Adormirea Sfintei Ana, Maica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu

Sfînta Ana, care a fost bunica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, se trăgea din seminţia lui Levi. Ea era fiica Mariei şi a preotului Mathan, care a preoţit pe timpul împărăţiei Cleopatrei şi a lui Sapor, împăratul perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod Antipa. Preotul Mathan a avut trei fete: Maria, Sovia şi Ana. Pe cea dintîi a măritat-o în Betleem şi a născut pe bunica Salomeea; pe cea de-a doua a măritat-o tot în Betleem şi a născut pe Elisabeta, soţia preotului Zaharia şi mama Înaintemergătorului; iar pe cea de a treia, adică pe Sfînta Ana, a măritat-o în pămîntul Galileei şi a născut pe Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea bunica Salomeea, Elisabeta şi Sfînta Maria, sînt fete de trei surori.

Sfînta Ana, după ce a născut pe izbăvitoarea a toată lumea, după ce a înţărcat-o şi după ce a dăruit-o Bisericii, ca pe un dar fără de prihană lui Dumnezeu Atotţiitorul, vieţuind cealaltă vreme a vieţii sale în post, rugăciuni şi faceri de bine către cei lipsiţi, s-a dus în pace către Domnul

 

Cuvioasa Olimpiada diaconita din Constantinopol (409)

Sfînta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinţi slăviţi şi de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai renumiţi senatori, Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pome-neşte în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae. Acela, în zilele Marelui Constantin, era întîiul după împărat. Deci, Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întîi logodită cu Consta, fiul cel tînăr al Marelui Constantin, care a luat împărăţia Romei celei vechi după tatăl său. Dar el fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, dar nici cu acela n-a trăit multă vreme şi a rămas văduvă. Deci, însoţindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfînta Olimpiada, care neavînd încă vîrsta desăvîrşită, părinţii au logodit-o cu un tînăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.

Nunta lor fiind îndelungată şi trecînd 12 luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară văduvă. Deci, chiar dacă cu anii era desăvîrşită, n-a voit să se mai logodească cu alt mire, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieţii sale în feciorie şi în întreagă înţelepciune. Murindu-i părinţii, ea a rămas moştenitoarea multor bogăţii şi averi fără de număr. Dar pe toate le-a încredinţat lui Dumnezeu şi cu mînă darnică le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă: bise-ricilor, mînăstirilor, vieţuitorilor în pustie, bolniţelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, sărmanilor, văduvelor celor ce se primejduiau în sărăcie mare, la cei ce şedeau în temniţe şi în legături, la cei ce erau în surghiunie departe, într-un cuvînt, la toţi din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încît se umpleau de îndurările ei multe ţări. Ea însă petrecea în rugăciuni şi în postiri, omorîndu-şi trupul cu totul şi robindu-l duhului.

Pe vremea aceea împărăţea Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie şi a lui Onorie. El, avînd o rudă cu numele Elpidie, voia să dea după dînsul pe fericita Olimpiada, deoarece era tînără şi foarte frumoasă. Ea însă nu voia. Împăratul a trimis la dînsa de multe ori, rugînd-o şi sfătuind-o să se însoţească cu Elpidie, rudenia lui. Ea nu voia nicidecum, deşi auzea oarecare îngroziri şi ştia că împăratul se porneşte spre mînie. Deci a trimis răspuns, zicîndu-i astfel: “Împărate şi domnul meu, dacă Dumnezeu ar fi voit să fiu în însoţire, atunci nu mi-ar fi luat pe bărbatul meu cel dintîi. Dar, de vreme ce ştia că nu-mi este de folos în viaţa aceasta să fiu cu bărbat, a dezlegat pe bărbat din viaţa cea împreună cu mine şi pe mine m-a eliberat din jugul cel greu al însoţirii, punînd în mintea mea jugul Său cel bun”.

Împăratul, mîniindu-se, a poruncit eparhului cetăţii să ia toată averea ei în stăpînirea sa, iar pe ea s-o păzească pînă ce va împlini 30 de ani. Eparhul, nu atît din porunca împăratului, cît din îndemnul lui Elpidie, îi făcea atîta necaz şi strîmtorare, încît nu numai că nu-i lăsase nimic din averea sa, dar chiar pe ea o ţinea sub stăpînirea lui. Pentru că n-o lăsa să vorbească nici cu arhiereii cei plăcuţi lui Dumnezeu, nici să se ducă la biserică. El făcea aceasta, ca ea, supărîndu-se, să se ducă după bărbat. Ea însă, bucurîndu-se mai mult, mulţumea lui Dumnezeu.

După cîtăva vreme, Sfînta Olimpiada a scris împăratului astfel: “Împărătească milă şi cuvioasă datorie mi-ai făcut mie, stăpîne al meu, poruncind altuia să rînduiască şi să păzească sarcina mea cea grea, de care mă îngrijeam. Dar îmi vei face o mai mare facere de bine, dacă vei porunci pristavului să împartă toate averile mele bisericilor, săracilor şi celor neputincioşi, ca să pot scăpa de slava deşartă, nedînd singură, şi să nu fiu cu grijă pentru fireasca bogăţie, tulburîndu-mă pentru averile pămînteşti care pier repede”.

Împăratul, citind acea scrisoare a ei şi socotind singur în sine, a poruncit să-şi stăpînească ea singură averile, pentru că auzise de viaţa ei îmbunătăţită, petrecută în mare înfrînare şi în aspră omorîre de sine, fiind plăcută lui Dumnezeu. Ea nu mînca nimic din animalele care se tăiau, nici nu intra în baie. Iar cînd avea trebuinţă să se spele pentru curăţenia trupească, atunci intra cu o cămaşă într-un vas plin cu apă caldă şi astfel se spăla. Ea, nu numai de slujnicile care îi slujeau, se ruşina, dar şi de sine însăşi, nevoind să se uite la goliciunea trupului său.

Pentru o înţelepciune ca acesta şi cinstită viaţă a sa, Sfînta Olimpiada, de ale cărei fapte bune se minunau şi arhiereii, a fost înălţată la bisericeasca slujbă a diaconiei de Preasfinţitul Patriarh Nectarie, făcînd-o diaconiţă. Ea slujea Domnului cu celelalte sfinţite diaconiţe în cuvioşie şi dreptate, întocmai ca Sfînta Ana, văduva cea din Evanghelie, care nu ieşea din biserică, slujind ziua şi noaptea cu post şi rugăciuni.

Viaţa fericitei Olimpiada era atît de neprihănită, încît nici vrăjmaşii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei. Pentru că vrăjmaşii care duşmăniseră pe Sfîntul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, erau vrăjmaşi şi nevinovatei roabe a lui Hristos. Cel mai mult, Teofil, Patriarhul Alexandriei, s-a mîniat asupra ei, pentru că ea primea cu mare cinste şi odihnea pe toţi monahii străini, care veneau în Constantinopol, pe care el îi alungase din pustia Egiptului, slujindu-le din averea sa. Chiar şi pe Teofil, ea îl odihnise mai înainte de multe ori şi îl cinstea cu daruri; despre aceasta se scrie pe larg în viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Dar el, mîniindu-se împotriva ei, pe de o parte, pentru monahii cei zişi mai înainte, iar pe de alta, pentru Sfîntul Ioan Gură de Aur, se ispitea cu cuvinte hulitoare şi cu pricini nedrepte s-o necinstească. Însă nimeni nu credea învrăjbitoarele lui minciuni şi clevetiri, de vreme ce toţi o ştiau pe dînsa că este cu viaţă curată şi sfîntă.

Această roabă adevărată a lui Hristos, despre a cărei laudă străbătuse slava prin toate bisericile, a făcut asemenea samarinea-nului din Evanghelie, care, pe omul cel rănit de tîlhari şi nebăgat în seamă de trecători, l-a pus pe dobitocul său şi l-a dus în casa de oaspeţi, avînd purtare de grijă pentru dînsul. Ea a fost adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-şi plece capetele; a fost purtătoare de grijă cu osîrdie pentru cei săraci şi bolnavi, pentru cei vătămaţi de răni, aruncaţi pe uliţe şi părăsiţi de toţi şi, pe drept cuvînt, a fost o adevărată mamă duhovnicească şi lucrătoare a tuturor faptelor de milostivire. Cîtă avere nu cheltuia ea cu facerile de bine, dînd la săraci în toate zilele: aur şi argint, haine şi hrană, şi la cei scăpătaţi toate cele de trebuinţă! Dar toate acestea nu este cu putinţă a le spune.

Sfînta Olimpiada făcea mult bine şi arhiereilor care veneau la Constantinopol pentru trebuinţele lor, împlinindu-le nevoile lor cu toată îndestularea. Ea a slujit bine din averea sa şi Sfinţitului Amfilohie, Episcopul Iconiei, şi lui Optim al Pontului. Iar mai înainte a slujit şi Sfîntului Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, care fusese arhiereu în Constantinopol, înaintea lui Nectarie; lui Petru al Sevastiei, fratele Marelui Vasile; şi lui Epifanie al Ciprului, dăruindu-le din destul aur, argint şi podoabe bisericeşti. Iar lui Optim, care a murit în Constantinopol, i-a închis ochii cu mîinile sale.

Dar nu numai sfinţilor şi bărbaţilor celor îmbunătăţiţi, ci şi clevetitorilor şi învrăjbitorilor le făcea faceri de bine, precum lui Antioh, episcopul Ptolemaidei, lui Acachie al Veriei, lui Severian al gavalilor şi celor asemenea. Ea era fără de răutate, dîndu-se lui Dumnezeu cu totul. Drept aceea, averile pe care le avea, nu le socotea ca ale sale, ci ale lui Dumnezeu. Sfîntul Ioan Gură de Aur o cinstea ca pe o mare roabă a lui Dumnezeu şi o iubea cu dragoste duhovnicească, precum altădată Sfîntul Apostol Pavel iubea pe Persida, despre care scria: Sărutaţi pe Persida cea iubită, care mult s-a ostenit pentru Domnul. Sfînta Olimpiada nu a făcut mai puţin decît Persida, ostenindu-se mult pentru Domnul, căci slujea sfinţilor cu mare credinţă şi dragoste fierbinte.

Cînd Sfîntul Ioan Gură de Aur a fost izgonit din scaunul său, fără de vină şi cu judecată nedreaptă, fericita Olimpiada cu celelalte diaconiţe au plîns foarte mult. Sfîntul Ioan, la cea din urmă ieşire a sa din biserică, a intrat la locul de botez şi a chemat pe fericita Olimpiada cu Pentadia, pe Procla şi Salvina, diaconiţele care şi-au împodobit fecioria lor cu bunătăţi alese, şi le-a zis: “Apropiaţi-vă aici, fiicelor, şi ascultaţi-mă pe mine, căci precum văd acum, cele lucrate pentru mine au ieşit la sfîrşit. Însă şi eu acum am săvîrşit alergarea mea şi socotesc că de acum n-o să mai vedeţi faţa mea. Dar vă rog să nu vă despărţiţi de Biserică pentru episcopul pe care îl vor pune în locul meu, ori după nevoie, ori cu sfatul cel de obşte; ci să vă supuneţi lui ca şi lui Ioan. Pentru că Biserica nu poate să fie fără de episcop, şi astfel veţi primi de la Dumnezeu mila Sa. Pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunile voastre!”

Ele, plîngînd, au căzut înaintea lui cu feţele la pămînt. Apoi sfîntul a plecat în calea rînduită lui, în surghiun. După izgonirea lui, aprinzîndu-se biserica cea sobornicească şi arzînd o mare parte a cetăţii, atunci cei ce au fost prietenii Sfîntului Ioan erau cercetaţi de eparhul cetăţii dacă sînt vinovaţi pentru focul acela, ca şi cum dînşii ar fi pus foc bisericii. Atunci Sfînta Olimpiada a răbdat pentru acea năpastă, ca şi cum ea ar fi fost pricinuitoarea acelei arderi. Deci, au adus-o la judecată şi au întrebat-o cu groază, pentru că eparhul era cumplit şi fără de omenie. Dar, deşi nu s-a dovedit vina ei, însă acela a judecat cu nedreptate, ca Olimpiada să dea o sumă mare de aur pentru pricina arderii, de care ea nu era vinovată.

După aceasta, sfînta a părăsit Constantinopolul şi s-a dus la Cizic. Însă vrăjmaşii nu i-au dat pace nici acolo, ci, osîndind-o la izgonire, au surghiunit-o în Nicomidia. De acest lucru înştiinţîndu-se Sfîntul Ioan Gură de Aur, i-a scris o carte din surghiunia lui, mîngîind-o în necazurile ei. Fericita, petrecînd în surghiunie multă vreme şi răbdînd multe chinuri, s-a mutat către Domnul. După ce s-a sfîrşit din viaţă şi încă fiind neîngropat cinstitul ei trup, sfînta s-a arătat în vis episcopului Nicomidiei, zicîndu-i: “Să pui trupul meu într-o raclă de lemn şi să-l arunci în mare, ca să fie îngropat la malul unde va fi dus de valuri”. Episcopul aşa a făcut. De aceea racla, fiind dusă de valuri, a ieşit la mal la un loc care se cheamă Brohti, unde era biserica Sfîntului Apostol Toma. Acolo s-a făcut înştiinţare de la Dumnezeu locuitorilor acelui loc, despre trupul Sfintei Olimpiada. Iar ei, ieşind la mal şi găsind racla cu trupul, l-au pus în biserica Apostolului Toma şi se dădeau tămăduiri de toate neputinţele.

După mulţi ani, năvălind barbarii, au ars biserica, iar moaştele sfintei au rămas nearse. Ei le-au aruncat în mare, iar acolo unde s-au aruncat moaştele, apele erau însîngerate. Dumnezeu înştiinţînd pe credincioşi de pătimirea roabei Sale, ei iarăşi au scos din mare moaştele cele făcătoare de minuni. De acest lucru aflînd Patriarhul Serghie, a trimis pe preotul Ioan şi i-a poruncit să aducă acele moaşte cu cinste la Constantinopol. Cînd preotul a ajuns la locul acela şi a ridicat sfintele moaşte, a curs dintr-însele mult sînge. Aceasta a fost la toţi de mare mirare, căci după două sute de ani, curgea sînge din oase uscate, ca dintr-un trup viu. Acele moaşte sfinte şi făcătoare de minuni, au fost duse în mînăstirea de fecioare, pe care a zidit-o Sfînta Olimpiada. Multe minuni se făceau la acele sfinte moaşte, pentru că toate bolile se tămăduiau şi diavolii se izgoneau cu rugăciunile Sfintei Olimpiada şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvioasa Eupraxia Fecioara (413)

 

În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, se afla în Constantinopol un bărbat cu numele Antigon, care era rudă cu împăratul. El era preaînţelept în cuvinte şi în fapte, priceput în sfaturi şi totodată sfătuia pe împărat cele bune şi folositoare pentru binele împărăţiei. El avea obicei bun, era milostiv spre oameni, îndurat spre săraci şi dătător tuturor celor ce cereau. Împăratul îl iubea, nu numai ca pe o rudenie a sa, dar şi ca pe un sfetnic bun, dreptcredincios şi iubitor de Hristos. Antigon era aşa de bogat, încît, după împărat, nu mai era altcineva mai bogat decît dînsul.

Acela şi-a luat de soţie pe o fecioară frumoasă, de neam împărătesc, cu numele Eupraxia, dreptcredincioasă şi foarte temătoare de Dumnezeu. Ea alerga întotdeauna pe la sfintele biserici şi aducea rugăciunile sale Domnului cu lacrimi. Apoi dădea daruri multe şi scumpe bisericilor lui Dumnezeu, spre împodobirea celor sfinte ale Domnului. Această cinstită doamnă, însoţită cu Antigon, fiind plăcută lui Dumnezeu şi iubită împăratului şi împărătesei, a născut o pruncă, parte femeiască şi a numit-o pe ea tot cu numele său, adică Eupraxia. După naşterea ei, într-una din zile, Antigon a zis către Eupraxia, femeia sa: “Soţia mea, ştii că această viaţă este de puţină vreme şi bogăţiile acestei lumi deşarte nu sînt nimic, căci viaţa omului abia ajunge pînă la 80 de ani. Dar bogăţia cea pregătită în ceruri, celor ce se tem de Dumnezeu şi petrec în veacurile cele fără de sfîrşit, este bogăţia cea mai mare. Noi însă ne lipsim de acele veşnice bunătăţi, legîndu-ne cu grijile cele lumeşti, fiind în înşelăciunea vremelnicelor bogăţii; deci în deşert ne cheltuim zilele noastre, necîştigînd nici un folos sufletelor noastre”.

Eupraxia, auzind aceste cuvinte, a zis lui Antigon: “Ce porunceşti, domnul meu, să facem?” Antigon i-a zis: “Dumnezeu ne-a dăruit o fiică şi ajunge aceea singură; de acum să nu ne mai împreunăm, ci să petrecem aşa fără de păcat”. Eupraxia, sculîndu-se, şi-a înălţat mîinile în sus, şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis către bărbatul său: “Binecuvîntat este Dumnezeu, Care te-a adus pe tine întru frica Lui şi te-a povăţuit la cunoştinţa adevărului. Cu adevărat, domnul meu, eu de multe ori m-am rugat lui Dumnezeu să-ţi lumineze cugetul şi să dea minţii tale un gînd bun ca acesta, însă niciodată n-am îndrăznit să-ţi arăt dorinţa mea. Dar, de vreme ce singur ai început a-mi vorbi de aceasta, dă-mi voie să-ţi spun ceva”. Antigon a zis: “Doamna mea, spune ce voieşti”.

