Sf Irina din Hrisovalant

Sfanta Irina din Hrisovalant

Sfanta Irina din Hrisovalant s-a nascut in secolul al IX-lea, intr-o familie bogata din Capadocia. Ea a fost aleasa drept sotie pentru viitorul imparat bizantin Teofil, fiul Sfinte Imparatese Teodora. Prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, sfanta a ajuns stareta in Manastirea Hrisovalant, din Constantinopol, unde a slujit pana la sfarsit. Ea este praznuita pe 28 iulie.

Sfanta Irina din Hrisovalant si “Merele din Rai”

Dupa moartea imparatului Teofil, Sfanta Imparateasa Teodora (11 februarie) a condus Imperiul Bizantin pana cand fiul ei, Mihail, a implinit varsta necesara pentru a prelua conducerea. Cand tanarul Mihail a implinit varsta de doisprezece ani, Sfanta Teodora a trimis oameni in tot Imperiul, pentru a gasi o fata vrednica de a fi imparateasa. A fost aleasa Sfanta Irina, care a acceptat propunerea de casatorie cu viitorul imparat.

In drum spre Constantinopol, pe cand trecea Muntele Olimp, sfanta a cerut oamenilor sa o lase sa ia binecuvantare de la Cuviosul Ioanichie (4 noiembrie), care pustnicea in acel loc. Sfantul i-a zis sa mearga in Manastirea Hrisovalant, din capitala, unde maicile au mare nevoie de o stareta.

Cand a ajuns in Constantinopol, o parte de rudele Sfintei Irina, care erau nobili la curtea imparatului, au anuntat-o cu durere ca imparatul se casatorise deja cu o alta fata, in urma cu putine zile. Nu a crezut cuvintelor Cuviosului Ioanichie, anume ca o sa fie stareta la o manastire de maici, dar Dumnezeu i-a aratat ca toate sunt descoperite sfintilor.

Cand a intrat in Manastirea Hrisovalant, sfanta a hotarat indata sa ramana acolo pentru totdeauna. Si-a impartit averile unor saraci si a imbratisat cu hotarare viata calugareasca. Simplitatea, ascultarea si smerenia Sfintei Irina au facut ca intreaga obste sa o iubeasca nespus, iar mai mult decat toate maica stareta.

Sfanta Irina a petrecut vreme de mai multi ani in nevointe duhovnicesti. Ea a cunoscut lupta cu diavolii si harul Duhului Sfant. Ea a fost incununata de Dumnezeu cu mari daruri duhovnicesti, precum: dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea si curatia.

Stareta manastirii, cunoscand ca va trece curand in lumea dreptilor, a spus maicilor din obste ca singura care poate conduce bine Manastirea Hrisovalant este Sfanta Irina. Dupa moartea staretei, maicile au mers la Sfantul Metodie, patriarhul Constantinopolului (14 iunie), si i-au cerut sfatul. Acesta din urma, fara sa cunoasca obstea manastirii, le-a zis ca daca au vreo maica pe care o cheama Irina, aceea sa le fie stareta. Astfel, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, a fost implinita chiar dorinta staretei.

Ca stareta, Sfanta Irina a sporit si mai mult in rugaciune si in nevointe duhovnicesti. Incepand de acum, ea a primit de la Dumnezeu multe descoperiri minunate, spre a putea conduce pe calea mantuirii sufletele ce i-au fost incredintate. Ea a primit de la Dumnezeu chiar darul inainte-vederii, fapt ce a ajutat-o nespus de mult in a da fiecaruia, de fiecare data, sfatul cel mai bun.

In ajunul marilor sarbatori, Sfanta Irina, stareta Manastirii Hrisovalant, obisnuia sa iasa in curtea manastirii si sa privegheze indelung sub cerul instelat. Intr-un din aceste nopta, sfanta a fost vazuta de o maica din obste inaltata de la pamant, cu mainile ridicate in rugaciune, in timp ce cei doi chiparosi din curtea manastirii se aflau aplecati cu varfurile la pamant, in semn de cinstire. Dupa rugaciune, cand sfanta a binecuvantat copacii, acestia s-au inaltat in pozitia lor fireasca. Acest lucru a fost vazuta de maica respectiva de mai multe ori.

Sfanta Cuvioasa Irina il cinstea cu mare dragoste pe Sfantul Vasile cel Mare (1 ianuarie). Intr-un an, in ajunul sarbatorii lui, sfanta a auzit o vece minunata care i-a zis sa-l primeasca pe marinarul care-i va bate la usa si ii va da niste fructe. A doua zi, in timpul slujbei, un marinar a venit si a ramas in biserica pana dupa slujba. El i-a spus sfintei ca a venit de pe insula Patmos, cu o corabie, iar cand nava a ridicat ancora, el a observat un batran pe mal, strigand la ei sa se opreasca. In ciuda faptului ca batea un vant bun, nava s-a oprit in chip de neinteles. Apoi, batranul a mers pe apa si a urcat in corabie, dandu-i marinarului trei mere pentru patriarhul Constantinopolului, “de la iubitul sau Ioan Teologul”, si alte trei mere pentru stareta Irina, de la Manastirea Hrisovalant, zicandu-i ca “acest dar vine de la Ioan din Rai”.

