Curios… Cum de le-a scapat ???!!!

Au publicat pe site-ul http://www.crestinortodox.ro  un articol in care spun cum le-a esuat ( slujitorilor antihristului ) pe timpul Sf Calinic de la Cernica manevra de schimbare a calendarului ortodox Iulian.

Image result for cuza statuie patriarhie

Foto : Statuia lui Cuza de la Patriarhia Romana

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza este un moment de varf in procesul de constituire a statului roman modern, reformele sale schimband societatea romaneasca si impregnandu-i caracte¬risticile care au constituit baza statului modern.

Unirea Principatelor atragea dupa sine nevoia unirii celor doua Biserici.

Acest proces nu a fost unul usor mai ales in conditiile in care statul condus de Cuza s-a dovedit a fi „laic”.

Domnitorul a intreprins un amplu si controversat proces de reforme care si-au avut justificare in cadrul nevoii de afirmare a noului stat. Divanurile ad-hoc au vrut aceste reforme, in special cele legate de prezenta in tara a calugarilor straini care detineau numeroase manastiri si domenii inchinate lor de-alungul timpului, cele legate de nivelul cultural scazut al preotilor s.a.m.d.

Intre aceste reforme se numara si cea legata de introducerea calendarului gregorian, in ianuarie 1864.

Pentru aceasta a fost cerut si acceptul Bisericii in acest scop fiind convocat, din ordinul ministrului Dimitrie Bolintineanu inca din decembrie 1863, un consiliu bisericesc, in speranta ca acesta va califica problema ca fiind una pur stiintifica si care nu are nici o legatura cu dogmele.

Un rezultat favorabil ar fi facut posibila introducerea calendarului gregorian fara tulburari.

Locotenentii eparhiali au fost chemati in capitala si initiati in problema. in tara mai erau doar doi episcopi alesi dupa vechiul uz al bisericii, mitropolitul Nifon ales in 1850 si episcopul Calinic al Ramnicului ales in 1851.

In aceasta situatie loctiitorii de scaune episcopale care erau dependenti de cel ce-i confirma sau ii concedia dupa bunul plac, trebuia sa obtina rezultatul dorit.

Dionisie Romano, unul dintre episcopii ce-si datorau scaunul domnitorului, s-a opus cu inversunare introducerii noului calendar, lucru care i-a atras destituirea.

Lucrarile comisiei au fost deschise la 12 ianuarie 1864, la aceasta data guvernul inmultind numarul membrilor, pentru a obtine rezultatul scontat.

Dorinta guvernului de a schimba calendarul a provocat nemultumire in tara, unde populatia era ingrijorata de zvonurile potrivit carora guvernul dorea sa catolicizeze tara.

Numeroase personalitati laice au luat atitudine impotriva intentionatei masuri. Dintre acestia, Ion Heliade Radulescu scria mitropolitului, cerandu-i sa se opuna incercarii guvernului.

Tot el tipareste mii de foi volante pe care le raspandeste in tara. in acestea se arata ca noul calendar este in contradictie cu canoanele Bisericii Ortodoxe, in special cu problema stabilirii datei Pastelui, si, mai apoi, complicatiile ce s-ar naste din aceasta schimbare.

Comisia adunata la Mitropolie redacta in chiar prima zi a lucrarilor o adresa catre Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice in care arata ca problema calendarului este una pur stiintifica, dar ea sta in stransa legatura cu hotararile Sinodului I de la Niceea, care fixeaza data serbarii Pastelui (si implicit a tuturor celorlalte sarbatori cu data schimbatoare) dupa calendarul iulian, lucru care in timp a devenit aproape o chestiune dogmatica.

Adresa era semnata de toti membrii comisiei in frunte cu mitropolitul.

Din cauza agitatiei din tara, guvernul a fost obligat sa recunoasca schimbarea intentionata ca fiind inoportuna pe motivul neoranduielilor ce s-ar produce in tara si sa renunte la adoptarea calendarului gregorian.

Patriarhul Constantinopolului adresase o scrisoare mitropolitului Nifon, aratandu-se tulburat de intentia autoritatilor de a renunta la calendarul folosit de intreaga Ortodoxie.

Calendarul gregorian a fost adoptat in Romania la 1 aprilie 1919, fara a se cere consimtamantul Bisericii.

Prin decretul lege din 5 martie acelasi an, 1 aprilie devenea 14 aprilie. Biserica Ortodoxa Romana, in urma conferintei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, hotara in 1924 inlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian.