Eupraxia a grăit: “Domnul meu, ştii ce spune apostolul: Că vremea este scurtă, iar cel ce are femeie, să fie ca cei ce n-au; cei ce se bucură de averi, să fie ca cei ce nu se bucură şi cei ce cumpără, să fie ca cei ce nu stăpînesc, pentru că chipul lumii acesteia trece. Pentru aceasta să petrecem în viaţa aceasta de puţină vreme precum voieşti, ca să cîştigăm împreună viaţa cea nestricăcioasă în veci. Iar bogăţia pe care o avem acum, la ce ne este de trebuinţă? Oare o vom lua cu noi în mormînt? Deci, împarte-o la săraci cu scop bun, pentru ca hotărîrea noastră să nu fie fără de roadă”. Antigon, auzind aceste cuvinte ale soţiei sale, a preamărit pe Dumnezeu şi a început a-şi împărţi averile sale la săraci. Cu soţia sa petrecea ca fratele cu sora, neamestecaţi în viaţa trupească şi în nedespărţită dragoste duhovnicească, plăcînd lui Dumnezeu cu un suflet şi cu un gînd.

Antigon îndreptîndu-şi viaţa în nişte fapte bune ca acestea, s-a mutat către Domnul, vieţuind numai doi ani cu soţia sa. Împăratul şi împărăteasa au plîns după dînsul, ca după o rudă a lor şi ca după un bărbat drept şi credincios. Lor le era milă de Eupraxia, care rămăsese văduvă de tînără. După îngroparea lui Antigon, împăratul şi împărăteasa mîngîiau pe Eupraxia pentru durerea ei. Ea, luînd pe fiica sa, a dat-o în mîinile lor şi, căzîndu-le la picioare, a zis către dînşii cu plîngere şi tînguire: “Dau pe săraca aceasta în mîinile lui Dumnezeu şi ale voastre, aducîndu-vă aminte de ruda voastră, Antigon. Deci, primiţi-o şi să-i fiţi în loc de tată şi mamă”. Mulţi din cei ce stăteau acolo de faţă, auzind acestea, au lăcrimat, şi au plîns chiar împăratul şi împărăteasa.

Trecînd patru ani de la aceasta şi fata Eupraxia împlinind cinci ani, împăratul s-a sfătuit cu maica ei, ca s-o logodească cu un fiu de senator, copil de neam bun, făgăduind aceluia să aştepte pînă va ea veni în vîrsta. Deci, întărind cuvîntul, împăratul a poruncit Eupraxiei să ia daruri de la logodnic, ca semn de încredin-ţare a logodnei. Trecînd cîtăva vreme, unul din senatori a voit să ia de soţie pe văduva Eupraxia, fosta soţie a lui Antigon, şi a rugat pe împărăteasă prin nişte femei, ca în taină să sfătuiască pe Eupraxia să-l ia de bărbat. Împărăteasa a trimis femei la văduva Eupraxia, sfătuind-o să se mărite după bărbatul care doreşte s-o ia.

Ea, auzind de un sfat ca acesta, a plîns şi a zis către femeile care veniseră la dînsa: “Amar va fi vouă în veacul ce va să fie, că mă sfătuiţi unele ca acestea, pe mine, care m-am făgăduit lui Dumnezeu să vieţuiesc în curăţia văduviei. Deci, depărtaţi-vă de la mine, voi, care grăiţi cele potrivnice voinţei mele”. Femeile, plecînd de la dînsa cu ruşine, au spus împărătesei. Împăratul, aflînd de aceea, s-a mîniat pe împărăteasă şi a certat-o, zicîndu-i: “Ai făcut un lucru ce nu ţi se cade. Oare aşa se cade unei împărătese creştine? Aşa te-ai făgăduit lui Dumnezeu să împărăţeşti în dreapta credinţă? Aşa pomeneşti pe Antigon, iubitul nostru prieten şi sfetnicul cel folo-sitor? Femeia lui, care a petrecut puţină vreme cu dînsul, încă de cînd trăia cu el se învoise şi îşi alesese viaţă curată pentru Dumnezeu, iar tu o sileşti acum a se întoarce la viaţa cea lumească?”

Atunci împărăteasa s-a umplut de mare ruşine din cuvintele acelea şi a stat vreo două ceasuri negrăind nimic, ca o piatră fără de glas. Deci, nu era puţină nelinişte între împărat şi împărăteasă, pentru Eupraxia. Auzind Eupraxia acestea, s-a umplut de mare mîhnire, faţa îi slăbise şi se întrista pînă la moarte. Deci s-a gîndit să plece din Constantinopol în taină şi, plîngînd cu amar, a zis către fiica sa, Eupraxia: “Fiica mea, în Egipt avem avere multă, să mergem acolo ca să vezi cîştigurile tatălui tău şi ale mele. Pentru că toate acelea sînt ale tale”. Astfel, luînd pe fiica sa împreună cu puţine slugi şi slujnice, a ieşit în taină din cetate şi s-a dus în Egipt. Ea petrecea acolo căutîndu-şi averile şi umbla prin Tebaida cea dinlăuntru cu slugile şi cu iconomii săi şi, cercetînd bisericile şi mînăstirile bărbăteşti, făcea multe daruri şi milostenii, împărţind mult aur şi argint.

Acolo, aproape de cetate, era o mînăstire de fecioare, avînd o sută treizeci de monahii, despre care oamenii povesteau lucruri mari şi minunate şi plăcute lui Dumnezeu, pentru că nici una dintre ele nu gusta vin, nici untdelemn, nici struguri şi nici vreun fel de poame. Unele dintr-însele, intrînd în mînăstirea aceea din copilărie, nu văzuseră niciodată vreun fel de poame. Hrana lor era pîine cu apă, linte şi verdeţuri, dar şi acelea fără untdelemn. Unele mîncau odată pe zi, adică seara; altele, a doua zi; iar altele a treia zi primeau puţină hrană. Odihnă şi spălare nu-şi făceau nici un fel. Cît despre baie nici vorbă nu era, pentru că nu sufereau nici să audă de goliciunea trupului; iar cuvîntul baie era la dînsele de ocară, de ruşine şi de rîs. Pentru somn, ele aveau fiecare cîte un sac de lînă aşternut pe pămînt. Sacul era lung de trei coţi şi lat de un cot. Pe acela se odihneau puţin. Hainele lor erau făcute din păr, lungi pînă la pămînt, încît le acopereau picioarele. Ele se osteneau pe cît puteau fiecare după puterea sa.

Cînd se întîmpla de se îmbolnăvea vreuna, nu primea nici un fel de buruiană ca doctorie; ci răbda boala cu mulţumire, primind-o ca o mare binecuvîntare de la Dumnezeu şi de la El singur aştepta ajutor. Nici una dintr-însele nu ieşea afară pe porţile mînăstirii, nici nu vorbea cu cei ce veneau. Numai portăriţa primea toate întrebările şi răspunsurile, căci toată sîrguinţa lor era să vorbească numai cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii. De aceea şi Dumnezeu le asculta rugăciunile lor, făcînd multe semne printr-însele şi dînd tămăduiri de toate bolile celor ce alergau acolo. Fericita Eupraxia, cea văduvă, a iubit acea mînăstire foarte mult, pentru viaţa minunată a acelor monahii şi mergea acolo adeseori cu fiica sa, aducînd la biserică lumînări şi tămîie.

Odată, a zis către egumena şi către celelalte surori mai bătrîne: “Voiesc să fac la mînăstirea voastră puţină milostenie, 20 de litre de aur, ca să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, pentru fiica mea şi pentru Antigon, tatăl ei cel mort”. Dar egumena, care era diaconiţă, cu numele Teodula, i-a răspuns, zicînd: “Doamna mea, aceste roabe ale tale n-au trebuinţă de aur, nici doresc averi, pentru că ele le-au defăimat în lumea aceasta, ca să se învrednicească a se îndulci cu bunătăţile cele veşnice; de aceea nu voim să avem nimic pe pămînt, ca să nu cădem din bogăţiile cereşti. Dar ca să nu te mîhnim pe tine, adu-ne puţin untdelemn în candelele bisericii, lumînări şi tămîie, şi pentru acestea vei lua plată de la Domnul”. Eupraxia a făcut aşa şi a rugat pe egumena şi pe toate surorile să se roage pentru Antigon, bărbatul ei, cum şi pentru fiica sa”.

Într-una din zile, Eupraxia, mergînd după obicei la mînăstirea aceea, egumena, pornind ca din Duhul lui Dumnezeu către fiica ei, a zis: “Doamna mea, Eupraxia, iubeşti această mînăstire şi pe aceste surori?” Ea a răspuns: “Da, doamnă, vă iubesc pe voi!” Egumena a zis: “Dacă ne iubeşti, apoi să petreci cu noi în acest chip monahicesc”. Prunca a zis: “Cu adevărat, de nu s-ar mîhni maica mea, apoi n-aş ieşi din locul acesta”. Egumena a zis: “Spune-mi adevărat, pe cine iubeşti mai mult, pe noi sau pe logodnicul tău?” Copila a răspuns: “Eu pe el nu-l cunosc, dar pe voi vă cunosc şi vă iubesc. Deci, spuneţi-mi şi voi mie, pe cine iubiţi mai mult? Pe mine sau pe Acela, pe Care Îl numiţi logodnic?” Egumena a zis: “Noi te iubim pe tine şi pe Hristosul nostru”. Eupraxia a zis: “Şi eu vă iubesc pe voi şi pe Hristosul vostru!”

Eupraxia, maica sa, şedea şi vărsa multe lacrimi, ascultînd cuvintele cele cu bună înţelegere ale fiicei sale, iar egumena asculta cu dragoste cuvintele ei şi se mira că, fiind copilă şi neavînd încă şapte ani împliniţi, răspundea aşa de cuminte. Atunci maica sa, umplîndu-se de jale, a zis către fiică: “Vino, fiica mea, să mergem acasă, căci acum este seară”. Prunca a zis: “Eu voi rămîne aici cu stăpîna mea”. Dar egumena i-a zis: “Mergi cu maica ta acasă, căci nu vei putea petrece aici. Aici nici o copilă nu poate să vieţuiască, decît numai cele ce s-au făgăduit lui Hristos”. Ea a întrebat: “Unde este Hristos?” Egumena, veselindu-se, i-a arătat cu degetul icoana Mîntuitorului.

Copila, alergînd, a sărutat icoana Lui şi, întorcîndu-se spre egumenă, a zis: “Şi eu mă făgăduiesc lui Hristos şi de acum nu mă voi mai duce cu maica mea, ci voi rămîne cu voi”. Egumena a zis: “Fiică, nu ai pe ce dormi şi nu vei putea sta aici”. Copila a zis: “Pe ce dormiţi voi, pe aceia voi dormi şi eu”. Deci, apropiindu-se noaptea, maica şi egumena amăgeau pe copilă în tot chipul ca să iasă din mînăstire şi să meargă acasă, dar nimic n-au sporit, nevrînd deloc să iasă de acolo. Atunci egumena a zis către dînsa: “Fiică, de vei voi să rămîi aici, ţi se cade să înveţi Psaltirea şi să posteşti pînă seara, ca şi celelalte surori”. Copila a răspuns: “Voi posti şi voi învăţa carte, numai lăsaţi-mă să rămîn aici!” Atunci egumena a zis către maica copilei: “Doamna mea, las-o pe ea aici, pentru că văd că darul lui Dumnezeu a strălucit într-însa; iar faptele cele drepte ale tatălui ei, viaţa ta cea curată, rugăciunile părinteşti şi binecuvîntarea Domnului o vor duce la viaţa veşnică”.

Atunci Eupraxia cea de bun neam, sculîndu-se şi punînd pe fiica sa înaintea icoanei Mîntuitorului, şi-a ridicat mîinile în sus şi a zis cu lacrimi: “Doamne, Iisuse Hristoase, îngrijeşte Tu de copila aceasta, căci pe Tine Te-a dorit şi s-a dat pe sine Ţie!” Apoi, întorcîndu-se către copilă, i-a zis: “Fiica mea, Eupraxia, Dumnezeu, Care a întărit munţii cei nemişcaţi, Acela să te întărească pe tine întru frica Lui”. Zicînd acestea a dat-o în mîinile egumenei, plecînd şi bătîndu-se în piept, încît toate monahiile plîngeau împreună cu dînsa; astfel a ieşit din mînăstire, încredinţînd lui Dumnezeu pe fiica sa.

A doua zi dimineaţă, venind iarăşi la mînăstire, egumena a luat pe fecioara Eupraxia, a dus-o în biserică şi, făcînd rugăciune, a îmbrăcat-o pe ea în schima monahală, fiind de faţă mama ei. Apoi mama sa, văzînd-o pe ea astfel, şi-a ridicat mîinile spre cer şi a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa, zicînd: “Împărate cel veşnic, Care ai început într-însa lucrul cel bun, săvîrşeşte-l Tu. Dă-i ei să umble după voia Ta cea sfîntă, ca să cîştige milă de la Tine, Făcătorul ei, care s-a aruncat spre Tine din tinereţe”. Apoi a zis către fiică: “Fiica mea, iubeşti haina monahicească?” Copila a răspuns: “Da, pentru că am auzit de la maica egumenă şi de la celelalte monahii, că această haină o dă Hristos celor ce-L iubesc pe El ca semn de logodire”. Maica sa a mai zis: “Fiică, Hristos, Căruia te-ai logodit, să te facă pe tine vrednică cămării Sale!”

Zicînd aceasta, a sărutat pe fiica sa, pe egumenă şi pe toate surorile şi a ieşit din mînăstire. După aceea a înconjurat celelalte mînăstiri ale pustiei din părţile Egiptului, de prin cetăţi şi de prin locuinţele săracilor, dînd, tuturor lipsiţilor şi celor ce aveau trebuinţă, din averile sale. Pretutindeni străbătea slava acestei fericite văduve, Eupraxia, pentru faptele cele bune şi pentru milosteniile cele multe, încît a ajuns şi la auzul împăratului Teodosie cel Mare şi a oamenilor lui. Deci, minunîndu-se toţi de o viaţă ca aceasta a ei, slăveau pe Dumnezeu, Care a întărit-o pe ea. Despre dînsa s-a zis că nu mînca peşte, nici nu gusta vin, ci postea în toate zilele pînă seara tîrziu. Ea primea hrană pustnicească foarte puţină, linte sau verdeţuri şi cu adevărat, tuturor era de mirare o înfrînare ca aceasta a ei în mijlocul îndestulărilor celor îmbelşugate.

Trecînd cîţiva ani, egumena mînăstirii, chemînd pe Eupraxia, femeia cea îmbunătăţită, i-a zis în taină: “Doamna mea, un lucru voiesc să-ţi spun, dar să nu te tulburi”. Ea i-a zis: “Spune-mi, doamna mea, ceea ce voieşti”. Egumena i-a zis: “De voieşti să rînduieşti ceva pentru fiica ta, rînduieşte degrabă, pentru că am văzut în vis pe bărbatul tău, Antigon, stînd în slavă mare înaintea Domnului Hristos şi Îl ruga să-ţi poruncească ţie să ieşi din trup şi de acum să fii cu dînsul, ca să te îndulceşti cu el de aceeaşi slavă de care s-a învrednicit pentru viaţa sa cea îmbunătăţită”.

Dreptcredincioasa femeie, auzind acestea, nu numai că nu s-a tulburat, dar s-a bucurat foarte mult, pentru că dorea şi ea să se dezlege de trup şi să treacă la Hristos. Deci, îndată a chemat pe fiica sa, care se făcuse de doisprezece ani, şi a grăit către dînsa: “Eupraxia, fiica mea, pe mine mă cheamă Hristos, după cum mi-a spus maica egumenă. Deci, apropiindu-se ziua sfîrşitului meu, toată averea mea şi a tatălui tău o dau în mîinile tale, ca s-o rînduieşti cu dreaptă credinţă şi astfel să moşteneşti împărăţia lui Dumnezeu”. Fecioara Eupraxia a început a plînge, zicînd: “Amar mie, că sînt străină şi săracă”.

Iar maica sa a grăit către dînsa: “Fiică, ai pe Hristos tată şi logodnic, deci nu eşti străină, nici săracă. Ai maică în locul meu pe egumenă, decît numai să te sîrguieşti a săvîrşi ceea ce ai făgăduit lui Hristos. Teme-te de Dumnezeu, cinsteşte pe surori, slujindu-le cu smerenie şi să nu gîndeşti în inima ta niciodată că eşti de neam împărătesc, zicînd: “Se cade ca ele să-mi slujească mie, iar nu eu lor!” Fii smerită, ca să te iubească Dumnezeu; fii săracă pe pămînt, ca să te îmbogăţeşti în cer. Toate le ai în mîinile tale şi de va fi trebuinţă mînăstirii de vreo avere, dă cît va trebui. Roa-gă-te pentru tatăl tău şi pentru mine, ca să aflăm milă de la Dumnezeu şi să ne izbăvim de muncile cele veşnice”. Fericita Eupraxia, sfătuind pe fiica sa acestea, a treia zi s-a mutat către Domnul şi a fost îngropată în mînăstirea aceea.