Dupa aceasta minune, Sfanta Irina din Hrisovalant a ajunat vreme de o saptamana. Apoi, cand a inceput Postul Mare, pe toata durata postirii, sfanta a mancat in fiecare zi cate o mica bucatica dintr-un mar. In acel timp, toata manastirea este bine-inmiresmata. Apoi, in Joia Mare, cand maicile s-au impartasit cu Sfintele Taine, cuvioasa stareta le-a chemat la sine si le-a impartit in mod egal al doilea mar. In acel timp, multe dintre ele au simtit o mangaiere duhovniceasca de nedescris.

Un inger al lui Dumnezeu i-a descoperit Sfintei Irina faptul ca va trece in lumea dreptilor indata dupa praznuirea Sfantului Mare Mucenic Pantelimon. Manastirea isi serba hramul pe 26 iulie. In ultima saptamana, sfanta a ajunat si a consumat doar cel de-al treilea mar si putina apa. In acest timp, manastirea a izvorat buna mireasma, iar conflictele dintre maici au disparut cu desavarsire.

In ziua de 28 iulie, dupa ce si-a cerut iertare de la maici si le-a dat ultimele sfaturi, Sfanta Irina de Hrisovalant a adormit in Domnul. Ea avea peste 100 de ani. Dupa adormirea in Domnul a Sfintei Irina, trupul acesteia a fost inmormantat fie in Manastirea Hrisovalant, fie in apropierea acesteia, in Biserica Sfantul Teodor. La mormantul ei s-au petrecut nenumarate minuni, precum in timpul vietii, asa si dupa moarte. Dupa cruciada a patra si dupa caderea Constantinopolului sub otomani, istoria si Moastele Sfintei Irina din Hrisovalant se pare ca s-au pierdut, fara nici o urma.

Nota : Codexul nr. 151, datand din secolul al XVI-lea, a fost descoperit in biblioteca de la Manastirea Dionisiu, din Sfantul Munte Athos. Acest document povesteste intreaga viata a Sfintei Irina din Hrisovalant, cuprinzand si o slujba inchinata ei. Aceasta a fost scrisa de catre unul dintre cei mai mari imnografi aghioriti contemporani, anume de catre calugarul Gherasim Micraghianitul.

Sfinţii Apostoli şi diaconi: Prohor, Nicanor, Timon şi Parmen (I)

Sfântul Ioan Teologul și Sf. Apostol Prohor

 In zilele Sfinţilor Apostoli, după Inălţarea Domnului şi după primirea Sfântului Duh, pe când încă nu se răspândiseră ei prin toată lumea la propovăduirea lui Hristos şi bisericile credincioşilor din Ierusalim se înmulţiseră, s-au ales spre slujba diaconiei aceşti şapte bărbaţi plini de Sfântul Duh şi de înţelepciune: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae Antiohianul. Şi rugându-se Sfinţii Apostoli, şi-au pus mâinile peste dânşii şi i-au făcut diaconi. Dintre aceştia, pomenirea Sfântului Intâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan se cinsteşte la 27 decembrie, a Sfântului Filip la 11 octombrie, iar pomenirea celorlalţi – afară de Nicolae, care nu este scris în numărul sfinţilor -, Sfânta Biserică s-a obişnuit a o prăznui în ziua de astăzi, deşi ei s-au săvârşit prin pătimire în vremi osebite, propovăduind apostoleşte pe Hristos în felurite locuri.

Sfântul Prohor a urmat mai întâi Sfântului Mai Marelui Apostol Petru, împreună cu ceilalţi ucenici, mai înainte de Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi a fost pus de el episcop al cetăţii Nicomidiei, în ţara Bitiniei, precum adevereşte despre aceasta fericitul Simeon Metafrast, în viaţa Sfântului Apostol Petru, de la 29 iunie. Apoi, după Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Prohor a fost multă vreme împreună călător şi părtaş al ostenelilor Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, cercetând multe ţări împreună cu dânsul şi suferind dureri şi chinuri de la cei necredincioşi, pentru buna vestire a lui Hristos. El a fost surghiunit cu dânsul şi în insula Patmos şi cele ce-i spunea Cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan, din descoperirea lui Dumnezeu, pe acelea le scria din gura lui. După aceea, iarăşi s-a ostenit în cetatea Nicomidiei, în care a fost întâi episcop, întorcând pe oamenii cei rătăciţi la Hristos Dumnezeu şi înmulţind biserica cea nou adunată. Şi mergând în Antiohia, s-a sfârşit muceniceşte, fiind ucis de cei necredincioşi pentru propovaduirea lui Hristos.

In aceeaşi zi în care a fost ucis cu pietre Intâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, după cum este scris în Faptele Apostolilor, a fost prigoană mare asupra Bisericii Ierusalimului şi a fost ucis şi Sfântul Nicanor împreună cu două mii de oameni, care crezuseră în Hristos. Iar felul uciderii se pomeneşte în canon, căci fiind înjunghiat de iudei ca o oaie, s-a jertfit lui Hristos.

După slujba diaconiei, Sfântul Timon a fost pus de Sfinţii Apostoli episcop al cetăţii Vostrichia din Arabia şi, propovăduind numele lui Hristos, a pătimit multe de la iudei şi de la elini. Fiind aruncat într-un cuptor încins, a ieşit din foc nevătămat. Iar în Prologul roman cel mucenicesc se spune despre dânsul, că, după nevătămarea focului, fiind răstignit pe cruce, s-a sfârşit.

Sfântul Parmena, săvârşind slujirea cea încredinţată lui de Apostoli, întru propovaduirea cea plină de credinţă, a murit înaintea ochilor apostolilor, fiind îngropat de dânşii şi plâns cu smerenie. însă sunt unii care spun despre dânsul că a avut sfârşit mucenicesc şi s-a încununat cu cununa mucenicească

Sfântul Ierarh Pitirim, Episcopul de Tambov (1698)

Cuviosul Moise de la Pecerska, din Peșterile Îndepărtate (XIII-XIV)

Sfântul Mucenic Evstatie din Ancira (apr. 316)

 Acest sfânt era ostas si, fiind adus înaintea lui Cornelie guvernatorul Ancirei, a marturisit slobod si cu îndrazneala pe Hristos. Pentru aceasta a fost batut fara mila, si patrunzându-i gleznele l-au târât de la cetatea Ancirei pâna la râul Sangarul, urmat si privit de guvernator. Si acolo, bagându-l într-o racla, l-au aruncat în râu. Iar din voia lui Dumnezeu un înger a scos la uscat racla în care se afla sfântul sanatos, cântând psalmul acesta: “Cel ce locuieste în ajutorul Celui Preaînalt…” Dupa aceea aflând aceasta guvernatorul si rusinându-se, scoase sabia si se omorî singur. Iar sfântul mucenic rugându-se si împartasindu-se cu dumnezeiestile Taine printr-un porumbel trimis din cer si multumind lui Dumnezeu, si-a dat sufletul în mâna îngerului cel care îl scapase din râu. Si au fost îngropate cinstitele lui moaste în cetatea Ancirei.

Sfântul Mucenic Iulian din Dalmatia (II)

 Pe vremea împărăţiei lui Antonin, creştinii erau siliţi ca, ori să aducă tămâie zeilor, ori să moară de munci cumplite. Atunci era în Campania un ighemon cu numele Flavian, aspru şi urâtor al numelui lui Hristos. Acela a trimis prin toată Campania pe slugile sale cele păgâne, ca pe toţi creştinii pe care îi vor găsi, să-i prindă şi să-i aducă legaţi în cetatea Atena, în care locuia el în acea vreme. In vremea aceea, a mers din Dalmaţia în părţile acelea un bărbat numit Iulian, tânăr cu vârsta, dar bătrân cu obiceiul şi înţelepciunea creştinească, cu faţa cinstit şi cu tot trupul ales; luminat cu neamul cel bun, dar mai luminat cu credinţa. Acesta, mergând pe cale, aproape de cetatea Anagnia, s-a întâlnit cu ostaşii ighemonului şi i-a întâmpinat cu închinăciune creştinească, zicându-le: „Pace vouă, fraţilor!”

Iar aceia, cunoscându-l din cuvinte şi din obiceiul cel blând că este creştin, au început a-l întreba cine şi de unde este, cum se numeşte şi de ce credinţă este. Iar robul lui Dumnezeu, dorind ca să pătimească şi să moară pentru Hristos, a răspuns rară temere, zicând: „Sunt creştin, mă numesc Iulian, iar de neam sunt din Dalmaţia. Eu umblu prin părţile acestea, îndemnând popoarele pretutindeni cu sârguinţă ca, lepădându-se de cinstirea idolilor, să cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, Fiul Lui, şi pe Acela să-L cinstească, pe Care eu propovăduindu-L, voiesc ca sufletul meu să-l pun pentru Dânsul”.

Iar ostaşii, mirându-se de răspunsul lui cel fără de temere, l-au prins şi legându-l tare, l-au dus pe el, bătându-l şi zicându-i: „Vom vedea dacă sunt adevărate cuvintele tale, că doreşti să mori pentru Cel răstignit”. Iar el, fiind bătut, se ruga lui Dumnezeu să-i dea putere, ca până în sfârşit să rabde pentru numele Lui cel sfânt. Deci a fost auzit de Domnul, pentru că a venit către dânsul un glas de sus, întărindu-l şi zicându-i: „Nu te teme, Iuliane. Eu voi fi cu tine şi-ţi voi da putere şi biruinţă!” Iar sfântul tânăr a dat mulţumire milostivului Dumnezeu şi a fost dus la ighemon, apoi îndată, din porunca aceluia, a fost închis într-o temniţă înfricoşată, care se numea „groapa rece”. Şi l-au ţinut acolo şapte zile fără hrană şi băutură, vrând să-1 omoare cu foamea şi setea. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe robul Său, pentru că a trimis la dânsul pe sfântul înger, de a cărui vedere şi vorbire îndulcindu-se legatul lui Hristos, primea hrana cerească din mâinile aceluia.

Iar după ce au trecut cele şapte zile, ighemonul a venit la locul de privelişte – unde mai târziu s-a zidit o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – şi a stat la judecată înaintea mulţimii poporului ce se adunase. Şi aducând pe mucenic la cercetare înaintea lui, a zis către dânsul: „Nu-ţi este ţie ruşine, un tânăr atât de frumos şi ales, să te lipeşti de un nazarinean de rând, Care a fost răstignit pe cruce? Nu este mai bine să te lepezi de acea urâtă credinţă şi să te închini zeilor, ca să fii plăcut împăratului?” Mucenicul a răspuns: „Slava şi lauda mea este Dumnezeul meu, adică Hristos Cel răstignit. Deci să nu-mi fie mie a mă lăuda în altceva, decât numai în Crucea Domnului meu. Iar pentru sfânta credinţă, pe care tu cu minciună o numeşti urâtă, sunt gata a muri. Căci zeii tăi cu adevărat sunt urâţi, pentru că sunt diavoli; deci să se ruşineze toţi aceia care se închină lor”.