Împăratul, auzind că Eupraxia, soţia lui Antigon, a murit, a chemat pe senatorul acela, cu al cărui fiu era logodită fecioara Eupraxia, şi i-a spus de dînsa că a intrat în mînăstire şi s-a lepădat de lume. Acela a rugat pe împărat cu dinadinsul ca să trimită degrabă la dînsa şi să-i poruncească să vină la Constantinopol la logodnicul său fără zăbavă, ca să se săvîrşească nunta. Împăratul a făcut îndată aceea. Mireasa lui Hristos, Eupraxia, luînd scrisoarea împăratului şi citind-o, a rîs. Apoi, şezînd, a scris împăratului, astfel: “Stăpîne împărate, aşa îmi porunceşti mie, ca să las pe Hristos şi să mă însoţesc cu un om stricăcios şi muritor, care astăzi este, iar mîine îl mănîncă viermii? Să nu-mi fie mie a face aceasta şi acel om să nu te mai supere pe măriata, deoarece eu m-am logodit cu Hristos şi nu este cu putinţă ca să-L mint. Deci, mă rog stăpînirii tale, adu-ţi aminte de părinţii mei şi ia toate averile lor şi le împarte sfintelor biserici, la mînăstiri, la săraci, la văduve şi la sărmani, iar pe robi şi roabe liberează-i. Porunceşte celor ce chivernisesc averile părinteşti, să ierte toate datoriile celor datori şi rînduieşte bine toate, ca un stăpîn al meu; iar eu să fiu fără de grijă şi fără împiedicare cînd slujesc Hristosului meu, Căruia m-am încredinţat cu tot sufletul. Stăpîne împărate, tu şi împărăteasa ta rugaţi-vă Domnului pentru mine, roaba voastră, ca să mă facă vrednică slujbei Sale celei dulci”.

Eupraxia, scriind cu mîna sa o scrisoare ca aceasta, a pecetluit-o şi a dat-o trimisului. Acela, întorcîndu-se în Constantinopol, a dat împăratului scrisoarea Eupraxiei, iar el a citit-o împreună cu împărăteasa şi, vărsînd multe lacrimi de umilinţă, s-au rugat lui Dumnezeu pentru Eupraxia. A doua zi, împăratul a chemat pe toţi boierii şi pe tatăl tînărului acela cu care fusese logodită Eupraxia şi a poruncit să citească scrisoarea ei înaintea tuturor.

Auzind toţi, s-au umplut de lacrimi şi au zis: “O, împărate, cu adevărat fecioara este neam cu tine, fiică bună a părinţilor celor buni: Antigon şi Eupraxia, ramură sfîntă a rădăcinii celei sfinte”. Atunci toţi într-un glas au slăvit pe Dumnezeu. Tatăl logodnicului n-a mai îndrăznit să zică nimic împăratului despre Eupraxia. Deci, împăratul a rînduit bine toate averile, care rămăseseră de la părinţii ei, împărţindu-le la biserici şi la săraci şi făcînd toate după dorinţa sa. După aceea nici el n-a mai trăit mult şi s-a dus către Domnul.

Eupraxia începuse a se nevoi mai cu osîrdie, slujind lui Dumnezeu mai presus de măsura sa. Cînd şi-a ales viaţa cea aspră, era de doisprezece ani. Drept aceea, la început mînca numai odată pe zi, seara; apoi a început a posti pînă la a treia zi. Ea se ostenea slujind surorilor cu toată sîrguinţa, făcînd toate cu smerenie: mătura casa stareţei şi celelalte chilii, punea surorilor aşternuturile, aducea apă şi lemne în bucătărie, fierbea bucate şi spăla vasele. Cu un cuvînt, în toate slujbele mînăstirii nu era nimeni mai sîrguitoare decît dînsa.

În mînăstirea aceea, era obiceiul, că dacă se întîmpla vreunei surori vreo ispitire de la diavol, era datoare să spună îndată egumenei de aceea; iar egumena se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să izgonească pe diavol de la sora aceea. Apoi le poruncea să adune pietre şi să le aştearnă sub aşternutul lor, pe care se odihneau şi deasupra aşternutului să presare cenuşă şi să se odihnească pe acelea zece zile. Drept aceea, într-o vreme, Eupraxia, fiind bîntuită în vis de oarecare nălucire, a adunat pietre sub aşternutul său de lînă, apoi l-a presărat cu cenuşă pe deasupra. Egumena, văzînd aceea, a zîmbit şi a zis către una din cele mai bătrîne: “Iată că şi această fecioară a început a pătimi supărare de la diavol!”

Deci, a început a se ruga pentru dînsa, zicînd: “Dumnezeule, Cel ce ai făcut-o după chipul Tău pe roaba Ta, Eupraxia, şi i-ai poruncit să ia această rînduială monahicească, întăreşte-o în frica Ta şi păzeşte-o de asupririle vrăjmaşului”. Apoi, chemînd pe Eupraxia la dînsa, i-a zis: “Pentru ce nu mi-ai zis de ispitirea diavolească care ţi s-a întîmplat şi ai tăinuit de mine?” Ea, căzînd înaintea picioarelor egumenei, a răspuns: “Doamna mea, iartă-mă, că mi-a fost ruşine să-ţi spun”. Egumena a grăit către dînsa: “Fiica mea, acesta este începutul luptei tale cu vrăjmaşul; îmbărbătează-te ca să-l biruieşti şi să te încununezi!”

După o vreme, Eupraxia, fiind supărată iarăşi de vrăjmaşul, a spus unei surori cu numele Iulia, care o iubea foarte mult pe dînsa şi o povăţuia la nevoie. Iulia i-a zis: “Eupraxia, doamna mea, nu tăinui aceasta de egumenă, ci spune-i ei precum se cade, ca să se roage pentru tine; pentru că ştiu de dînsa, că în tinereţile sale a răbdat multe ispite de la diavol. Mai ştiu de dînsa şi aceasta, că într-o noapte, ispitindu-se, a ieşit din chilie şi, stînd afară într-un loc deosebit, şi-a ridicat mîinile spre cer; şi a petrecut patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, nemîncînd, nici bînd, nici dormind, ci stătea şi se ruga lui Dumnezeu, pînă ce a biruit pe diavol. Şi noi toate sîntem ispitite de potrivnic, dar nădăjduim spre Hristos. Căci cu ajutorul Lui vom birui pe ispititorul nostru. De aceea, soră, nu te mira de aceasta, nici nu te tulbura; ci spune-i egumenei ceea ce ţi s-a întîmplat”. Eupraxia, auzind acestea, a mulţumit Iuliei, zicîndu-i: “Să-ţi ajute Dumnezeu soră, că m-ai folosit pe mine şi mi-ai întărit sufletul. Cu adevărat voi merge şi voi spune egumenei celei mari, ceea ce mi s-a întîmplat”. Iulia a zis: “Nu numai să-i spui, dar s-o şi rogi pe dînsa să se roage pentru tine şi să adauge la nevoinţa ta”.

Deci, mergînd Eupraxia, a spus egumenei de acea ispită diavolească, iar egumena a zis către dînsa: “Nu te mira de aceasta, fiica mea, pentru că diavolul întrebuinţează toate armele şi se scoală împotriva noastră; dar nu te teme, ci stai cu bărbăţie şi cu mintea nemişcată, ca să nu te biruiască, pentru că mult ai să fii ispitită de el; dar tu nevoieşte-te ca să-l biruieşti şi vei lua de la Hristos, Mirele tău, cununile biruinţei. Adaugă la pustniceasca ta nevoinţă cît poţi să rabzi, căci cel ce se nevoieşte, ia darul. Însă, spune-mi fiică, cum posteşti?” Eupraxia a zis: “A treia zi primesc hrană”. Egumena i-a zis: “Adaugă încă o zi la postirea ta, ca să mănînci a patra zi după apusul soarelui”. Eupraxia a primit porunca aceea cu bucurie. Apoi, cînd era în vîrstă de douăzeci de ani, se întărea în virtutea trupească şi era frumoasă la vedere, ca una ce era cu adevărat de neam boieresc şi împărătesc. Dar, pătimind iarăşi ispitirea, i-a spus egumenei. Egumena i-a zis: “Nu te teme, fiica mea, căci Dumnezeu este cu tine!”

Într-un loc din mînăstire era o grămadă de pietre. Deci, egumena, vrînd să încerce ascultarea şi smerenia Eupraxiei şi s-o îndemne spre mai mare osteneală, i-a zis: “Vino, fiică, mută pietrele acestea de aici şi pune-le aproape de cuptor”. Eupraxia îndată a început a căra pietrele acelea, între care erau unele pietre mari, pe care abia puteau doi oameni să le ridice, dar ea singură le ridica, le punea pe umeri şi le muta; căci era puternică cu trupul şi mai puternică cu ascultarea. Ea nici uneia dintre surori n-a zis: “Ajutaţi-mă că pietrele sînt grele sau că sînt flămîndă şi slăbesc”, ci îşi îndeplinea porunca cu osîrdie. După ce a mutat toate pietrele acelea, trecînd cîteva zile, egumena i-a zis: “M-am gîndit că nu este bine ca pietrele acestea să fie aproape de cuptor; deci, mută-le la locul cel dintîi”. Ea, ascultînd porunca, le-a mutat iarăşi la loc; astfel făcea cu sîrguinţă ceea ce i se poruncise.

Surorile s-au minunat, văzînd ascultarea, răbdarea şi iubirea ei de osteneală. Unele dintre cele tinere rîdeau, iar altele îi ziceau: “Întăreşte-te, soră Eupraxia, şi îmbărbătează-te!” Iar ea se ostenea, bucurîndu-se. Osteneala ei s-a îndelungat pînă la treizeci de zile, pînă ce egumena i-a poruncit să înceteze lucrul acela. Deci a trimis-o în pitărie la ascultare, unde făcea cu bucurie toate cele poruncite ei. Cernea făina în pitărie, frămînta aluatul şi cocea pîinea; uneori fierbea lintea în bucătărie şi tăia lemne; alteori slujea la masa surorilor, şi niciodată nu a cîrtit, nici nu s-a lenevit de vreun lucru, nici s-a lepădat sau n-a băgat de seamă; ci era ascultătoare, sîrguitoare şi răbdătoare la toate slujbele. Ea n-a lăsat niciodată pravila cea obişnuită de rugăciune, adică Miezonoptica, cîntarea Utreniei, a Ceasului întîi, a celui de-al treilea, a celui de-al şaselea şi a celui de-al nouălea; iar după cîntarea cea de seară, punea masa surorilor.

Diavolul a mai încercat odată s-o supere pe Eupraxia cu năluciri de noapte, căci i s-a arătat în vis, în chipul acelui tînăr cu care se logodise. Ei i s-a părut că vede pe acel tînăr, ca şi cum ar veni cu mulţi ostaşi şi s-o ia cu sila din mînăstire. Ea, fiind culcată pe pat şi dormind, a început a striga în somn, chemînd pe surori, ca să-i ajute şi s-o scape din mîinile aceluia ce o fura. Deci, surorile s-au trezit la strigătul ei şi, alergînd la dînsa şi, deştep-tînd-o, o întrebau de pricina strigării ei. Atunci ea le-a răspuns de înfricoşarea diavolească pe care a văzut-o în vis şi toate au început a se ruga pentru dînsa. După aceea, fiind iarăşi supărată de ispititorul, egumena i-a zis: “Fiica mea, Eupraxia, fereşte-te să nu-ţi slăbească diavolul mintea, căci vei pierde osteneala. Mai rabdă încă puţină vreme, luptîndu-te bărbăteşte cu el, şi el va fugi de la tine”. De asemenea şi Iulia zicea către dînsa: “Eupraxia, sora mea, dacă acum, cît sîntem tinere şi tari, nu ne vom lupta cu vrăjmaşul nostru ca să-l biruim, apoi la bătrîneţe cum îl vom birui?” Eupraxia a zis către dînsa: “Iulia, sora mea, viu este Domnul, că de-mi va porunci maica egumenă, nu voi gusta pîine toată săptămîna, pînă ce Domnul îmi va ajuta să biruiesc pe vrăjmaşul ce mă supără”. Iulia a zis: “Adevărat este, sora mea, că eu nu pot să postesc atîta, iar tu bine faci că posteşti; pentru că nu este niciuna în această mînăstire care să poată petrece o săptămînă întreagă fără de hrană, afară de maica egumenă”.

Deci, Eupraxia, mergînd la egumenă, a rugat-o ca să-i poruncească ei să primească astfel de post, adică să nu mănînce toată săptămîna. Egumena i-a zis: “Fiica mea, fă toate cele ce-ţi sînt cu putinţă. Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, să te întărească şi să-ţi dea biruinţă asupra diavolului!” De atunci Eupraxia a început a posti cîte o săptămînă întreagă, mîncînd numai Duminica, şi nedepărtîndu-se de la slujbele mînăstireşti, nici de la slujbele surorilor, încît toate se mirau de nevoinţele ei. Unele din surori ziceau: “Astăzi este un an de cînd căutăm să vedem pe Eupraxia şezînd vreodată, cel puţin chiar cînd mănîncă; dar n-am putut s-o vedem, decît numai atunci cînd se culcă să se odihnească”. De aceea toate surorile o iubeau pe dînsa, că se ostenea şi se smerea aşa, fiind ea din sînge împărătesc. Pentru aceea se rugau lui Dumnezeu pentru dînsa, ca să-i dea putere şi mîntuire.

Între dînsele era o monahie cu numele Ghermana, despre care se spunea că este născută din părinţi robi şi săraci. Numai ea nu iubea pe cea iubită de toate, pe fericita Eupraxia, fiind împinsă spre zavistie de diavol. Într-o zi, acea monahie cu numele Ghermana, aflînd pe Eupraxia slujind singură în bucătărie, i-a zis în batjocură: “Eupraxia posteşte toată săptămîna, ca şi egumena, iar noi nu putem. Deci, ce vom face de ne va porunci egumena să postim şi noi aşa?” Grăit-a către dînsa Eupraxia: “Iartă-mă, că nu este aşa. Stăpîna noastră, maica egumena, ne-a poruncit ca fiecare după puterea sa să se nevoiască şi mie nu mi-a pus jugul acesta cu sila”. Dar Ghermana, umplîndu-se de mînie, a zis: “Vicleano şi plină de toată răutatea, cine nu ştie că tu faci cu făţărnicie aceasta, spre arătare şi spre slavă deşartă, vrînd ca după moartea egumenei să ţi se dea ţie această cinste? Eu cred că niciodată nu te vei învrednici să fii mai mare peste noi!”

Atunci Eupraxia a căzut înaintea picioarelor ei, zicîndu-i cu smerenie: “Iartă-mă, doamna mea, că am greşit lui Dumnezeu şi ţie!” Egumena, înştiinţîndu-se de aceea, a chemat pe monahia Ghermana şi a început a o certa pe ea înaintea tuturor surorilor, zicîndu-i: “Roabă vicleană şi străină de Dumnezeu, ce rău ţi-a făcut ţie Eupraxia, de îi faci împiedicare în lucrarea ei cea plăcută Domnului? Deci, să fii străină de cîntarea bisericească şi de masa cea de obşte, ca o nevrednică”. Eupraxia a rugat cu lacrimi pe egumenă să ierte pe Ghermana, dar n-a putut s-o înduplece pe ea pînă la treizeci de zile. După treizeci de zile, Eupraxia a luat pe Iulia şi a rugat pe surorile cele mai bătrîne, ca ele să roage pe egumenă să ierte pe monahia Ghermana. Egumena, chemînd pe Ghermana, i-a zis: “Ticăloaso, oare n-ai socotit în mintea ta cît de mare rău este să împiedici pe cineva de la alergarea cea îmbunătăţită? Nici la aceasta nu te-ai gîndit, că dînsa, fiind fiică de senator şi de neam împărătesc, s-a smerit şi s-a robit atît de mult pentru Dumnezeu, încît îţi slujeşte şi ţie ca uneia nevrednice?” Atunci toate surorile au început a ruga pe egumenă pentru Ghermana şi abia au înduplecat-o de a iertat-o. Deci, vrăjmaşa cea văzută a încetat o vreme din răutate.

Însă diavolul, nevăzutul vrăjmaş, nu înceta luptîndu-se împotriva Eupraxiei, mîniindu-se foarte mult asupra ei, ca cel ce se biruia de o smerenie ca aceea. Într-o noapte a adus asupra ei nişte năluciri mireneşti, încît foarte mult a tulburat-o cu acelea. Dar ea, simţind acel cumplit război al vrăjmaşului, care se înarmase asupra ei, a sărit jos din pat şi, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a ieşit din chilia sa. Ducîndu-se afară într-un loc deosebit, a stat şi şi-a întins mîinile sale spre cer şi, ridicîndu-şi ochii şi mintea în sus, stătea astfel, rugîndu-se ziua şi noaptea. Aşa a stat patruzeci de zile nemişcată ca un stîlp, nemîncînd, nici bînd, şi fără să vorbească cu cineva, nedormind şi nelăsînd mîinile în jos. Egumena, înştiinţîndu-se de la început, a venit la dînsa şi i-a zis: “Fiică, Dumnezeu să te întărească şi să-ţi dea răbdare”. Eupraxia avea atunci de la naşterea ei douăzeci şi cinci de ani. Deci, stînd paisprezece zile, egumena şi surorile zîmbeau şi se veseleau, văzînd-o pe dînsa răbdînd astfel.