Nişte cuvinte ca acestea ale sfântului auzindu-le ighemonul, s-a pornit spre mânie. Şi a poruncit să-1 bată pe sfânt peste gură, apoi, întinzându-l la muncire, să-1 chinuiască. Iar sfântul, fiind bătut, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit; izbăveşte-mă cu puterea Ta! Tu eşti Dumnezeul meu, ajutorul meu, scăparea mea şi izbăvitorul meu; deci, să se ruşineze cei ce se închină celor ciopliţi şi cei ce gândesc rele asupra mea. Către Tine, Doamne, am strigat, să nu mă dai pe mine întru răpirea vrăjmaşilor mei”. Atunci iarăşi a venit către dânsul un glas din cer, întărindu-l şi zicându-i: „Nu te teme, ci nevoieşte-te cu bărbăţie”. Iar mucenicul, întorcându-se spre popor, a început a vorbi: „Vedeţi voi, ticăloşilor! Nu nădăjduiţi spre zeii pe care vi i-aţi făcut vouă cu mâinile voastre, ci cunoaşteţi pe Acel Dumnezeu, Care din nimic a făcut cerul şi pământul!” Cu nişte cuvinte ca acestea îndemnând Sfântul Iulian poporul, a câştigat lui Dumnezeu mai mult de treizeci de bărbaţi. Apoi a fost dus iarăşi în temniţă.

Iar a doua zi, fiind scos iarăşi din temniţă şi dus la judecată, a auzit de la ighemon nişte cuvinte ca acestea: „Te cruţ pe tine, cel ce singur nu te cruţi şi nu voieşti să te închini zeilor celor nebiruiţi”. Impotriva acestora sfântul mucenic a răspuns astfel: „In deşert îmi vorbeşti mie acestea, pentru că nu-mi vei schimba mintea mea. Eu mă închin lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul, Căruia toţi sunt datori a se închina”. Atunci ighemonul Flavian, mâniindu-se, a poruncit să spânzure pe sfânt la muncire şi să-1 chinuiască cu bătăi şi cu strujire de fiare. Dar, cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinţii Săi, mâinile chinuitorilor au slăbit şi s-au îmbolnăvit, încât nu puteau nici să se atingă de sfânt, nici să ţină în mâini uneltele cele de muncire, nici altceva să facă. De acest lucru mirându-se ighemonul Flavian foarte mult, a venit un vestitor, spunând că a căzut capiştea zeului lor, care se numea Serapis, şi idolul acela împreună cu ceilalţi idoli s-au sfărâmat în bucăţi. Atunci ighemonul şi slujitorii diavolilor care erau împreună cu dânsul s-au umplut de mai mare mirare şi de ruşine. Iar creştinii care erau în popor şi ţineau în taină sfânta credinţă, se bucurau cu duhul şi proslăveau pe Hristos Dumnezeu.

După aceasta, poporul necredincioşilor a strigat, zicând: „Să piară vrăjitorul acesta degrab”. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie şi iuţime, s-a învoit îndată la glasul poporului şi a dat asupra mucenicului judecată de moarte, zicând: „Pe Iulian cel învăţat de creştini la meşteşugul vrăjitoresc, pe hulitorul zeilor şi pe potrivnicul poruncii împărăteşti, poruncim să i se taie capul cu securea, pe locul capiştei dărâmate, spre răzbunarea necinstirii ce s-a adus de dânsul asupra zeilor”. Deci, fiind dus sfântul în acel loc, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule al bunătăţii celei fără de sfârşit, mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, de o moarte cinstită ca aceasta! Mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit să mor pentru numele Tău cel Sfânt! Deci mă rog Ţie să mă speli cu această vărsare a sângelui meu, să mă curăţeşti de păcatele mele şi să mă duci în binecuvântata Ta împărăţie. Primeşte duhul meu în pace, iar pe toţi cei ce vor voi să cinstească pomenirea pătimirii mele, întru slava Preasfântului Tău nume, să nu-i uiţi întru milostivirea Ta cea preamare”.

Astfel rugându-se sfântul, i-a venit un glas din cer, vestindu-i că i s-a auzit rugăciunea lui şi chemându-l pe dânsul la cele de sus. Apoi au tăiat capul Sfântului Mucenic Iulian cu securea. Iar sufletul lui cel sfânt, dezlegându-se din legăturile trupului, s-a suit în ceruri, la Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce împărăteşte împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh şi Căruia I se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Acachie din Milet (apr.321)

Icoana Maicii Domnului “Înduioşarea” (“Umilenie”) de la mănăstirea Diveevo

 Icoana Maicii Domnului „Umilenie” de la Diveevo este prăznuită pe 2/15 ianuarie(în ziua adormirii în Domnul a Sfântului Cuvios Serafim de Sarov), pe 19 iulie/1 august(în ziua prăznuirii aflării moaștelor Sfântului Cuvios Serafim de Sarov), și pe 28 iulie/10 august.

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a aparținut Sf Serafimde Sarov  (prăznuit pe 2 ianuarie). El se ruga zilnic înaintea sfintei icoane ce se afla în chilia sa.

Cuviosul Serafim îi vindeca pe bolnavi prin ungerea cu ulei din candela ce o ținea mereu aprinsă înaintea icoanei Maicii Domnului „Umilenie”.

Această icoană era numită de către Sfântul Serafim de Sarov „Bucuria tuturor bucuriilor”.

Sfântul Serafim a adormit în Domnul pe 2 ianuarie 1833, în timp ce se ruga înaintea icoanei „Umilenie”. Părintele Nifon, egumenul mănăstirii, a dat icoana Maicii Domnului surorilor de la Mănăstirea Diveevo (pe care chiar sfântul o întemeiase).

Maicile au ferecat icoana într-o îmbrăcăminte de argint, și i-au construit un paraclis în Catedrala Sfintei Treimi. Mai târziu, Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a alcătuit o slujbă specială, iar după canonizarea Cuviosului Serafim de Sarov, icoana a fost copiată în mii de exemplare.

Sfântul Cuvios Pavel Xiropotamianul (820)

  Cuviosul Părintele nostru Pavel se trăgea cu neamul din Constantinopol. Tatăl lui a fost împăratul Mihail Curopalatul, care se numea şi Rangabe. Acela nesuferind să vadă nerânduielile din zilele lui, care se făceau de cei fără de rânduială, ca un iubitor de pace şi temător de Dumnezeu, s-a lepădat de împărăţie şi s-a făcut monah într-o mănăstire zidită de dânsul, cu numele Mireleia, şi vieţuind cu plăcere de Dumnezeu, s-a odihnit în Domnul. Iar maica sa a fost Procopia cea minunată în fapte bune, fiica împăratului Nichifor, ce se mai numea Ghenicos, şi sora împăratului Stavrachie. Aceea, pe când era îngreunată cu sfântul de care ne este vorba, în noaptea în care era să-l nască, a văzut în vedenie că a născut deasupra unui stog de grâu, un miel de parte bărbătească. Iar după ce s-a pogorât de pe stog, au venit doi lei ca să-1 sfâşie, iar mielul se lupta cu ei. Deci, văzând împărăteasa un lucru ca acesta, a alergat cu mare sârguinţă să ajute mielului. Dar, când s-a apropiat de el, a văzut că nu era miel, ci un copil de parte bărbătească, care ţinea în mâinile lui o cruce, cu a cărei putere a omorât leii. Deci, deşteptându-se din somn maica lui, a născut pe fericitul Procopie, căci aşa s-a numit din Sfântul Botez.

Iar acea vedenie are înţelegerea următoare: mielul însemna nerăutatea şi blândeţea copilului, iar partea bărbătească însemna bărbăţia şi vitejia sa. Iar că a omorât pe amândoi leii cu crucea, închipuia că are să fie monah şi are să ia asupra sa Crucea lui Hristos, adică omorârea patimilor şi necazurile cele multe care au venit asupra lui, şi cu crucea va birui şi va omorî pe cei doi lei înfricoşaţi, adică pe cei doi vrăjmaşi ai monahului, pe diavolul cu toate puterile lui şi lumea cu toate slavele şi îndulcirile ei. Iar stogul de grâu însemna că prin cuvântul său cel dăscălesc şi prin pilda vieţii lui celei îngereşti, multe suflete flămânde va hrăni şi pe mulţi neroditori şi netrebnici îi va face vrednici a se încuia în hambarul cel ceresc şi a se arăta lui Dumnezeu pâine dulce.

Deci s-a făcut bucurie mare în toată cetatea pentru naşterea pruncului, fiindcă de mic se arăta cum va fi când se va face mare. Şi după ce pruncul a fost înţărcat, tatăl său a lăsat scaunul împărătesc, după cum am zis, şi a împărăţit în locul lui Leon Armeanul, care, temându-se ca nu cumva şi Procopie, după ce va veni în vârstă, să ia împărăţia tatălui său, a trimis de 1-a scopit.

Şi când a ajuns Procopie la vârsta de 12 ani, s-a dat cu totul la învăţătura Sfintelor Scripturi şi, cu isteţimea cea firească pe care o avea, cu sârguinţa şi cu ostenelile sale, care le-a pus la învăţătură, a covârşit pe toţi înţelepţii vremii, după cum mărturiseşte împăratul Roman în hrisovul sau, numindu-l “consul al filosofilor”, şi după cum adeveresc scrierile lui: Cuvântul cel făcut de dânsul la Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Canoanele cele după opt glasuri la Sfinţii Patruzeci de Mucenici, şi Canonul cel iambicesc, pe care îl are la cinstita Cruce.

Deci după ce a ajuns el la o desăvârşire ca aceasta, s-a învrednicit şi de fericita vedere, care i s-a pricinuit lui din lucrarea faptei bune, pe care o săvârşea din copilărie. Şi socotind el deşertăciunea lumii şi învârtind în mintea sa cuvântul Sfântului Macarie, care zice: „Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumeşti, nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavolul nu-1 va urî după vrednicie”, a judecat să fugă de lume şi mai mult, căci toţi, în fiecare zi, aveau în gura lor pe minunatul Procopie. Unul îl lăuda pentru dragostea pe care o avea către toţi, altul pentru smerenia lui; altul pentru înţelepciune, altul pentru înfrânare, pentru întreaga înţelepciune, pentru milostenie şi pentru trecerea cu vedere a slavei şi a nălucirii cele lumeşti. Pe scurt, altceva nimic nu auzeai, decât laudele pentru Procopie.