Sfîrşindu-se treizeci de zile, surorile au zis către egumenă: “Doamnă şi maică, precum vedem, Eupraxia voieşte să săvîrşească osteneala ta de patruzeci de zile, precum ai stat tu altădată tot aşa”. Iar egumena a zis: “Să ne rugăm toate pentru dînsa, ca s-o întărească pe ea Dumnezeu”. Deci, sfîrşindu-se cele patruzeci de zile, a mai stat după aceea încă cinci zile; apoi, slăbind, a căzut la pămînt, zăcînd ca o moartă. Adunîndu-se surorile, au dus-o pe ea în casă, dar nu puteau să-i mai îndoiae mîinile, pentru că erau înţepenite, şi nici nu putea să vorbească un cuvînt. Deci, aducînd egumena oarecare hrană, a lipit-o la gura ei, zicîndu-i: “Fiică Eupraxia, gustă în numele Domnului nostru Iisus Hristos”. Atunci, îndată luînd în gură, a gustat şi a vorbit. Din aceasta luînd puţină putere, s-a sculat şi a dus-o pe ea în biserică, dînd mulţumire lui Hristos Dumnezeu, Care a întărit pe roaba Sa spre atîta nevoinţă. După aceasta, Eupraxia, primind cîte puţină mîncare, a început să se îndrepteze.

Din acea vreme, diavolul n-a mai putut să supere pe Eupraxia cu nălucirile sale şi cu ispite de patimi trupeşti, deoarece toate ispitirile lui au fost biruite de mireasa lui Hristos. Atunci el a început a socoti alte meşteşugiri împotriva ei, ca unul ce din început este ucigaş de oameni, vrînd să o piardă pe ea din viaţa aceasta. Astfel, într-una din zile, fericita Eupraxia s-a dus cu un vas la puţ să scoată apă, dar diavolul, cu voia lui Dumnezeu, apucînd-o, a aruncat-o în puţ. Şi, după cum singură a spus, a căzut cu capul în apă şi s-a apucat de funia de care era atîrnată găleata; deci a strigat, zicînd: “Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!” Apoi, dîndu-se de ştire că Eupraxia a căzut în puţ, surorile şi egumena au alergat şi au scos-o afară; iar ea, făcîndu-şi cruce, a zîmbit şi a zis: “Viu este Hristosul meu, iar tu, diavole, nu mă vei birui pe mine, nici îţi voi da ţie loc; că iată pînă în ziua de astăzi aduceam apă cu un vas iar de acum încolo voi începe a aduce cu două!”

Odată i s-a mai întîmplat ei că, tăind lemne pentru slujba bucătăriei, pe cînd a ridicat securea în sus ca să lovească lemnul, diavolul i-a împleticit mîinile şi, lovindu-se cu securea la picior, şi-a tăiat glezna şi şi-a făcut o rană mare de unde a curs mult sînge; deci, slăbind, a căzut la pămînt ca moartă. Atunci Iulia, văzînd aceea, s-a înspăimîntat şi, strigînd, a alergat la surori şi le-a spus că Eupraxia s-a tăiat la picior cu securea şi a murit. Surorile şi egumena, auzind aceasta, au venit şi, înconjurînd-o pe ea, plîngeau. Apoi, turnînd apă rece pe faţa ei şi, însemnînd-o cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: “Eupraxia, fiica mea, ce este aceasta? Scoală şi caută de vorbeşte cu surorile, că sînt în mare mîhnire pentru tine!” Ea, căutînd cu ochii spre ele, a zis către egumenă: “Nu plînge, doamna şi maica mea, că sufletul meu este încă în mine!”

Atunci egumena s-a rugat Domnului, zicînd: “Doamne, Iisuse Hristoase, vindecă pe roaba Ta, că mult pătimeşte pentru Tine”. Apoi, învelindu-i piciorul cu un petec de lînă, a ridicat-o să o ducă în chilie. Eupraxia, căutînd şi văzînd lemnele, a zis: “Viu este Domnul că nu mă voi duce de aici, pînă ce nu voi aduna lemnele şi nu le voi duce la bucătărie!” Atunci Iulia a zis: “Le voi aduna eu, iar tu să mergi să te odihneşti”. Însă Eupraxia n-a lăsat pe Iulia să adune lemnele, ci singură, umplîndu-şi braţele cu lemne, le ducea. Ea avea de suit multe trepte. Dar cînd Eupraxia s-a suit pe treapta cea mai de sus, diavolul i-a împiedicat picioarele şi, călcînd pe marginea hainelor ei, a făcut-o să cadă cu faţa în jos pe lemnele pe care le ţinea în mîini. Deci, i s-a înfipt o aşchie în faţă aproape de ochi.

Atunci Iulia, strigînd, a alergat la dînsa şi i-a zis: “Oare nu ţi-am spus să te odihneşti, că nu poţi să duci lemnele, iar tu nu m-ai ascultat!” Eupraxia a zis: “Nu te mîhni, soră, ci scoate binişor aşchia, căci ochiul meu, cu darul lui Hristos, este sănătos”. Scoţînd lemnul, a curs mult sînge din rană; deci, egumena, luînd untde-lemn şi sare, şi făcînd rugăciune, i-a uns rana; şi Iulia a zis către Eupraxia: “Mergi, doamna mea, culcă-te pe patul tău şi odihneşte-te, iar eu voi sluji surorilor noastre”. Eupraxia a zis: “Viu este Domnul meu, că nu mă voi odihni pînă ce nu voi săvîrşi ascultarea mea către surori”. Deci toate surorile o rugau să se odihnească de durerile rănilor, dar n-a voit să se odihnească; ci stătea fierbînd bucatele, deşi îi curgea sînge din amîndouă rănile. Ea nu s-a odihnit pînă ce n-a slujit şi la masa surorilor. Deci, împlinindu-şi desăvîrşit slujba sa, a mers seara tîrziu de s-a culcat. Dumnezeu, văzînd marea ei răbdare, a tămăduit-o îndată şi a făcut-o sănătoa-să, iar diavolul crăpa de zavistie.

Odată, el s-a ispitit s-o piardă pe fericita Eupraxia; căci, suindu-se ea, pentru o trebuinţă oarecare, cu surorile la o chilie din catul al treilea, a aruncat-o pe ea jos, iar surorile care erau cu dînsa au alergat pe scară, pentru că li se părea că a murit, căzînd de la aşa înălţime. Dar ea, sculîndu-se de jos fără vătămare, mergea spre dînsele; iar ele o întrebau: “Oare nu ţi s-a întîmplat nimic?” Ea a răspuns: “Eu nu ştiu cum am căzut şi cum m-am sculat”. Atunci toate au preamărit pe Dumnezeu, că a păzit-o de la moarte.

Altădată, fierbînd verdeţuri pentru surori, cînd a voit să ia căldarea de pe foc, diavolul i-a împiedicat picioarele şi a căzut, iar căldarea cu mîncarea cea fiartă s-a prăvălit peste faţa ei. Iulia, care slujea împreună cu dînsa, a strigat că Eupraxia s-a opărit. Deci, s-au adunat toate surorile care erau în apropiere; însă, Eupraxia, sculîndu-se degrabă, a zis zîmbind către Iulia: “Ce ai făcut, soră, că ai tulburat în zadar pe surori şi pe egumenă?” Şi toate au văzut faţa ei sănătoasă, neavînd nimic. Egumena s-a uitat în căldare şi a văzut fiertura care rămăsese pe fund, încă clocotind, şi a zis către Eupraxia: “Nu s-a atins de tine fiertura?” Ea a răspuns: “Viu este Domnul, că pe faţa mea am simţit apă rece, iar nu fiartă”. Egumena s-a minunat şi a zis: “Fiica mea, Dumnezeu să te păzească pînă la sfîrşit”. După aceasta a zis către celelalte surori bătrîne: “Vedeţi voi că Eupraxia s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu? Căci, căzînd din catul al treilea, n-a murit, iar fiertura, vărsîndu-se peste faţa sa, nu a vătămat-o!” Surorile au zis: “Vedem că Eupraxia este adevărata roabă a Lui şi Domnul o păzeşte, căci a ferit-o de atîtea ispite”.

Multe femei mirence din cetăţile cele de aproape şi din satele dimprejur veneau la mînăstirea aceea, aducînd pe copiii lor bolnavi şi îndrăciţi. Pentru că Domnul, precum s-a zis mai înainte, dădea tămăduiri de boli şi izgonea diavolii cu rugăciunile egumenei şi ale surorilor care vieţuiau după Dumnezeu. Căci ele se adunau în biserică şi făceau rugăciuni împreună pentru orice fel de bolnavi, iar aceia cîştigau tămăduire şi se întorceau acasă sănătoşi. În mînăstirea aceea era o femeie îndrăcită, căci petrecea într-însa mai- marele duhurilor celor necurate, pe care o muncea cumplit din tinereţe. Din această pricină, acea femeie era legată cu lanţuri de mîini şi de picioare. Ea scrîşnea din dinţi, fluiera, făcea spume, răcnea foarte tare, încît toate se spăimîntau de glasul şi ţipătul ei.

De multe ori, egumena cu surorile cele bătrîne se rugau lui Dumnezeu în biserică să izgonească pe diavol din femeia aceea care pătimea, dar rugăciunea lor nu era auzită; căci, după rînduiala lui Dumnezeu, acel lucru se păzea spre mai mare minune şi spre arătarea Sfintei Eupraxia, mireasa lui Hristos, precum se va arăta mai la urmă. Atît de mult o muncea acel diavol, încît nimeni nu putea să se apropie de ea. Ea era legată într-o casă de dedesubt, de un stîlp, iar hrana şi băutura i se dădeau de departe. Astfel se lega vasul cu mîncare de un băţ lung, puneau pîine, bob şi orice fel de verdeţuri, şi-i dădeau. Ea, de multe ori, apucînd vasul şi băţul, le arunca în faţa celor ce i le aduceau. Aşa a fost ţinută în mînăstire multă vreme.

Într-una din zile, portăriţa, venind la egumenă, i-a spus că a venit o femeie plîngînd, avînd cu sine un copil în vîrstă de opt ani. Copilul este slăbănog, mut şi surd, şi cere rugăciuni pentru tămăduirea lui. Egumena, ştiind, din descoperirea lui Dumnezeu, că acum se dăduse Eupraxiei darul tămăduirii şi putere asupra duhurilor necurate, a chemat-o şi i-a zis: “Du-te şi ia pe copil de la maica aceea care stă dinaintea porţii şi adu-l aici”. Ea, ducîndu-se şi văzînd pe copil foarte bolnav, slăbănog, mut şi surd, i-a fost milă de el şi a suspinat. Deci, însemnîndu-l cu Sfînta Cruce, a zis: “Fiule, Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, Acela să te tămădu-iască”. Şi, luîndu-l de mîini, l-a dus la egumenă.

Copilul, fiind adus cu mîinile ei, îndată s-a tămăduit, a grăit şi a început a chema pe mama sa. Eupraxia, văzînd pe copilul care grăia, s-a spăimîntat şi l-a lăsat jos; iar copilul, sculîndu-se, a alergat la poartă, strigînd pe maica lui. Portăriţa s-a dus şi i-a spus egumenei. Drept aceea, egumena, chemînd pe mama acelui copil, a zis către dînsa: “Soră, pentru aceea ai venit, ca să ne ispiteşti pe noi, aducîndu-ţi copilul sănătos?” Maica copilului a răspuns: “Stăpîna mea, mă jur pe Domnul Hristos, că pînă în ceasul acesta, copilul meu nu grăia, nu auzea, nu lucra cu mîinile nimic, nici cu picioarele nu putea să umble”. Atunci egumena a zis către acea femeie: “Cu darul lui Hristos, ai pe copilul tău sănătos; deci, du-te cu pace, slăvind pe Dumnezeu!”

Plecînd femeia cu pruncul său tămăduit, egumena a zis către Eupraxia: “Fiică, voiesc ca să hrăneşti cu mîinile tale pe acea soră care pătimeşte de îndrăcire în mînăstirea noastră, de nu te temi de ea”. Eupraxia a zis: “Nu mă tem, doamna mea, şi ceea ce-mi vei porunci, voi face”. Eupraxia, luînd un vas cu fiertură şi pîine, s-a dus la cea îndrăcită. Aceea îndată, scrîşnind din dinţi, s-a repezit la dînsa şi, apucînd vasul, voia să-l sfărîme. Iar Eupraxia, apucînd-o pe ea de mînă, i-a zis: “Viu este Domnul, că te voi arunca la pămînt şi voi lua toiagul egumenei noastre şi te voi bate pe tine, ca de acum să nu mai faci neorînduieli”. Femeia îndrăcită, văzînd că Eupraxia este mai tare decît dînsa, Domnul întărind pe roaba sa, a început a se teme şi a tăcut. Dar sfînta a început cu blîndeţe a o îndemna pe ea, zicîndu-i: “Şezi, sora mea, mănîncă şi bea şi nu te tulbura”. Atunci ea, şezînd, a mîncat, a băut şi s-a odihnit.

Din acea vreme a început a nu-i mai da ei hrană de departe cu băţul, ci hrana o primea din mîinile Eupraxiei, minunîndu-se toate surorile. Cînd vreodată îndrăcita începea a se tulbura, a înnebuni şi a striga, surorile îi ziceau: “Taci, că vine Eupraxia la tine şi te bate cu băţul!” Atunci îndată îndrăcita se îmblîn-zea şi tăcea. Din această pricină, monahia Ghermana, cea mai sus pomenită, a fost cuprinsă iarăşi de zavistie şi zicea către celelalte surori: “Oare nu sînt alte surori care să ducă hrană celei îndrăcite afară de Eupraxia? Daţi-mi mie pîine, căci şi eu, asemenea, voi sluji celei îndrăcite ca şi Eupraxia!” Deci ea, luînd pîine şi linte, s-a apropiat de dînsa şi i-a zis: “Soră, primeşte aceasta şi mănîncă!” Dar cea îndrăcită a apucat-o pe ea cu tărie şi i-a rupt hainele de pe dînsa pînă la piele, scrîşnind împotriva ei cu dinţii. Deci, aruncînd-o cu faţa la pămînt, a stat pe ea şi a început a o muşca de grumaji şi de spate; apoi, făcîndu-se mare ţipăt şi nici una neîndrăznind să se apropie de dînsa, Iulia a alergat la bucătărie şi a zis Eupraxiei: “Pe Ghermana o omoară femeia cea îndrăcită!”

Atunci Eupraxia, alergînd, a apucat pe cea îndrăcită de mînă şi de grumaji şi a izbăvit pe Ghermana, fiind rănită şi însîngerată. Apoi, Eupraxia a zis către cea îndrăcită: “Oare ai făcut bine de ai rănit aşa de rău pe această soră?” Dar ea stătea scrîşnind din dinţi şi spumegînd, iar Eupraxia i-a zis: “Viu este Domnul, că din ceasul acesta, de vei mai face rău vreunei surori, nu te voi mai ierta; ci, luînd toiagul egumenei, te voi bate fără milă”. Atunci ea, culcîndu-se a tăcut. A doua zi de dimineaţă, Eupraxia, mergînd să o cerceteze pe dînsa, a găsit-o dezbrăcată, cu hainele rupte şi, şezînd pe pămînt, îşi aduna gunoiul său şi-l mînca; fericitei Eupraxia i-a fost mare jale de ea şi a lăcrimat. Deci, a îmbrăcat-o pe ea într-o haină şi, aducîndu-i pîine şi apă, a hrănit-o şi a adăpat-o. După aceasta toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni.

Dar Dumnezeu a descoperit egumenei rugăciunea ei, căci a doua zi a chemat-o pe ea şi i-a zis: “Fiică Eupraxia, pentru ce ai tăinuit înaintea mea rugăciunea ta, ce o faci pentru aceea care pătimeşte? De mi-ai fi spus mie, apoi şi eu m-aş fi ostenit împreună cu tine”. Eupraxia a zis: “Iartă-mă, doamna mea, căci văzînd-o pe ea făcînd foarte urît, mi-a fost milă de dînsa”. Atunci egumena a grăit către Eupraxia: “Fiică, am să-ţi spun ceva, dar păzeşte-te să nu te mîndreşti. Hristos ţi-a dat ţie putere asupra diavolilor şi asupra acestui diavol”.

Eupraxia, auzind acestea, a căzut la pămînt şi şi-a presărat capul cu ţărînă şi striga, zicînd: “Cine sînt eu, ticăloasa şi plină de toată necurăţia, ca să izgonesc diavolul, pe care voi, atîţia ani rugîndu-vă, nu l-aţi putut izgoni?” Egumena a zis: “Fiica mea, pe tine te aşteaptă lucrul acesta, ca să se ştie că mare răsplătire este pregătită pentru tine în ceruri, deci să nu fii neascultătoare, ci să faci ceea ce ţi se porunceşte”. Apoi s-a dus la biserică şi, aruncîndu-se cu faţa la pămînt înaintea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, a udat pămîntul cu lacrimi, cerînd ajutor.

Deci, fiind silită din porunca egumenei, s-a dus la cea îndrăcită, iar surorile toate mergeau în urma ei, vrînd să vadă ceea ce era să se facă. Deci, Eupraxia, apropiindu-se de aceea care pătimea, i-a zis: “Domnul nostru Iisus Hristos, Care te-a zidit, te vindecă!” Zicînd acestea, a făcut pe chipul ei semnul Sfintei Cruci. Iar diavolul, răcnind foarte tare, a zis: “O, ce mincinoasă şi spurcată este monahia aceasta. Iată că de mulţi ani am petrecut în femeia aceasta, dar nimeni nu m-a izgonit pe mine pînă acum, iar nebuna aceasta vrea să mă izgonească”. Eupraxia a zis: “Nu te izgonesc eu, ci Hristos, Dumnezeul meu, Căruia m-am făcut mireasă!”