Deci fericitul, ca să scape de laudele oamenilor, a fugit din Constantinopol, schimbându-şi hainele sale şi îmbrăcându-se cu nişte rase rupte, ca un cerşetor. Aşa a alergat, necunoscut, ca un cerb însetat, la Sfântul Munte al Atonului şi, înconjurând tot muntele, a venit la mănăstirea pururea pomenitei fecioare, împărăteasa Pulheria. Acea mănăstire, care acum se numeşte Xeropotamu, fusese stricată cu puţin timp mai înainte de arabi, care veniseră tâlhăreşte la Sfântul Munte şi, stricând multe mănăstiri, pe mulţi monahi i-au făcut mucenici, precum pe cei din Sinai şi din Rait. Iar fericitul Procopie, văzând aşezarea locului frumoasă şi liniştită, şi-a făcut o colibă mică în zidurile mănăstirii celei surpate şi a şezut acolo singur, vorbind cu Dumnezeu.

In apropierea colibei sale era un om liniştit, preabun şi îmbunătăţit, cu numele Cosma, care 1-a tuns monah, numindu-l Pavel. De atunci s-a pus pe sine în mare rânduială şi în bună aşezare: postea, se ruga; alt aşternut nu avea decât pământul, iar la căpătâi avea o piatră. Lucrul mâinilor lui era umilinţa, lacrimile, dragostea către toţi şi smerenia cea rară de măsură. El a mai socotit că monahul, pentru a ajunge la desăvârşire, are trebuinţă să câştige şi roadele Sfântului Duh pe care le pomeneşte Sfântul Apostol Pavel, adică: dragostea cea duhovnicească, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea şi înfrânarea poftelor. Pe acestea isprăvindu-le cuviosul cu multă osteneală şi nevoinţă, s-a făcut cunoscut tuturor părinţilor, încât toţi se minunau de dânsul şi îl lăudau, precum îl lăuda şi Sfântul Atanasie din Aton, după cum se arată în viaţa lui.

Şi cu toate că preaînţeleptul Pavel se închipuia şi se arăta ca un necărturar şi ca un ţăran simplu, dar s-a arătat ca o cetate ce stă deasupra muntelui. Drept aceea, a ajuns vestea despre dânsul până şi la Protatul, adică la mai-marele Muntelui Athos. Şi avea Cuviosul Pavel obiceiul de a merge de trei ori într-un an, la cele trei praznice mari, la mănăstirea chiliilor, care se numeşte a Protatului. Deci, mergând el odată, după obicei, la unul din cele trei praznice, Protatul 1-a întrebat aparte, cine şi de unde este. Iar el a răspuns cu glas lin şi cu faţă veselă: „Preasfinte părinte, eu sunt un monah sărac, precum mă vezi, dintr-un loc vechi ce se numeşte Xeropotamu”. De aici a luat şi numirea de Pavel Xeropotamianul, iar acea mănăstire a Pulheriei, pe care el a înnoit-o, se numeşte Xeropotamu.

Iar înnoirea s-a petrecut astfel: Făcându-se împărat de-a pururea pomenitul Roman cel Bătrân, care era rudenie cu sfântul, a făcut mare cercetare, ca să-l afle. Deci, trimiţând oameni împărăteşti să-l caute pretutindeni, 1-a aflat în Sfântul Munte. Astfel, cu mare rugăminte şi silire, încă şi cu îndemnare din partea Protatului, s-a înduplecat Cuviosul Pavel şi s-a dus la Constantinopol. O, dar cine poate să spună bucuria pe care au avut-o rudeniile lui şi toată cetatea, văzând înger în trup şi auzind cuvânt dăscălesc! Toate feţele cele împărăteşti şi boiereşti au căzut şi s-au închinat săracului aceluia, care nu avea altceva decât o rasă veche şi o cruce. Lucru vrednic de minune este fapta bună, şi în acest fel face pe lucrătorii săi.

Şi s-a întâmplat atunci că împăratul Roman zăcea la pat şi era bolnav de moarte. Dar îndată ce cuviosul s-a dus la dânsul şi şi-a pus mâinile sale peste el, împăratul s-a făcut sănătos, după cum scrie aceasta el însuşi în hrisovul său. Această minune a preamărit pe sfântul mai mult. Deci a rămas în Constantinopol pentru rugăminţile cele multe ale împăratului şi, păzindu-şi toate rânduielile sale cele monahiceşti şi nevoinţele cele sihăstreşti, învăţa pe copiii împăratului.

Iar când s-a împlinit vremea care a fost hotărâtă să şadă acolo, s-a dus la împărat şi a zis către dânsul: „împărate, precum peştele, când iese din apă, nu poate să trăiască mai mult, aşa şi monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta vă las cu sănătate şi mă duc la coliba mea, ca să mă aflu de-a pururea împreună cu Dumnezeu, Impăratul meu”.

Dacă a auzit împăratul aceasta, s-a întristat foarte mult; însă nu a putut să-l împiedice, fiindcă avea şi mare evlavie către dânsul. Deci a zis către el: „Doream şi socoteam, sfinte părinte, să nu ne despărţim niciodată, cât voi trăi, pentru ca să te am mângâiere şi dascăl spre mântuirea mea; însă nu te pot opri. Te rog numai să iei bogăţie câtă voieşti, ca să o împărţi pentru sufletul meu”. Atunci sfântul a zis către dânsul: „Eu n-am trebuinţă de bogăţie, nici nu ştiu să o împart; aici ai mulţi scăpătaţi, deci împarte cât voieşti. Atât numai îţi zic: dacă voieşti, înnoieşte mănăstirea de-a pururea pomenitei împărătese Pulheria, care este surpată, ca astfel să ai pomenire veşnică”. Iar împăratul a primit cu mare bucurie cuvântul cuviosului şi a trimis îndată oameni împărăteşti cu cheltuială şi a zidit din temelie sfânta mănăstire, cu frumuseţe neasemănată. După aceea, a trimis pe însuşi fiul său, Teofilact, care era atunci patriarh, şi a sfinţit biserica. Iar când Sfântul Pavel a vrut să plece din cetate, 1-a luat împăratul şi 1-a dus în vistieria împărătească.

Insă se cuvine să pun înainte chiar graiurile împăratului, aşa cum sunt scrise în hrisovul lui: „Am intrat cu unii din sfatul nostru în vistieria împărăţiei mele şi am luat partea cea mai mare şi vrednică de minune a cinstitelor lemne ale Crucii de viaţă făcătoare, care purta întru sine pomenirile patimii celei stăpâneşti – o gaură din acelea cu care s-a pironit Trupul cel îndumnezeit al Domnului, şi curgerea cea curăţitoare a păcatelor noastre, căci pe ea a curs Preasfântul Sânge.

Ea avea lungimea ca de un cot şi o palmă, lăţimea ca de două degete, grosimea ca de un deget, iar toată greutatea ei era de o sută de dramuri. Din ea s-au făcut acum două cruci.

Şi luând în mâini această preasfântă vistierie, pe înfricoşata însemnare a Impăratului ceresc, semnul care se va arăta în cer al Fiului Omului, Cel ce va judeca vii şi morţii, deci pe acest preadum-nezeiesc semn al mântuirii noastre l-am pus cu evlavie în sfintele mâini ale Preacuviosului Pavel Xeropotamianul, ca să fie odor şi afierosire nejefuită preasfintei mănăstiri, cea mai sus pomenită, a împărăţiei mele, până când va veni Domnul. Apoi l-am întovărăşit pe dânsul cu petrecere bisericească şi ostăşească, ca să-l aşeze în Sfântul Altar al mănăstirii, spre sfinţirea şi întărirea monahiceştii noastre mănăstiri”.

Deci fericitul Pavel, luând cinstitul Lemn, a venit la Sfântul Munte, iar după înnoirea cea desăvârşită a mănăstirii şi după sfinţirea ei de către patriarh, a pus acel cinstit lemn al Sfintei Cruci în Sfântul Altar, după porunca împărătească. Şi fiindcă vestea cuviosului a ieşit în tot pământul, s-a adunat mulţime mare de monahi care lucrau fapta bună. Insă cuviosul, fugind de tulburare, le-a pus egumen pe un oarecare monah foarte îmbunătăţit, iar el, lăsând mănăstirea şi ducându-se la un loc care se afla la poalele Atonului, îşi petrecea viaţa sa în sihăstrie.

Cu toate acestea, aflându-l pe el, s-au adunat mulţi călugări şi acolo, încât pustia s-a făcut ca o cetate. Apoi, fiind ca la şaizeci numărul ucenicilor lui care se adunaseră acolo şi temându-se să nu-i robească sau să-i omoare arabii, care năvăleau adeseori asupra Sfântului Munte şi-l prădau, au zidit şi o altă mănăstire, prin mijlocirea binecredincioşilor împăraţi, în numele şi în cinstea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care şi până astăzi păstrează numirea cuviosului, căci se numeşte “Sfântul Pavel”.

Insă când a sfârşit de zidit mănăstirea, era foarte bătrân şi se apropia vremea să treacă către părinţii săi. Deci, cunoscând din dumnezeiască descoperire sfârşitul său, a chemat la sine pe toţi ucenicii săi şi pe cei ai mănăstirii Xeropotamu şi, deschizându-şi sfânta sa gură, i-a învăţat mult, cu învăţături folositoare de suflet.

La urmă a adăugat şi aceste cuvinte, zicând: „Fiilor, după două zile sufletul meu va ieşi din acest trup ticălos şi ştiţi cum am petrecut eu în locul acesta sfânt, şi cum, din tinereţile mele, toate poruncile părinţilor mei le-am păzit. Tot aşa vă rog şi pe voi, iubiţii mei, să le păziţi şi voi până la sânge. Pentru că eu, în vremea tinereţilor mele, pe când era eresul luptătorilor de icoane, atât de mult m-am nevoit, încât eram gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea lui Hristos. Deci am răbdat multe bătăi cu toiege şi răni, până când cu dovezi ale Scripturii şi cu mărturii ale părinţilor, am pierdut pângăritul eres al luptătorilor de icoane. Acestea vi le spun vouă nu mândrindu-mă, ci îndemnându-vă să suferiţi toată ispita şi necazul cu mărime de suflet, aşteptând cununile de la Dumnezeu”.

Auzind fraţii acestea, au plâns cu amar şi cu lacrimi au zis către dânsul: „Părinte, să nu ne laşi pe noi sărmani şi lipsiţi de duhovniceştile tale învăţături. O, părinte, noi, din dragostea care o avem către sfinţia ta, socoteam că nu vei muri niciodată, iar acum, auzind acest amar cuvânt, inima noastră s-a întristat foarte, pentru că te aveam pe tine mângâiere întru necazuri şi ajutor întru ispitele noastre, încât şi tată, şi mamă, şi frate pe tine te-am cunoscut”. Acestea şi multe alte cuvinte auzindu-le cuviosul, a lăcrimat, pentru că era lesne plecat spre umilinţă şi în toată viaţa sa a avut darul lacrimilor.