Atunci diavolul a strigat: “O, ce necurată eşti, nu voi ieşi din această femeie, fiindcă n-ai luat putere ca să mă izgoneşti pe mine”. “Eu sînt necurată şi plină de toate spurcăciunile, precum şi tu mărturiseşti, însă, poruncindu-ţi Hristos, Dumnezeul meu, vei ieşi din aceasta; iar de nu vei voi să ieşi, apoi voi lua toiagul egumenei noastre şi te voi bate pe tine!” Dar diavolul, răspunzînd, nu voia să iasă. Eupraxia, luînd toiagul egumenei, îl ameninţa pe el, zicînd: “Ieşi, că te voi bate pe tine”. Diavolul a zis: “Cum voi putea ieşi, căci am făcut sfat cu dînsa şi nu pot să-l calc”.

Sfînta a lovit cu toiagul de trei ori şi a zis: “Duh necurat, Domnul Hristos îţi porunceşte ţie să ieşi din zidirea lui Dumnezeu!” Însă diavolul, tînguindu-se, zicea: “Unde mă voi duce!” Sfînta a zis: “Du-te în întunericul cel mai din afară, în focul cel veşnic şi în muncile cele fără de sfîrşit, care ţi s-au pregătit ţie, tatălui tău, satana, şi tuturor care fac voia voastră”. Iar surorile toate stăteau şi priveau de departe, neîndrăznind să se apropie. Dar, de vreme ce diavolul nu voia să iasă pentru că se împotrivea mult, Sfînta Eupraxia, căutînd către cer, a zis: “Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă ruşina pe mine în ceasul acesta, ca să nu se bucure diavolul cel necurat!” Diavolul îndată, răcnind cu glas mare, a ieşit, iar femeia s-a făcut sănătoasă din ceasul acela. Apoi, luînd-o pe ea Eupraxia şi sculînd-o, a îmbrăcat-o cu o haină curată. Deci, ducînd-o în biserică, toate surorile împreună au dat slavă şi mulţumire lui Hristos Dumnezeu.

Sfînta Eupraxia, din ziua aceea, mai mult a început a se smeri, slujind tuturor surorilor ca o roabă. Iar cînd se aduceau copii neputincioşi la mînăstire, egumena îi trimitea la Sfînta Eupraxia, care, deşi nu voia, însă, supunîndu-se poruncii ei, îi tămăduia cu darul lui Hristos.

Cînd s-a apropiat vremea fericitului sfîrşit al Sfintei Eupraxia, egumenei i s-a arătat în vedenia visului descoperire de la Dumnezeu, că mireasa lui Hristos în curînd se va chema în cămara cea cerească. Deci s-a tulburat foarte mult de vedenia aceea, fiindu-i jale pentru despărţirea de dînsele a iubitei Eupraxia. După aceea, egumena a început a plînge şi nici uneia n-a voit să spună acea vedenie.

Bătrînele, văzînd-o pe ea mîhnită şi plîngînd, nu îndrăzneau să o întrebe pentru ce plînge aşa. Apoi singure, umplîndu-se de mîhnire pentru întristarea ei, s-au apropiat de dînsa, grăind: “Doamnă şi maica noastră, spune-ne nouă pentru care pricină eşti în astfel de întristare, pentru că şi inimile noastre s-au îndurerat văzîndu-te pe tine suspinînd?” Egumena a zis: “Nu mă siliţi, că pînă mîine nu vă spun”. Bătrînele au zis către dînsa: “Maica noastră, viu este Domnul, de nu vei spune, cu mare mîhnire vei răni sufletele noastre”. Egumena a zis: “Nu voiam să vă spun pînă dimineaţă, dar de vreme ce mă siliţi, am să vă spun. Eupraxia ne lasă pe noi, căci mîine se va duce din viaţa aceasta; dar nici una din voi să nu-i spuneţi, ca să nu se tulbure şi să nu ştie această taină pînă va veni ceasul ei”. Egumena spunînd acestea, surorile au plîns mult pentru că toate iubeau şi cinsteau pe Eupraxia foarte mult, ştiind că este plăcută lui Dumnezeu şi adevărată roabă şi mireasă a lui Hristos; deci, socoteau că le este o mare pagubă a se lipsi de dînsa.

Plîngînd ele, una din surori, auzind plînsul bătrînelor şi înştiinţîndu-se de pricina plîngerii, a alergat la pitărie şi a aflat pe Eupraxia cocînd pîine şi împreună cu dînsa ostenindu-se şi Iulia. Deci a zis către Eupraxia: “Doamnă, să ştii că pentru tine plînge egumena cu bătrînele”. Eupraxia şi Iulia s-au mirat de cuvîntul acesta şi stăteau tăcînd. Apoi Iulia a zis către Eupraxia: “Oare cel ce a fost altădată logodnicul tău, a rugat pe împăratul să te ia din mînăstire cu sila, şi pentru acestea se întristează doamna egumena şi bătrînele?” Sfînta a răspuns: “Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, că, de s-ar aduna toate împărăţiile pămîntului, nu vor putea să mă silească pe mine, ca eu să las pe Hristos, Mirele meu; însă, doamna mea, Iulia, du-te şi înştiinţează-te, pentru ce este plînsul acela, pentru că sufletul meu s-a tulburat foarte mult”.

Deci, Iulia, ducîndu-se, a stat lîngă uşă şi asculta cele ce vorbeau. Egumena spunea bătrînelor de acea vedenie, astfel: “Am văzut pe doi bărbaţi cinstiţi, îmbrăcaţi luminos, intrînd în mînăstire şi zicîndu-mi: “Lasă pe Eupraxia, căci îi trebuieşte Împăratului!” Şi iarăşi au venit doi bărbaţi luminoşi şi mi-au zis: “Ia pe Eupraxia şi o du pe dînsa la Împăratul!” Iar eu îndată, luînd-o pe dînsa, am plecat. Cînd am sosit la nişte porţi preaminunate, ale căror frumuseţi nu pot a le spune, acelea s-au deschis de la sine, am intrat înăuntru şi am văzut nişte palate nefăcute de mînă, pline de slavă nespusă şi un scaun înalt pe care şedea un Împărat prea- luminos. Deci, eu n-am putut să intru înăuntru, iar pe Eupraxia, luînd-o, au dus-o la Împărat. Ea, căzînd înaintea Lui, i s-a închinat şi a sărutat Preacuratele Lui picioare. Am văzut acolo întuneric, apoi strălucire de îngeri şi o mulţime de sfinţi, toţi stînd şi privind la Eupraxia. După aceasta am văzut pe Maica lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria, stăpîna noastră, care, luînd pe Eupraxia, i-a arătat o cămară preafrumoasă şi o cunună pregătită, strălucind cu slavă şi cu cinste şi am auzit un glas, zicînd către dînsa: “Eupraxia, iată răsplătirea şi cununa ta! Deci, acum du-te, iar după alte zece zile să vii, ca să te îndestulezi de toate acestea întru nesfîrşiţii veci””.

Această vedenie a spus-o egumena bătrînelor, vărsînd lacrimi din ochi, şi le-a zis: “Iată, acum este a zecea zi de cînd am văzut această vedenie şi mîine dimineaţă Eupraxia va muri!” Iulia, auzind aceasta, a început a se bate în piept şi s-a dus la pitărie, plîngînd şi tînguindu-se. Eupraxia, văzînd-o plîngînd, i-a zis: “Te jur pe tine cu Fiul lui Dumnezeu, să-mi spui ce ai auzit şi pentru ce plîngi aşa!” Iulia a răspuns: “Plîng căci astăzi ne vom despărţi de tine, pentru că am auzit de la doamna noastră cea mare, că mîine te vei sfîrşi!” Eupraxia, cînd a auzit de aceasta, îndată a slăbit şi a căzut jos ca moartă. Iulia şedea lîngă dînsa şi plîngea. Apoi Eupraxia a zis către Iulia: “Dă-mi mîna, sora mea, şi spijineşte-mă; scoate-mă pe mine în lemnărie şi aşează-mă acolo”. Iulia a făcut aşa.

Eupraxia, zăcînd la pămînt, plîngea, zicînd către Domnul: “Stăpîne, pentru ce Te-ai îngreţoşat de mine străina, care sînt în sărăcie şi pentru ce m-ai trecut cu vederea? Iată vremea în care eu puteam să mă ostenesc şi să mă lupt cu diavolul, dar Tu acum iei sufletul meu! Milostiveşte-Te, Doamne, spre mine, roaba Ta, şi lasă-mă măcar numai anul acesta, ca să plîng pentru păcatele mele, căci sînt fără de pocăinţă şi goală de fapte bune şi n-am nădejde de mîntuire. Căci în mormînt nu este pocăinţă, nici lacrimi şi nici morţii nu Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se pogoară în iad, ci cei vii vor binecuvînta numele Tău cel sfînt! Dăruieşte-mi măcar un an, ca smochinului celui neroditor!”

Ea tînguindu-se astfel, a auzit-o una din surori şi, alergînd, a spus egumenei şi bătrînelor. Atunci egumena a zis: “Cine i-a spus cele grăite de noi şi a tulburat sufletul ei? Nu v-am poruncit eu, ca nici una să nu-i spuneţi această taină, pînă ce-i va veni ceasul? De ce aţi făcut aceasta, tulburînd-o mai înainte? Mergeţi şi aduceţi-o aici”. Sfînta, fiind adusă, s-a aruncat la picioarele egumenei, zicînd: “Pentru ce nu mi-ai spus maica mea de sfîrşitul meu care s-a apropiat, ca să fi plîns păcatele mele? Iată, acum mă duc, neavînd nădejde de mîntuire, de vreme ce sînt străină de faptele cele bune; ci, miluieşte-mă, stăpîna mea, şi roagă-te lui Dumnezeu, să mă lase să mai vieţuiesc un an, ca să mă pocăiesc de păcatele mele; căci, ducîndu-mă fără de pocăinţă, nu ştiu care întuneric mă va cuprinde şi care muncă mă aşteaptă pe mine”.

Egumena a zis către dînsa: “Fiica mea, Eupraxia, viu este Domnul, că nestricăciosul tău Mire, Hristos, te-a făcut vrednică împărăţiei cereşti şi ţi-a pregătit o cămară preafrumoasă şi cununa slavei celei veşnice”. Apoi egumena a început a-i spune toată descoperirea care o văzuse pentru dînsa şi astfel i-a mîngîiat sufletul ei şi a făcut-o cu bună nădejde. Egumena o ruga să mijlocească la Dumnezeu pentru dînsa, ca s-o învrednicească şi pe ea de aceeaşi parte. Iar Eupraxia, zăcînd la picioarele egumenei, a început a slăbi cu trupul, căci mai întîi a început a căsca şi a tremura, apoi au cuprins-o frigurile. Egumena a zis către surori: “Luaţi-o şi duceţi-o în casa cea de rugăciune, pentru că vine ceasul ei!”

Deci, luînd-o, au pus-o în casa de rugăciune, iar surorile şedeau lîngă dînsa triste, plîngînd pînă seara. Seara, egumena a poruncit surorilor să mănînce şi doar Iulia să rămînă singură lîngă Eupraxia; pentru că aceea niciodată nu se depărta de dînsa. Iulia, închizîndu-se cu dînsa, a petrecut pînă dimineaţă. Ea se ruga de Eupraxia, zicînd: “Soră, să nu mă uiţi înaintea Domnului; să-ţi aduci aminte că am fost nedespărţită de tine pe pămînt, că te-am învăţat la citirea cărţilor şi că te-am îndemnat la nevoinţă. Deci, roagă pe Hristos, ca să mă ia şi pe mine cu tine!”

Sosind dimineaţa, egumena a văzut că Eupraxia este în răsuflările cele mai de pe urmă şi a trimis la surori, zicînd: “Să vină să sărute pe Eupraxia cu sărutarea cea din urmă, pentru că se sfîrşeşte!” Surorile, adunîndu-se, o sărutau plîngînd şi zicînd: “Soră, pomeneşte-ne şi pe noi în împărăţia lui Hristos!” Ea tăcea, neputînd să vorbească. Mai pe urmă de toate a venit la dînsa şi aceea pe care o izbăvise de muncire diavolească şi îi săruta mîinile, plîngînd şi zicînd: “Aceste sfinte mîini mult mi-au slujit mie, nevrednica lui Dumnezeu, şi cu ele s-a izgonit din mine diavolul care m-a muncit”. Eupraxia nu-i răspundea. Egumena i-a zis: “Soră Eupraxia, nu miluieşti pe această soră şi nu-i răspunzi nimic, pentru că plînge aşa?”

Eupraxia, uitîndu-se spre sora aceea, i-a zis: “Soră, pentru ce mă osteneşti? Lasă-mă să mă odihnesc, că sînt aproape de sfîrşit. Însă, teme-te de Dumnezeu, că El te va păzi pe tine”. Apoi, uitîndu-se la egumenă, a zis: “Maica mea, roagă-te pentru mine, că mare osteneală este sufletului meu în ceasul acesta”. Egumena a început a se ruga pentru dînsa cu toate surorile. Cînd a sfîrşit rugăciunea şi a zis “Amin”, Sfînta şi Cuvioasa mireasă a lui Hristos, Eupraxia, şi-a dat cinstitul şi sfîntul ei suflet în mîinile lui Dumnezeu, vieţuind treizeci de ani de la naşterea sa. Surorile, plîngînd mult după dînsa, au îngropat-o lîngă maica sa şi au preamărit pe Dumnezeu, că s-au învrednicit să aibă între dînsele o soră atît de plăcută Lui.

Iulia a petrecut nedepărtată de lîngă mormîntul ei trei zile, plîngînd şi tînguindu-se; iar a patra zi a venit la egumenă veselă şi bucuroasă şi i-a zis: “Maica mea, roagă-te pentru mine, că mă cheamă Hristos, pe Care L-a rugat fericita Eupraxia pentru mine, păcătoasa, ca să fiu împreună cu dînsa”. Zicînd aceasta şi sărutînd pe toate surorile, într-a cincea zi s-a sfîrşit; şi a îngropat-o lîngă mormîntul Sfintei Eupraxia. După treizeci de zile, Cuvioasa egumenă Teodula diaconiţa, chemînd pe surori, le-a zis: “Să vă alegeţi o altă maică în locul meu, care să vă poată povăţui, pentru că pe mine mă cheamă Domnul, pe care Cuvioasa Eupraxia L-a rugat mult pentru mine, ca să mă rînduiască cu dînsa şi cu Iulia, că şi ele împreună s-au învrednicit cămării cereşti, la care mă duc şi eu acum”.

Surorile toate s-au veselit pentru Eupraxia şi Iulia, că au intrat în bucuria Domnului lor, şi se rugau ca şi ele să se învrednicească de aceeaşi parte; iar pentru maica care le lăsa, plîngeau, şi şi-au ales pe una din surori, anume Teognia, ca să le fie egumenă. Apoi, chemînd-o egumena, a zis către dînsa: “Ştii bine toată rînduiala şi tipicul vieţii mînăstireşti. Te jur cu Preasfînta şi cea de o fiinţă Treime, să nu cîştigi la mînăstire averi, nici oarecare bogăţii, ca să nu întorci mintea surorilor spre grijile pămînteşti şi, pentru acelea, să se lipsească de cele cereşti; ci mai vîrtos, defăimînd toate cele vremelnice, să cîştige pe cele veşnice”. Iar către surori a zis: “Ştiţi viaţa Sfintei Eupraxia, făceţi-vă urmă-toare ei, ca să vă învredniciţi părţii celei cu dînsa întru cămara cea cerească”. Apoi, dînd tuturor sărutarea cea din urmă, a poruncit s-o ducă în casa de rugăciuni, să închidă uşile şi să nu intre la dînsa nici una pînă a doua zi. Surorile, intrînd a doua zi dimineaţă, au găsit-o sfîrşită întru Domnul şi, plîngînd, au îngropat-o lîngă Sfînta Eupraxia. Din ziua aceea n-au mai îngropat pe nici una în locul acela.

Multe minuni se făceau la cinstitele moaşte ale celor plăcute lui Dumnezeu; pentru că se dădeau tămăduiri de toate neputinţele şi se izgoneau diavolii, care strigau, zicînd: “O, Eupraxie, şi după moarte ne biruieşti şi ne alungi!”

Într-acest fel a fost petrecerea şi viaţa Cuvioasei Eupraxia, care s-a învrednicit slavei celei cereşti. Deci, să ne sîrguim şi noi să-i urmăm ei. Să cîştigăm smerenia, ascultarea, blîndeţea, iubirea şi osteneala, răbdarea, curăţia şi întreaga ei înţelepciune, ca şi noi, cu rugăciunile ei, să ne aflăm vrednici bunătăţilor veşnice şi bucuriei şi petrecerii cu cetele îngereşti şi să ne învrednicim a ne sătura de slava Domnului nostru Iisus Hristos, întru împărăţia Lui cea cerească, cu toţi sfinţii, întru nesfîrşiţii veci. Amin.