Şi odată, un frate întrebându-l: „Ce să fac, părinte, ca să dobândesc lacrimi de umilinţă?”, el i-a zis: „Să ai totdeauna în minte înfricoşata judecată a lui Hristos şi păcatele tale, şi nu vor lipsi de la tine lacrimile”. Iar după ce a lăcrimat – după cum am spus -, a zis către cei ce stăteau de faţă: „Nu plângeţi, fraţilor, ci iertaţi-mă, că a sosit vremea pe care sufletul meu o dorea totdeauna şi de care trupul se temea”. Apoi, sculându-se, s-a îmbrăcat cu mantia de biserică şi, făcând multe rugăciuni, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine. Atunci îndată a strălucit faţa lui ca soarele, încât cei ce se aflau acolo au căzut la pământ, neputând să vadă atâta lumină care fulgera pe faţa cuviosului. Şi după ce s-a împărtăşit, a şezut schimbat cu schimbarea cea bună şi a zis obişnuita rugăciune, pe care totdeauna o zicea, adică: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ţie!” Apoi a început iarăşi să le grăiască multe sfaturi, dar mai înainte de toate le-a zis: „Fiilor şi fraţilor, să aveţi dragoste, rugăciune, smerenie şi ascultare, căci monahul care nu are aceste fapte bune, nu se cuvine să se numească monah, ci mirean”. Şi când a săvârşit cuvintele acestea, a zis: „Vai monahului care are împreună petrecerea sa cu cei fără de barbă, căci unul ca acesta nu va vedea niciodată faţa lui Dumnezeu”.

Şi întinzându-şi picioarele sale şi aşezându-se în bună rânduială, şi-a înălţat mâinile şi ochii către cer şi şi-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în ziua de 28 iulie.

După aceasta, monahii sfintei mănăstiri, gătind caicul şi pogorând la malul mării sfintele lui moaşte, cu laude şi cu cântări duhovniceşti, le-au pus în caic ca să le ducă în pădure şi acolo să le îngroape, precum a poruncit sfântul. Deci, fiind atunci seară, au pornit cu corabia noaptea, ca să meargă în pădure. Dar dimineaţa, o, minunile Tale, Iisuse Impărate! S-au aflat în Constantinopol şi, înştiinţându-se de aceasta împăratul, sfatul, patriarhul şi tot clerul bisericesc, s-au îmbrăcat cu sfintele podoabe şi, aprinzând lumânări cu tămâieri, au ridicat cu laude şi cu cântări de psalmi sfintele moaşte ale cuviosului şi le-au pus în biserica cea mare, sărutându-le cu mare evlavie şi mulţumind Domnului, Care i-a îmbogăţit pe dânşii cu o vistierie ca aceasta.

Iar ucenicii sfântului, după ce au sărutat sfintele moaşte şi după ce au chemat rugăciunile cuviosului în ajutor, au cumpărat pâini calde; şi, intrând în corabie, au plecat înapoi, vorbind despre sfânt. Dar, o, cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne! In puţină vreme s-au aflat în portul mănăstirii lor. Apoi, ducându-se în sfânta mănăstire, au povestit părinţilor cele întâmplate, arătându-le pâinile că încă erau calde. Şi auzind ei acestea, s-au înspăimântat, minunându-se de îndrăzneala cea mare, pe care o avea de-a pururea pomenitul Pavel către Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea de joi

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, care în ziua de astăzi ai luat Cina cea de pe urmă, cu ucenicii Tăi, şi cu mare umilinţă ai spălat picioarele lor, şi ale ucenicului care Te-a vândut! Apoi, luând pâine şi vin în mâinile Tale Cele Sfinte şi binecuvântându-le cu puterea Ta cea Dumnezeiască, le-ai făcut însuşi Trupul şi Sângele Tău, cu care i-ai împărtăşit zicând: ‘Luaţi, mâncaţi şi beţi, că acestea sânt Trupul şi Sângele Meu, pentru ca să se ierte păcatele voastre.’ Cela ce tot în ziua aceasta Te-ai înălţat la cer şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatălui Tău, să împărăţesti împreună cu El în veci, ca Unul-Născut Fiul Său preaiubit.

Rogu-Te deci, pentru rugăciunile ucenicilor Tăi, iartă păcatele noastre, ale tuturor, ale celor vii şi ale celor răposaţi. Dă-mi, Doamne, lacrimi fierbinţi, ca să-mi plâng păcatele. Darul Tau cel curăţitor, care a spălat picioarele ucenicilor Tăi, să spele şi să curăţească inima şi sufletul meu, ca aşa, cu vrednicie, cu curăţie şi cu umilinţă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, acum şi în timpul morţii mele, iar în ora despărţirii mele, cu bucurie să se suie sufletul meu la Tine, fără de nici o frică, întrebare sau împiedicare să trec vămile văzduhului, intrând în mărirea Ta cea cerească. Ajută-mi, Doamne, ca să Te măresc în veci, să mă închin Numelui Tău Celui Sfânt.

Amin.

*

Cititi si :

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/23/cine-trebuie-sa-faca-pogoraminte-la-pacate-oamenii-sau-dumnezeu-sau-unde-duc-pogoramintele-oamen

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/06/12/furi-si-vanzatori-de-cele-sfinte-apostatii-au-taiat-anul-acesta-2-saptamani-din-postul-sf-apostoli-petru-si-pavel-intrand-astfel-sub-anatemele-sf-parinti/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/06/30/cuvint-al-arhiepiscopului-serafim-sobolev-in-sedinta-sinodului-bisericii-ortodoxe-ruse-din-14-iulie-1948-moscova-calendarul-iulian-versus-calendarul-gregorian-papistasesc-pacatele-celor-cu/

 

Advertisements