Cuviosul Macarie, egumenul Mănăstirii cea de la Apele Galbene (1444)

 

Plăcutul lui Dumnezeu, Macarie, cel numit cu numele fericirii, s-a născut în cetatea Novgorodului de Jos, din părinţi dreptcredincioşi şi temători de Dumnezeu. Tatăl său se numea Ioan, iar mama sa, Maria. El era vrednic de mirare, încă de cînd era la pieptul maicii sale; căci, fiind mic, cînd suna clopotul bisericii la Utrenie, se deştepta din aşternutul său şi plîngea ca un prunc înţelept şi, prin lacrimi – de vreme ce nu putea vorbi -, îşi arăta dorinţa, ca să-l ducă în biserică. El nu plîngea numai la Utrenie, ci şi la toată cîntarea bisericească cînd suna clopotul, iar în vremea cealaltă era blînd. Părinţii la început, neînţelegînd pricina plîngerii pruncului, se întristau. Dar odată, fiind un praznic oarecare şi sunînd clopotul de Utrenie, pruncul a început să plîngă foarte tare, după obicei. Părinţii, voind să se ducă la biserică, ziceau între ei: “Dacă pruncul nostru n-ar plînge la sfînta biserică, l-am duce totdeauna la cîntările bisericeşti”.

Deci, luîndu-l, l-au dus cu ei şi, îndată, cînd au intrat cu dînsul în biserică, pruncul a încetat a plînge. Sfîrşindu-se cîntarea bisericească, pruncul se bucura foarte mult şi zîmbea către maica sa. Căci, precum de demult, glasul Preacuratei Fecioare, venind spre Sfînta Elisabeta, a umplut de bucurie pe pruncul ce se purta în pîntecele maicii, pe Sfîntul Ioan Înaintemergătorul – precum zice Scriptura: Glasul închinării tale fiind în urechile mele, saltă pruncul de bucurie în pîntecele meu – tot asemenea era şi cu acest fericit prunc. Căci, imediat cum auzea glasul cîntării bisericeşti în urechile lui, plîngerea i se schimba întru bucurie; astfel, din acea vreme părinţii lui, înţelegînd pricina plîngerii pruncului, au poruncit, ca la fiecare cîntare bisericească, să-l ducă în biserică. Dacă vreodată nu-l duceau în biserică, iarăşi plîngea nemîngîiat, iar dacă îl duceau, se bucura; iar cînd se întorcea de la biserică, era vesel. Din aceasta au cunoscut părinţii lui, că în prunc este o dumnezeiască rînduială.

Venind el în vîrstă, a fost dat la învăţătura cărţii, în care, sporind degrabă cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut foarte priceput, nu după măsura anilor săi tineri, ci mai presus, covîrşind pe vîrstnicii săi şi asemănîndu-se bărbaţilor celor mai desăvîrşiţi. Pentru că în anii săi copilăreşti, se arăta cu mintea şi obiceiul bărbatului celui mai desăvîrşit, nedîndu-se la jucăriile copilăreşti, ci în tăcere şi blîndeţe, lua aminte la învăţătura ce îi stătea înainte. Apoi în toate dimineţile umbla la biserică şi cu dulceaţă, ascultînd citirile şi cîntările bisericeşti, se aprindea cu duhul de dragostea lui Dumnezeu, din tinereţile sale deprinzîndu-se la obiceiul cel bun şi plăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea el era iubit de toţi şi toţi spuneau pentru dînsul cîte un cuvînt proorocesc, cum că copilul acela avea să fie un bărbat plăcut lui Dumnezeu. Părinţii lui se bucurau de dînsul, ca de un mare dar dumnezeiesc şi mulţumeau lui Dumnezeu.

Copilul, văzînd rînduiala monahicească, o dorea foarte mult, Duhul Sfînt aprinzîndu-se în inima lui. Nespunînd nimănui dorinţa şi scopul său, a ieşit în taină din casa părintească şi s-a dus la o mînăstire de pe malul rîului Volga, care se numea Pecersca, şi care era la o depărtare de cetate ca la trei stadii. Ajungînd la sfînta mînăstire, a rugat pe arhimandrit să-l primească în rînduiala monahicească.

Pe atunci era arhimandrit Dionisie, care după aceea a fost episcop al cetăţii Suzdal. Acela, văzînd pe copil tînăr, l-a întrebat de unde este şi din ce neam. Dar el spunea că este din altă cetate, fără neam, orfan şi sărac şi că doreşte să slujească lui Dumnezeu. Arhimandritul, văzînd pe copil că este priceput şi cunoscînd că este vas ales al Sfîntului Duh, l-a primit şi după cîtăva vreme l-a îmbrăcat în chipul îngeresc. Apoi, ducîndu-l în chilia sa, i s-a făcut lui povăţuitor şi învăţător. Deci, fericitul Macarie, îndeplinindu-şi dorinţa, a început a se nevoi cu toată osîrdia, împlinind toate faptele bune care se cuvin monahilor şi plăcînd lui Dumnezeu întru toate şi povăţuitorului său ca Însuşi lui Hristos, asemenea şi fraţilor. Făcînd el toată ascultarea cu smerenie şi blîndeţe şi păzind tăcerea cu nerăutate, s-a arătat de la început a fi desăvîrşit monah şi bun nevoitor.

Deci, după plecarea lui de acasă, tatăl şi maica lui l-au căutat pretutindeni; dar, negăsindu-l, s-au mîhnit foarte mult, pentru că nu se pricepeau unde s-ar fi ascuns. Ei socoteau că ori vreo fiară l-a mîncat, ori de oameni răi este dus sau ucis sau a pierit în alt chip, şi pentru aceasta se tînguiau nemîngîiaţi. După trei ani, s-a întîmplat lui Ioan, tatăl lui Macarie, că s-a întîlnit cu un monah oarecare din mînăstirea aceea, cu care avea cunoştinţă şi care venise în cetate pentru trebuinţa mînăstirească; şi i-a spus lui mîhnirea sa pentru fiul cel pierdut şi timpul în care a dispărut. Atunci monahul a zis lui Ioan: “Mi se pare că în acea vreme, mai înainte cu trei ani, a venit în mînăstirea noastră un copilaş frumos la chip şi bun la fire, cu îmbrăcăminte proastă, pe care, primindu-l arhimandritul, l-a călugărit. El este acum în mînăstire, unde se nevoieşte în călugărie şi în fapte bune, sporind mai mult decît toţi, iar numele lui este Macarie”.

Auzind Ioan acestea, i s-a rănit inima ca de o săgeată şi, plîngînd cu umilinţă, a alergat la mînăstirea aceea, căutînd încoace şi încolo, vrînd să vadă pe fiul lui tuns în călugărie. Atunci arhimandritul, intrînd în chilie, a zis lui Macarie: “Fiule, tatăl tău, de care tu nu ne-ai spus, a venit aici, te caută şi voieşte să te vadă”. Fericitul Macarie a răspuns: “Tată îmi este mie Domnul Dumnezeul meu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul, iar după Domnul Dumnezeu, tu, învăţătorul meu, îmi eşti tată”.

Ioan, tatăl lui, care stătea afară lîngă chilie, auzind glasul fiului său, a strigat cu bucurie şi cu plîngere, zicînd: “Macarie, fiul meu, arată-ţi faţa tatălui tău şi nu ne mai lăsa în întristare pe mine şi pe maica ta!” Dar el, stînd înăuntrul chiliei, a răspuns: “Tată, nu ne este cu putinţă să ne vedem aici, deoarece Hristos Domnul grăieşte în Evanghelie: Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine… De doreşti să mă vezi aici, atunci poate nu vrei să mă vezi în viaţa ce va să fie. Oare nu este mai bine să ne vedem acolo în veci întru darul Domnului nostru, decît aici vremelnic? Deci, să nu mă superi, tată, ci mergi cu pace întru ale tale, că eu, pentru dragostea ta, nu pot să mă lipsesc de dragostea Domnului meu”.

Atunci tatăl lui mai mult a început a plînge şi a grăi: “Fiul meu cel scump, de nu vei arăta tatălui tău faţa ta, nicidecum nu mă voi duce de la chilia aceasta. Oare eu nu mă bucur de mîntuirea ta? Şi oare socoteşti să fac vreo împiedicare alergării tale celei bune? Nicidecum. Ci numai voiesc să-ţi văd faţa şi să vorbesc puţin cu tine”. Iar fericitul petrecea ca un diamant tare, neînduplecîndu-se la rugămintea cea cu lacrimi a tatălui său, nevoind nicidecum să se arate. Apoi tatăl a zis: “O, fiul meu, măcar dreapta ta să mi-o întinzi mie printre ferestre”. Deci, cuviosul abia cu mare greutate şi-a întins mîna, potolind tînguirea tatălui său. Deci, apucîndu-l tatăl său de mînă, i-a zis: “Macarie, fiul meu cel dulce, mîntuieşte-ţi sufletul tău şi roagă-te lui Dumnezeu pentru noi să ne mîntuim cu rugăciunile tale”. Astfel s-a dus Ioan în casa sa, bucurîndu-se, a spus şi soţiei sale despre fiul lor. Deci, amîndoi s-au bucurat şi au slăvit pe Dumnezeu.

Cuviosul Macarie, petrecînd în locaşul acela, sporea zi de zi în nevoinţele monahiceşti şi întrecea cu faptele cele bune pe monahii care erau acolo. Pustnicia lui era mai presus decît a tuturor, căci mînca foarte puţin, numai să nu moară de foame. Cînd stătea cu fraţii la masă, primea hrana cu atît de mare înfrînare şi frică de Dumnezeu, parcă ar fi primit împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine, şi numai se prefăcea că mănîncă, ca să nu se cunoască postirea lui. Pentru o viaţă ca aceasta a lui, după o vreme a început a fi cinstit şi slăvit între toţi fraţii. Nevoind cinstea şi slava omenească, s-a gîndit să plece din mînăstirea aceea, să se depărteze de oameni în pustie, pentru că-i venise dorinţă de dulceaţa liniştii.

Deci, căutînd o vreme potrivită, a ieşit în taină, precum ieşise din casa părintească, şi a plecat, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, întărindu-se cu credinţa şi înarmîndu-se cu rugăciunea. Umblînd el prin pustie, s-a dus la rîul Luha şi, plăcîndu-i locul acela, şi-a făcut o colibă mică, unde a început a vieţui singur întru Dumnezeu. Dar ce fel au fost nevoinţele lui în pustia aceea, ce fel i-a fost lupta cu nevăzuţii vrăjmaşi, ce fel i-a fost răbdarea şi osteneala, cine poate să le spună? Toate acestea erau ştiute numai de Dumnezeu, Cel ce vede toate.

Dar făclia aceea nu putea fi ascunsă sub obrocul singurătăţii multă vreme, ci, după o vreme oarecare, a venit la arătare, descoperind Domnul pe robul Său spre folosul multora. Deci, au început a veni la dînsul cei care căutau mîntuirea şi, folosindu-se de el, părăseau cele lumeşti şi se sălăşluiau lîngă dînsul, ca cei ce îşi găseau multă dobîndă duhovnicească împreună cu el. După cîţiva ani, adunîndu-se mulţi fraţi, s-a făcut acolo mînăstire de monahi şi s-a zidit o biserică în numele Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, prin sîrguinţa şi ostenelile Cuviosului Macarie. Deci, aşezîndu-se toate bine în locaşul acela, plăcutul lui Dumnezeu dorea liniştea, pe de o parte nesuferind gîlcevile şi grijile cele din afară, iar pe de alta, fugind de slava omenească; căci se vedea cinstit de toţi, tulburîndu-i-se liniştea de cei ce veneau la dînsul. Deci, hotărînd fraţilor alt egumen, în ascuns de toţi a ieşit de acolo şi s-a dus în pustia cea dinlăuntru.

Umblînd el prin locuri neumblate, povăţuindu-l Dumnezeu, s-a dus la Apele Galbene, unde era un iezer de partea cealaltă de rîul Volga. Plăcîndu-i acel loc, s-a sălăşluit într-însul, slăvind pe Dumnezeu, şi şi-a făcut acolo o peşteră mică. La început vieţuia singur, precum făcuse şi la locul cel dintîi de lîngă rîul Luha. Apoi Dumnezeu, Care rînduieşte toate cele de folos, a făcut pe robul Său arătat oamenilor şi l-a preamărit nu numai între creştini, dar şi între agarenii care locuiau în părţile acelea sub stăpînirea Rusiei, şi a plecat inima lor la milă pentru plăcutul Său. Aceia, venind la Sfîntul Macarie şi văzîndu-i necîştigătoarea lui petrecere în pustie, se mirau de răbdarea lui şi se umileau. Deci, îi aduceau pîine, faguri de miere, grîu şi cele de hrană. El le primea cu mulţumire, dar nu le păstra pentru el, ci pentru cei ce veneau la dînsul, că începuseră mulţi a-l cerceta, unii folosindu-se de viaţa lui; alţii, din cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate; iar alţii, lepădîndu-se de lume, doreau să vieţuiască lîngă dînsul, ca prin povăţuirea lui să afle calea mîntuirii.

Cuviosul, aducîndu-şi aminte de Cuvîntul Domnului, Care zice: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, nu întorcea înapoi pe cei ce veneau la dînsul, nici nu-i oprea pe cei ce voiau să locuiască în pustie. După multă vreme, adunîndu-se mulţi fraţi, s-a făcut şi acolo mînăstire, iar Cuviosul Macarie, adăugînd sîrguinţe şi osteneli, a zidit biserică în numele Preasfintei Treimi. Deci, s-a făcut egumen fraţilor, îngrijindu-se de mîntuirea lor, iar de cele de nevoie ale vieţii se îngrijea Dumnezeu, pe de o parte, binecu-vîntînd ostenelile lor cu îndestulare, iar pe de alta, trimiţîndu-le cele de trebuinţă prin mîinile oamenilor celor milostivi. Mînăstirea Cuviosului Macarie din pustie se făcuse slăvită şi începuseră a veni şi mai mulţi fraţi şi se tundeau de dînsul în chipul monahicesc.

Între aceştia era şi fericitul Grigorie, care se numea Pelşemschii. Acesta, socotind deşertăciunea lumii acesteia, precum se scrie în viaţa lui, şi lăsîndu-şi părinţii săi, a venit în locul cel pustiu ce se numea “apele galbene”, la Cuviosul Macarie egumenul, şi s-a tuns de dînsul în schima monahală. El s-a făcut pustnic, privind la Sfîntul Macarie, începătorul său, şi s-a învrednicit de rînduiala preoţească pentru bunătatea lui cea mare; căci fiii buni se aseamănă bunului părinte şi ucenicii iscusiţi se aseamănă iscusitului învăţător. Deci, străbătuse vestea în toată Rusia de viaţa cea lui Dumnezeu plăcută a Cuviosului Macarie şi de turma lui cea adunată; iar numele lui era cinstit, nu numai între popoare, dar şi între domni. Aceia îi dădeau din averile lor, cele trebuincioase pentru întărirea mînăstirii lui, care, fiind desăvîrşită în toate, înflorea cu podoabele sale cele din afară şi dinlăuntru, cu ocîrmuirea şi cu frumoasa rînduială mulţi ani, avînd în sine ceată de monahi îmbunătăţiţi, aleasă şi plăcută lui Dumnezeu.

Acel cuvios le era tuturor slujitor, precum Domnul porunceşte să fie un întîistătător, zicînd în Evanghelie: care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi care între voi va vrea să fie întîiul, să vă fie slugă. Egumenul se ostenea, slujind supuşilor săi, şi păstorul plăcea oilor sale; pentru că la toate slujbele mînăstireşti el se afla întîi şi niciodată nu se vedea obosit în toate zilele vieţii lui, pînă la bătrîneţe. Şi i se făcuse şi numire între oamenii din acel loc, pentru că îl numeau Macarie Jeltovodski, căci se sălăşluise lîngă Apele Galbene şi făcuse mînăstirea. Asemenea şi mînăstirea lui o numeau Jeltovodska, care este păzită cu darul lui Dumnezeu pînă acum, măcar că a pătimit pustiire în vremile cele vechi, despre care se va vorbi îndată.

În anul de la facerea lumii 6944, (sau de la Hristos 1436) în zilele binecredinciosului şi marelui domn Vasile Vasilievici, prin voinţa lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea agarenilor asupra părţilor Rusiei, căci păgînul împărat al acelor hoarde, anume Uluamet, fiind gonit din împărăţia şi patria sa, se apropiase de hotarele Rusiei. Deci, şezînd în cetatea cea pustiită a Cazanului, a început a-şi lăţi stăpînirea sa, prădînd şi pîrjolind pămîntul Rusiei. Fiul său, Momotec, s-a dus cu război asupra cetăţii Novgorodul de Jos, şi, risipindu-se ostaşii turcilor pretutindeni, au pustiit cu sabie şi cu foc toate locuinţele creştineşti, pe cîte au putut să le ajungă mîna lor cea păgînă. Ei au străbătut şi locurile cele pustii şi au ajuns pînă la mînăstirea Jeltovodska (Apa Galbenă), a Cuviosului Macarie, în care, năvălind fără de veste, au omorît pe toţi monahii şi mirenii care se aflau într-însa. Pe unii i-au secerat cu sabia, ca spicele din ţarină, iar pe alţii i-au robit şi mînăstirea au ars-o. Pe Cuviosul Macarie, prinzîndu-l viu, l-au dus cu ceilalţi robiţi la voievodul lor. Căci numele lui Macarie era ştiut şi între turci pentru viaţa lui slăvită şi îmbunătăţită.

Voievodul, văzînd pe Cuviosul Macarie, bărbat cinstit şi împodobit cu cărunteţe, ştia toate cele despre cuvioşia sa, fiindcă era bun şi blînd şi nefăcînd rău nimănui, ci tuturor făcînd bine. Căci cuviosul îi primea cu dragoste pe toţi şi-i odihnea nu numai pe creştini, ci şi pe turcii care veneau la dînsul. Pentru aceasta i s-a făcut milă voievodului de dînsul, Dumnezeu înmuind inima păgînilor, şi ocăra pe ostaşii săi cu mînie, zicîndu-le: “De ce aţi supărat pe un om bun şi sfînt ca acesta, care nu se lupta cu voi, stricîndu-i locuinţa? Au nu ştiţi că pentru unii oameni blînzi ca aceştia se mînie Dumnezeu, Care este unul pentru toţi oamenii?”

Voievodul agarenilor, milostivindu-se, a dat libertate Cuviosului Macarie şi tuturor celor ce erau cu dînsul, împreună cu averile lor. Cu el mai erau ca la patruzeci de bărbaţi mireni, afară de femei şi de copii; pe toţi aceia i-a dăruit cuviosului, poruncindu-i cuviosului părinte să nu mai locuiască în acele locuri, zicînd: “Să te duci fără de întîrziere din locurile acestea, unde vei vrea, fiindcă pămîntul acesta este al nostru, supus împărăţiei Cazanului”.

Deci, cuviosul s-a rugat voievodului să-l lase mai întîi să meargă să îngroape pe fraţii săi ucişi în mînăstire. Deci, sfîntul a mers cu toţi oamenii cei liberaţi cu dînsul la locaşul său cel dărîmat şi, văzînd trupurile fraţilor săi, a plîns pentru dînşii cu amar; că se vedeau cuvioşii părinţi ca cei de demult, ucişi în Sinai şi Rait, precum şi în mînăstirea Cuviosului Sava, căci şi aceştia au băut acelaşi pahar de chinuri ca şi acei cuvioşi mucenici ce s-au învrednicit părţii şi împărăţiei lui Hristos. Cuviosul Macarie, adunînd trupurile celor ucişi şi îngropîndu-le în cîntare de psalmi, s-a sfătuit cu oamenii care erau cu dînsul, unde să se ducă de acolo, căci sfîntul nu se îngrijea pentru sine. El, care murise o dată pentru lume, era gata să moară şi din această viaţă vremelnică; dar grija lui era pentru oamenii cei liberaţi cu dînsul, ca să nu cadă iarăşi în mîinile agarenilor, care nu-i lăsau să se ducă la locuinţele lor de mai înainte ce erau pustiite, ci să se mute aiurea, în alte locuri îndepărtate. Deci s-au hotărît să meargă spre hotarele Galiţiei, care are o depărtare de Apele Galbene, ca la 250 de stadii şi mai mult. Rugîndu-se el lui Dumnezeu şi punînd nădejdea sa în El, au plecat în cale de frica păgînilor, prin păduri neumblate şi prin bălţi; atunci fiind luna iunie.

Mergînd ei multe zile, n-a ajuns poporului pîinea şi era mare mîhnire celor ce slăbeau de foame, pentru că nu se găsea la dînşii nimic de mîncare. Dar după rînduiala dumnezeiască şi cu rugăciunile Cuviosului Macarie, împreună călător cu ei, au găsit într-un loc strîmt, un animal sălbatic, care se numeşte zimbru, l-au prins viu şi voiau să-l junghie pentru hrană. Deci, cereau sfîntului părinte binecuvîntare şi dezlegare de post, căci atunci era postul apostolilor, şi încă mai erau trei zile pînă la praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Dar cuviosul nu-i binecuvînta să dezlege postul cel aşezat de Sfînta Biserică, ci le poruncea să aştepte cu răbdare ziua praznicului apostolesc, mîngîindu-i cu cuvinte insuflate de Dumnezeu şi întărindu-i în răbdare.

El le-a poruncit să taie urechea zimbrului prins şi să-l lase viu, căci le zicea: “Fiilor, să mă credeţi, că dumnezeiasca purtare de grijă nu vă va lăsa pe voi. În ziua în care va veni dezlegarea postului, în acea zi se va da şi zimbrul în mîinile voastre. Deci, să mai aşteptaţi încă pînă a treia zi, căci Domnul este puternic să păzească viaţa voastră de moarte”. Atunci oamenii au făcut după porunca sfîntului, căci, tăind urechea zimbrului, l-au slobozit şi astfel au mers trei zile şi trei nopţi flămînzi. Cuviosul, care din tinereţe era deprins cu postirea, nu se îngrijea de sine şi se ruga lui Dumnezeu pentru dînşii ca să-i întărească.

Deci, zicea către oameni: “Fiii mei, nu vă mîhniţi, ci rugaţi-vă Domnului, pentru că Cel ce în pustie a hrănit cu mană pe Israil patruzeci de ani, Acela este puternic ca şi pe voi să vă hrănească în aceste zile; căci El pe toate cele ce le-a zidit în această viaţă, le hrăneşte şi le înviază, cu dreapta Sa cea dătătoare de viaţă, după cum scrie în psalmi: Deschizi mîna Ta şi saturi pe tot cel viu de bună voie! Oamenii, întărindu-se ca şi cu pîine, se îmbărbătau de cuvintele cuviosului, ca cele ce erau cu adevărat hrană duhovnicească; căci Atotputernicul şi hrănitorul Dumnezeu le uşura foamea fără hrană şi-i păzea pe ei, încît nici din copiii cei mici n-au murit în foamea aceea.

Sosind ziua Sfinţilor Apostoli, Cuviosul Macarie, abătîndu-se puţin de popor în pustie, şi-a ridicat mîinile spre cer şi s-a rugat, zicînd: “Te laud, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel binecuvîntat, Care ne-ai păzit vii pînă acum. Cu adevărat Te binecuvintează toată suflarea şi toată făptura, că în Tine toate viază şi se mişcă. Deci caută cu milostivire din înălţimea Ta cea sfîntă şi ascultă rugăciunea nevrednicului Tău rob şi, precum altădată ai hrănit cinci mii de oameni cu cinci pîini, tot aşa şi pe aceşti oameni ai Tăi hrăneşte-i în această pustie, prin milostiva şi iubitoarea Ta rînduială”. Astfel rugîndu-se sfîntul, îndată zimbrul cel pomenit mai înainte a fost adus de o mînă nevăzută în mijlocul poporului, care l-a prins viu cu mîinile. Văzîndu-i urechea cea tăiată, au cunoscut că este acelaşi, iar nu altul. Deci, s-au mirat foarte mult şi l-au adus la sfîntul cu bucurie. Iar el, văzînd acel vînat minunat, a dat slavă lui Dumnezeu şi l-a binecuvîntat spre mîncare.

Oamenii, junghiind zimbrul şi frigîndu-l, toţi au mîncat şi s-au săturat din destul şi au mulţumit lui Dumnezeu. Iar sfîntul a zis către dînşii: “Fiilor, de acum înainte să nu vă mai mîhniţi pentru mîncare, să nădăjduiţi numai spre Dumnezeu şi să fiţi mulţumiţi”. Pornind de acolo, totdeauna găseau hrană trimisă lor de Dumnezeu; uneori zimbru, alteori cerb, care cu blîndeţe venind în mîinile lor, îl prindeau. Această purtare de grijă a lui Dumnezeu a ţinut pînă ce au trecut drumul acela lung şi pustiu şi s-au apropiat de rîul ce se numeşte Unja, ajungînd în cetatea cu acelaşi nume, adică în hotarele pămîntului Galiţiei.

Cetatea Unja era mică în acea vreme, iar împrejurul ei avea numai cîteva sate mici. Cuviosul mergînd cu poporul acela, locuitorii cetăţii, înştiinţîndu-se de venirea lui, au ieşit cu bucurie în întîmpinare, pentru că auziseră de sfinţenia lui, şi l-au primit cu cinste şi cu dragoste, ca pe îngerul lui Dumnezeu. Cei ce veniseră, spuneau cum Domnul a arătat minunat mila Sa spre dînşii, liberîndu-i din robie, şi cum cuviosul i-a scăpat de foame, prin dumnezeiasca purtare de grijă, hrănindu-i cu rugăciunile sale. Cei ce auzeau acestea, slăveau pe Dumnezeu, iar pe plăcutul Lui foarte mult îl cinsteau. Însă el, nesuferind cinstea şi slava oamenilor, dorea iarăşi liniştea pustiei şi întreba pe locuitorii de acolo, unde ar putea găsi un loc plăcut lui pentru petrecere.

Deci, i s-a ales lui un loc bun ca la cincisprezece stadii departe de rîul Unja, care era neted şi şes, avînd împrejur păduri frumoase; iar oamenii care merseseră cu sfîntul, s-au sălăşluit fiecare unde au voit; unii în cetate, iar alţii în satele de primprejur. Cuviosul, iubind locul acela arătat lui în pustie, a înfipt o cruce şi, zidind o chilie, s-a sălăşluit acolo. Tot acolo, după puţină vreme şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a întemeiat şi mînăstire pentru petrecerea monahilor.

Fericitul Macarie, vieţuind după obiceiul său întru cuvioşie şi dreptate, slujea lui Dumnezeu prin rugăciuni ziua şi noaptea, prin doxologii şi osteneli pustniceşti, făcîndu-se tuturor chip de dumnezeiască plăcere şi de sfinţenie. Acestea s-au adeverit prin darul cel minunat al tămăduirii ce i s-a dat de la Dumnezeu. Căci pe o fecioară oarecare, îndrăcită şi oarbă, care a fost adusă de părinţi la dînsul, a tămăduit-o prin semnul Sfintei Cruci şi prin rugăciune, izgonind dintr-însa pe diavol şi dînd ochilor ei vedere curată.

Ajungînd la adînci bătrîneţi şi fiind aproape de sfîrşit, s-a dus după o trebuinţă sau, mai bine zis, după a lui Dumnezeu rînduială, în cetatea Unja. Acolo, îmbolnăvindu-se şi cunoscîndu-şi plecarea sa către Dumnezeu, a poruncit ca, după moartea lui, să-i ducă trupul în pustie, la mînăstire. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu şi dînd tuturor pace, binecuvîntare şi ultima sărutare, a adormit întru Domnul în 25 zile ale lunii iulie, plin de zile şi de dumnezeiască plăcere, petrecînd în nevoinţe monahiceşti ca la 80 de ani, iar de la naşterea lui, 95 de ani. În ceasul acela în care Cuviosul Macarie şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, toată cetatea, satele de primprejur, toţi oamenii cîţi se aflau prin case, pe drumuri şi ori unde se întîmplau, s-au umplut de o minunată mireasmă, ca şi cum ar fi ieşit din tămîie şi smirnă, şi toţi au cunoscut că Sfîntul Macarie Jeltovodski s-a mutat către Domnul. Dumnezeu a cinstit moartea plăcutul Său cu o minune ca aceea, după cum se scrie: Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui…

Deci, la cinstitul lui trup s-a adunat toată cetatea şi mulţime de oameni din satele de primprejur şi au făcut multă plîngere de pierderea unui luminător şi rugător către Dumnezeu ca acela. Deci, ducîndu-l cu lumînări, cu tămîieri şi cu cîntare de psalmi în mînăstirea lui din pustie, după cum a poruncit, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu. În vremea morţii acestui sfînt părinte, a aducerii cinstitelor lui moaşte din cetate în mînăstire şi a îngropării, mulţi neputincioşi, fiind cuprinşi de diferite boli, cu rugăciunile cuviosului au luat tămăduire şi sănătate. Asemenea şi după moartea lui, a început a se da tămăduiri de la cinstitul lui mormînt, celor ce veneau cu credinţă. Aceasta pentru că Dumnezeu slăvea pe plăcutul Său, fiind tămăduitorul acelei ţări, ajutător şi folositor, care nu numai de boli şi de vrăjmaşii cei nevăzuţi a reuşit a-i scăpa pe oameni, ci i-a apărat şi de potrivnicii cei văzuţi, scoţîndu-i din robia agarenilor, precum îndată se va povesti.

În anul de la facerea lumii 7030 (sau de la Hristos 1522) şi în zilele marelui domn Vasilie Ivanovici, a fost năvălire de mulţimea agarenilor asupra acelui loc. Numărul lor era ca la douăzeci de mii. Aceia, înconjurînd cetatea Unja, dădeau război tare asupra ei, luptîndu-se trei zile şi trei nopţi. Iar cetatea fiind mică, precum s-a zis mai sus, şi oamenii într-însa neiscusiţi la război, decît numai avînd nădejdea spre Dumnezeu, spre Preasfînta Fecioară şi spre Cuviosul Macarie, de al cărui ajutor de multe ori în asemenea întîmplări au fost nelipsiţi, prin această nădejde întărindu-se, au început a se împotrivi, stînd bărbăteşte contra vrăjmaşilor.

În acea vreme era în cetate un trimis al marelui domn, voievodul Teodor. Acesta văzînd multa putere agarenească şi fiind în frică şi nepricepere, cetăţenii îi spuneau lui, zicînd: “De multe ori veneau agarenii asupra cetăţii noastre, cercînd să o ia, dar n-au putut, pentru că au fost bătuţi şi izgoniţi de Cuviosul Macarie. Alte ori stăteau departe, umblînd primprejur şi neîndrăznind să se apropie de cetate. Deci, ni s-a întîmplat nouă, de am prins pe unii din ei şi-i întrebam: “Pentru ce umblaţi aşa de departe şi nu vă apropiaţi de cetate?” Aceia răspundeau: “Am văzut un monah mare, ţinînd cetatea în mînă. Uneori îl vedeam în nori, deasupra cetăţii, iar alteori, călare pe un cal alb, umblînd prin văzduh, îngrozindu-ne şi gonindu-ne”. Auzind aceasta de la cetăţeni, voievodul Teodor a intrat în biserică şi, căzînd înaintea icoanei Cuviosului Macarie, a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: “Părinte, Sfinte Macarie, precum mai înainte de multe ori ai izbăvit această cetate din mîinile agarenilor, tot aşa şi acum, izbăveşte-o pe dînsa cu rugăciunile tale şi păzeşte de robie pe poporul cel numit cu numele lui Hristos, ca vrăjmaşii noştri nici să se bucure şi nici să ne batjocorească”. Voievodul Teodor zăbovind la rugăciune şi agarenii apropiindu-se mai mult de cetate, au aprins-o şi o văpaie mare de foc a ajuns pînă la mijlocul cetăţii.

Deci, toţi erau cu frică şi mare cutremur. Pe de o parte, că erau cuprinşi de barbari, iar pe de alta, că erau arşi de foc. Deci, se deznădăjduiseră de viaţa lor. Atunci ei au strigat cu glas şi cu plîngere mare, grăind: “Sfinte Macarie, ajută-ne nouă şi izbăveş-te-ne de primejdia aceasta!” În acea vreme, mulţi cetăţeni au văzut pe cuvios stînd deasupra cetăţii şi ţinînd în mîini un vas cu apă, turnînd apă peste foc. Îndată s-a vărsat o ploaie mare, de care nu numai focul s-a stins, dar şi toată cetatea se părea că pluteşte pe apă.

Atunci turcii s-au tulburat şi au început a se tăia şi a se ucide singuri unii pe alţii, astfel că mulţi dintre ei au căzut singuri, iar alţii fugeau, nefiind goniţi de nimeni. Cetăţenii, văzînd tulburarea oştilor agarene şi cunoscînd ajutorul lui Dumnezeu care s-a făcut prin rugăciunile Sfîntului Macarie, au deschis porţile cetăţii şi s-au pornit împotriva vrăjmaşilor lor. Astfel i-au biruit pe ei cu bătaie mare şi pe mulţi, prinzîndu-i vii, i-au dus în cetate, întrebîndu-i: “Pentru ce s-au tulburat ostaşii voştri şi s-au tăiat singuri între ei?” Iar ei spuneau: “Am văzut pe un monah stînd deasupra cetăţii, care mai întîi prin săgetături ne ucidea pe noi, apoi s-a arătat în mijlocul cetelor noastre, umblînd pe un cal alb. Acela a pricinuit asupra noastră frică şi spaimă mare, încît eram ca nebunii, necunoscîndu-ne unii pe alţii. Deci, ne-am tulburat şi, părîndu-ne că ne luptăm cu voi, ne-am ucis pe noi înşine”. Aceasta auzind-o cetăţenii, au mulţumit lui Dumnezeu şi Sfîntului Macarie, plăcutul Său.

În acea vreme a izbăvit şi mînăstirea sa, în care s-a îngropat el, şi care era departe de cetatea Unja ca la cincisprezece stadii. Căci cetatea robindu-se de dînşii, şi un număr de ostaşi despărţindu-se de ei, s-au pornit asupra mînăstirii sfîntului. Dar cînd s-au apropiat de dînsa, au fost loviţi cu teamă, şi de frică, pornindu-se la fugă, mulţi s-au înecat în rîu. Deci, de atunci, nimeni din potrivnici nu mai îndrăznea să meargă pe alături de mînăstire, trecînd departe de ea, aducîndu-şi aminte de pedeapsa de mai înainte.

Trecînd zece ani, iarăşi au năvălit agarenii cu multă putere asupra părţilor acelora şi, înconjurînd cetatea Galiţiei, se luptau împotriva ei cu vitejie. Cuviosul Macarie în acelaşi fel ca mai înainte, a izbăvit cetatea Unja din hotarele Galiţiei, arătîndu-se agarenilor cu îngrozire, tulburîndu-i şi gonindu-i pe ei.

Este de cuviinţă să se pomenească încă şi aceasta: Pe o femeie, anume Maria, tînără, frumoasă la chip şi foarte înţeleaptă, din cetatea Unja, au robit-o turcii Cazanului. Ea, fiind de trei zile legată cu alţi robiţi, plîngea cu amar şi, temîndu-se foarte mult să nu fie necinstită de păgîni, nimic n-a gustat din hrana ce i se dădea ei în acele zile. Nici apă n-a băut, căci lacrimile ei îi erau pîine şi băutură ziua şi noaptea şi, în tînguirea sa, rugîndu-se lui Dumnezeu şi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, chema în ajutor pe grabnicul folositor în primejdii, pe Cuviosul Macarie Jeltovodski, căci mare credinţă avea către dînsul.

După trei zile, oprindu-se turcii noaptea într-un loc pustiu, şi Maria, fiind legată, culcîndu-se pe pămînt a adormit tare; una de osteneală, iar alta de întristare, căci nu dormise de cînd o prinseseră agarenii. Dormind ea, i s-a arătat întîi în vis Cuviosul Maca-rie, stînd la căpătîiul ei, şi atingînd-o cu mîna în dreptul inimii, i-a zis: “Femeie nu te mîhni, ci scoală-te şi mergi în ale tale!” Ea văzînd acestea în vis şi neputînd să se deştepte, sfîntul iarăşi a apucat-o de mînă şi a ridicat-o, zicîndu-i: “Scoală-te şi urmea-ză-mă!” Deşteptîndu-se ea din somn, s-a văzut dezlegată de legături şi a văzut pe Cuviosul Macarie, cu chipul foarte cinstit şi luminos, nu în vis, ci la arătare şi cărunt la barbă, precum se zugrăveşte pe icoană. Deci, poruncindu-i să-l urmeze, el mergea înainte, iar ea în urmă, şi, nevăzînd-o nimeni dintre turci, a scos-o din tabăra lor. Iar Maria, urmîndu-i, gîndea în sine dacă nu cumva i se pare ei vis acea vedenie. Apoi au început a se arăta zorile dimineţii, iar sfîntul s-a făcut nevăzut din faţa ei. Femeia nu pricepea unde se găseşte, căci vedea locul pustiu şi s-a înfricoşat; dar, privind încoace şi încolo, a cunoscut că este aproape de cetatea Unja şi a văzut chiar şi cetatea.

Apoi, degrabă a alergat spre ea cu bucurie şi cu lacrimi şi, sosind la porţi, bătea, strigînd: “Deschideţi-mi, deschideţi-mi!” Păzitorii întrebînd cine este, ea le-a spus cele despre sine, şi au cunoscut-o, pentru că bărbatul ei era ştiut tuturor şi toţi ştiau de robia ei. Deschizîndu-i poarta, au dus-o în cetate, unde erau atunci şi casnicii ei, scăpaţi de frica turcilor. Toţi, nu numai ai săi, dar şi cetăţenii, au avut bucurie mare de dînsa şi de acea preaslăvită minune, pentru că Maria spunea tuturor, cum Domnul a scăpat-o din robia agarenilor, prin plăcutul Său, Macarie, pe care s-a învrednicit a-l vedea cu ochii. După atîta depărtare de cale, ea a fost adusă într-un ceas pînă la cetate, cale care se făcea în multe zile. Auzind toţi aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi au slăvit pe Sfîntul Macarie, plăcutul lui Dumnezeu, ale cărui minuni s-au făcut înainte, s-au făcut şi după aceea şi se fac şi acum, prin ajutor în nevoi şi tămăduiri de toate bolile. A le spune pe acestea, nu ne ajunge vremea să le povestim. Pe acelea le ştiu cei din Rusia Mare, iar mai cu seamă cei ce-l au izbăvitor şi mijlocitor către Dumnezeu pentru ei, pe dînsul îl pun înainte şi aleargă la dînsul cu credinţă în felurite trebuinţe.

Să mai povestim încă în puţine cuvinte numai una, cum s-a înnoit mînăstirea Jeltovodska, a Cuviosului Macarie, după pustiirea sa. Acea înnoire s-a făcut astfel: “După robia şi pustiirea agarenilor, despre care s-a zis mai înainte, trecînd mulţi ani, şi împărăţia Cazanului fiind supusă prin dreptatea lui Dumnezeu sub stăpînitoarea mînă a marilor stăpînitori ai Rusiei, un monah plăcut lui Dumnezeu, cu numele Avramie, începînd nevoinţa călugăriei sale în pustia din hotarele Siberiei şi vieţuind pustniceşte în munţii dinspre miazănoapte, i s-a făcut de trei ori arătarea Cuviosului Macarie, poruncindu-i să meargă în pustia cea de la Apele Galbene şi să locuiască în locul în care era mai înainte mînăstirea; căci Preamilostivul Dumnezeu voieşte ca acolo să aşeze viaţă monahicească şi să se înnoiască în acel loc lauda Sa cea dumnezeiască. Avramie, mergînd la hotarele Apelor Galbene, întreba şi cerceta despre locul vechii mînăstiri, dar nu era nimeni care să ştie acel loc, decît numai prin povestiri se spunea că este în pustia aceea, unde a fost odată mînăstirea Cuviosului Macarie, pentru că din zilele în care fusese năvălirea agarenilor, părţile de sub stăpînirea împărăţiei Cazanului erau pustii.

Dar cînd binecredinciosul împărat şi marele domn Ioan Vasilievici a biruit pe agareni cu ajutorul lui Dumnezeu şi a luat împărăţia Cazanului, atunci popoarele creştine au început a locui cu încetul în acele locuri pustii. După aceea, Avramie s-a dus acolo în zilele binecredinciosului împărat şi marelui domn Mihail Teodorovici şi ale Preasfinţitului Patriarh Filaret. Deci, aflînd locul acela după multă căutare, s-a umplut de mare bucurie. Dar văzîndu-l băltos, s-a gîndit să se sălăşluiască în alt loc, nu departe. Atunci iar i s-a arătat Cuviosul Macarie şi i-a poruncit să nu vieţuiască în altă parte decît acolo.

Avramie sălăşluindu-se acolo, au început a veni la dînsul monahii cei trimişi de Dumnezeu şi a-şi zidi chilii. Ei au făcut mai întîi o biserică mică de rugăciune. Avramie se ducea la mînăstirea Cuviosului Macarie cea din Unja şi se închina cinstitului mormînt. Zugrăvind acolo icoana sfîntului, a adus-o în pustia Apelor Galbene s-o binecuvinteze, ca şi cum ar aduce pe plăcutul lui Dumnezeu Macarie la locul lui cel dinainte, şi au început a se face minuni de la acea cinstită icoană.

După aceasta, Avramie s-a dus la Moscova, împărăteasca cetate, şi a luat poruncă de la împăratul şi binecuvîntare de la preasfinţitul patriarh pentru zidirea mînăstirii şi a bisericii. Astfel mînăstirea cea veche a Cuviosului Macarie, cea de la Apele Galbene, s-a înnoit după mulţi ani cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii părinţi de la Sinodul al V-lea Ecumenic (553)

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor o 165 de parinti, ce s-au strâns la al V-lea Sinod Ecumenic în Constantinopol, de au supus si au stricat dogmele lui Origen.

Convocat de piosul imparat Iustinian (cf. 14 noiembrie), care fixase drept scop al domniei sale reconcilierea Bisericilor divizate cu cruzime dupa Sinodul din Calcedon, al Cincilea Sfânt Sinod Ecumenic a reunit la Constantinopol intre 5 mai si 2 iunie 553, 165 de Episcopi, prezidati de Patriarhul Sfântul Eutihie (cf. 6 aprilie). Principalul subiect al acestei adunari era sa rezolve problema celor Trei-Capitole, adica Teodor din Mopsuestia (+428), prietenul sau, stralucitul Teodoret din Cir si discipolul lor Ibas din Edesa.

Cinstit si marit in Rasarit pentru comentariile sale despre Sfânta Scriptura, Teodor din Mopsuestia era capul scolii din Antiohia. Dar acordând in teologia sa o parte exagerata speculatiei rationale si axiomelor filozofiei lui Aristotel, ajunsese sa respinga posibilitatea unei uniri reale a ceea ce a fost creat si a ceea ce era necreat in Persoana lui Hristos. Pentru el Cuvântul (Logosul divin) nu  “se facuse” om  ci vointa omeneasca era unita in El cu vointa dumnezeiasca, mentinând diferenta intre cele doua naturi si deci a doua “persoane” ; de aceea el era considerat ca “tata al nestorianismului”. Dupa condamnarea lui Nestorie de Sinodul din Efes (431), partizanii acestuia din urma se aplecasera asupra scrierilor lui Teodoret, mort in pacea Bisericii, pentru a interpreta dogma hristologica. Sfântul Chiril al Alexandriei, desi scrisese impotriva lui, intervenise totusi pe lânga Sfântul Proclu ca acesta sa nu impuna condamnarea acestor scrieri, in scopul de a mentine pacea Bisericii atât de dureros obtinuta (438). Dar Eutihie, respingând aceasta atitudine impaciuitoare, ajunsese, prin intrigile sale, sa obtina aprobarea monofizismului prin sinodul tâlharesc de la Efes (449), in cursul caruia au fost condamnati cei doi principali discipoli ai lui Teodor si reprezentanti ai tendintei sale teologice : Teodoret  si Ibas.

La Sinodul din Calcedon (451) Teodoret si Ibas, dupa lungi tergiversari, au acceptat sa arunce anatema asupra lui Nestorie  si au fost reprimiti in comuniunea Bisericii. Mai târziu, interpretarea si modul in care a fost primit cel de al Patrulea Sinod Ecumenic au dat nastere altor disensiuni cristalizate pe problema celor Trei-Capitole. Masurile politice luate de imparatul Zenon (“Hénotikon”) si de Patriarhul Acachie pentru a-i face sa se impace pe cei ce se opuneau Sinodului au esuat lamentabil si au provocat chiar o schisma de 40 de ani (484-519) intre Rasarit si Occident care, printr-un puternic atasament la litera Sinodului, trecea drept aparatorul celor Trei-Capitole.

Dupa ce împaratul Iustin pus capat acestei schisme, Justinian – hotarât sa lupte impotriva tendintei nestorianizante in interpretarea dogmei din Calcedon – a editat un decret impotriva celor trei, care provoca din nou reactii violente in Occident (545). Convocat la Constantinopol, Papa Vigilius declara, imediat dupa intronarea sa, ca intentiona sa rupa comuniunea cu Patriarhul sfânt Mina (cf.25 august), care raspunse cu aceeasi sentinta. Dupa multe tratative, Vigilius accepta sa se impace cu Mina si edita un document (Judicatum) care condamna pe cei trei. Acest document a fost considerat de bisericile din Africa si Acvileea ca o tradare si ele provocara diviziunea neplacuta  si de durata in sânul Bisericii Occidentale, iar Rasaritul, la rândul sau, il considera prea slab.

Cum se luase hotarârea de a intruni Sinodul Ecumenic pentru a pune capat acestei neintelegeri, Iustinian edita o Marturie de Credinta, in care asuma expresiile caracteristice ale teologiei Sfântului Chiril, pe care o combateau partizanii occidentali ai celor Trei-Capitole (551). Papa Vigilius respinse acest document si incepând de atunci nu inceta sa puna piedici intrunirii Sinodului. Deschiderea acestuia fusese in plus intârziata de moartea Sfântului Mina ; când Parintii incepura sesiunile sub presidentia succesorului sau, Sfântul Eutihie, ei isi marturisira tristetea fata de opozitia Papei iar Vigilius declara ca el sustinea din plin ortodoxia lui Teodoret si Ibas. In cursul celei de a opta sesiuni, Sinodul ii condamna totusi pe cei trei si arunca anatema asupra tuturor celor care i-ar apara, dar fara sa il condamne nominal pe papa. In decembrie Vigilius se supuse deciziilor Sinodului dar abia aproape doi ani mai târziu el condamna la rândul sau pe cele Trei-capitole (555).

Cu ocazia unei conferinte precedând Sinodul, Parintii condamnara pe de alta parte doctrina lui Origen, Evagrie si Didim din Alexandria despre o pre-existenta a sufletelor, caderea lor in trup si “restaurarea universala” (apocatastaza), ceea ce ar insemna negarea libertatii umane.

Evitând deci shisma intre Rasarit si Occident, Sfântul Sinod de la Constantinopol puse capat curentului nestorianist prin condamnarea tuturor propunerilor eretice ale lui Teodor din Mopsuestia si marturisi deplina conformitate a Sinodului din Calcedon cu credinta marturisita de cel de al Treilea Sinod Ecumenic din Efes. Pe buna dreptate este considerat drept sinodul “ecleziastic prin excelenta”, caci respingând speculatia filozofica in chestiunile de dogma (fie sub forma rationalista si aristotelica a lui Teodor din Mopsuestia fie sub cea a neoplatonismului spiritualizant al origenismului), el afirma ca Biserica are modul sau propriu – apostolic – de interpretare a Tainelor lui Hristos, datorita caruia ea pastreaza integritatea libertatii umane si posibilitatea ei de a fi pe deplin unita cu Dumnezeu in persoana Mântuitorului.

Rugăciunea de Luni

O, Veșnice Dumnezeule, Doamne Iisuse Hristoase, cu adancă și mare smerenie a inimii mele, cunosc și mărturisesc că gresesc in toate zilele, dumnezeieștii tale dragoste. Pentru acesta astazi, ca este luni și începutul săptămânii, cer să-mi lași toate păcatele și să mi le ierti, rugându-mă cu smerenie milostivirii Tale, celei mari, să-mi dai har, ca sa pun început bun, să port grijă și să ostenesc pentru sufletul meu, pentru care ai petrecut atatea osteneli și ispite la Sfânta Ta răstignire, ca să mântuiești zidirea Ta.

Și te rog, Dumnezeul meu și Ziditorul meu, să mă îndreptezi de astăzi înainte spre bine, pâna la sfârșitul vieții mele, întru cinstea și mărirea împărației Tale și pentru mântuirea mea.

O, Doamne! Astazi îți dau sufletul și trupul meu și vointa mea, rugându-Te să fie voia Ta în mine precum îți place. Dă-mi îngaduiala să pot răbda și mă pedepseste aici întru acesta lume, dupa mila Ta, iar nu în cealalta viața.

Și iartă pe cei vii și pe cei morți după rugăciunile Sfintei Tale Biserici și mă învrednicește pe mine și pe ceilalți să ne bucurăm de mărirea ta în Rai. La acesta pun mijlocitor pe Sfinții Tăi îngeri, către care zic:
O, cerești slujitori și slugi ale lui Dumnezeu! păzitori ai oamenilor și vrajmași ai duhurilor rele, ma închin vouă, fericite duhuri, și mă bucur de marirea voastră, căci pururea stați neadormiți întru voințele Dumnezeului nostru cu multă grijă și credința; voi pururea căutați și nu dormiți, pururea slujiți și nu osteniți, pururea luptați și pururea biruiți și nu este alta grija voastră, făra numai să departați pe cel rău de la zidirea lui Dumnezeu.
O, binecuvântați păzitori ai oamenilor! mă închin vouă și vă mulțumesc pentru ajutorul cel de toate zilele ce ne dați, pentru povățuirea ce ne faceți, pentru darul ce-l cereți adesea de la Dumnezeu pentru noi și deosebi vă binecuvântez pentru grija ce aveți de mine, nevrednicul și păcătosul. O, Sfinte îngere, păzitorul sufletului meu, și voi Sfinților Arhangheli Mihaile și Gavrile, nu vă scârbiți de mine, nici mă lăsati pustiu, ci mă paziți ziua si noaptea până îmi voi da cu pocăința sufletul în mâinile lui Dumnezeu, Ziditorul meu, măcar ca eu nu va ascult, nici primesc luminările și povățuirile ce îmi faceți pentru folosul meu.

Înca vă rog să aveți grija sufletului meu și să opriți puterea vrăjmașului, pentru ca să nu mai gresesc de acum înaintea Dumnezeului meu; și mă învredniciți să vă vad la moartea mea și să stati împrejurul meu și să duceți în ceruri sufletul meu ca să se închine măririi lui Dumnezeu și sa vada bucuria Sfinților Lui pentru ca să am pricina să va mulțumesc acolo, pentru purtarea de grijă ce ați avut-o pentru mine și să vă spun binele vostru cu glas neîncetat în vecii vecilor.

Amin.

 

*

Cititi si :

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/23/cine-trebuie-sa-faca-pogoraminte-la-pacate-oamenii-sau-dumnezeu-sau-unde-duc-pogoramintele-oamen

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/06/12/furi-si-vanzatori-de-cele-sfinte-apostatii-au-taiat-anul-acesta-2-saptamani-din-postul-sf-apostoli-petru-si-pavel-intrand-astfel-sub-anatemele-sf-parinti/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/06/30/cuvint-al-arhiepiscopului-serafim-sobolev-in-sedinta-sinodului-bisericii-ortodoxe-ruse-din-14-iulie-1948-moscova-calendarul-iulian-versus-calendarul-gregorian-papistasesc-pacatele-celor-cu/

 

 

Advertisements