Tot acum Biserica Ortodoxa Greaca, Bulgara, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei si mai tarziu a Antiohiei introduceau noul calendar.

Biserica Ortodoxii Rusa, Sarba, Sfantul Munte Athos si Patriarhia Ierusalimului au pastrat calendarul iulian pana astazi.

Sursa : http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/o-incercare-introducere-calendarului-gregorian-timpul-domniei-cuza-96340.html

Ps . Azi dupa calendarul gregorian papistasesc ar fi sarbatoare mare… Nașterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul … Dar  e o inselare !!!… Nu este acum, ci pe 7 iulie , caci atunci cade de fapt …24 iuniesi este in plin post

Post,  care tine dupa randuiala Sf Parinti pana pe 29 Iunie,  pe stil vechi al calendarului Iulian adica pana in  12 Iulie, pe stil nou – papistasesc 

Apostatii au un post cu 2 saptamani mai putin… La ei Postul Sf Apostoli Pavel si Petru tine doar 2 saptamani, nu 1 luna…Bataie de joc la adresa tuturor… Sfinti si oameni…

Daca ar fi trait cei care au aparat credinta ortodoxa din timpul lui Cuza – Sf Calinic de la Cernica, Patriahul Contantinopolului din acea vremeIon Heliade Radulescu, mitropolitul Nifon, episcopul Dionisie Romano si altii, ar fi dat anatemei pe toti care primesc acesta schimbare a calendarului…

Solutia, in zilele noastre, cand nu mai are cine sa ne apere credinta, pentru ca toti care sunt la conducere sunt lupi in piele de oaie, ar fi sa ne intoarcem singuri la adevaratul calendar – cel al Sf Parinti- cel Iulian … 

 

Image result for Sf calinic

UPDATE:

Mai multe despre acesta perioda de inceput de instalare a lupilor la putere , aflam de la scriitorul Florin Stuparu :

Cuza – C. V.

„Cuza, Alexandru Ioan (1820-1873), domnitor. Prefect de Covurlui, Galaţi (1857) şi ministru de Război (1858). Primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1966), ales de Adunările Elective ale Ţării Româneşti şi Moldovei ca urmare a sfatului delegaţiei europene, alcătuită numai din masoni şi aflată în Principate pentru a supraveghea alegerile. Cuza şi-a obligat propria lojă să-şi înceteze activitatea, sub pretextul că nu fusese oficializată fondarea sa la Bucureşti. Pentru a evita luptele intestine, conspiratorii, de comun acord, au decis să ofere coroana română unui prinţ străin, şi el mason: Carol I de Hohenzollern. Prezent la înmormîntarea lui Cuza, fratele Mihail Kogălniceanu a afirmat că acesta «ţinea cheia Orientului şi nimic nu se făcea la Orient nu numai fără ştirea, dar fără voia lui». Urmaşii lui Cuza au fost foarte atenţi cu omagierea personalităţii sale. Astfel, în 1875, au fost aprinse luminile Lojii «Alexandru Ioan I» din Bucureşti, iar după şapte ani, ale lojii «Cuza Vodă» din Dorohoi. În 1992, Supremul Consiliu al Ordinului Masonic Român (aflat în exil, la Paris) a instituit Medalia de Onoare şi Merit «Alexandru Ioan Princeps» (EMD).” Cuza a fost unul dintre înainte-mergătorii Români al Antihristului. De aceea şi Frăţia Universală l-a trecut în rîndul „binefăcătorilor omenirii”, prăznuindu-l cu pompă, aşa cum a fost în 1970, cînd UNESCO a organizat aniversarea a 150 de ani de la naşterea sa, pentru a-i readuce amintirea „în memoria opiniei publice internaţionale”.

Cuza – unificatorul, unirea de la 1859

Unirea Principatelor dunărene a fost hotărîtă în urma războiului Crimeii (1853-1856), ca o mişcare strategică urmărind oprirea ofensivei ruseşti ce confirma promisiunile ţarului (din 1848) de a păzi Ortodoxia în războiul nemilos ce avea să înceapă împotriva ei chiar în chip văzut şi pipăit. Iar una dintre pricinile războiului – etapă a nesfîrşitei, pînă în 1918, lupte dintre împărăţia pravoslavnică a Rusiei şi cea antihristică a Europei – a fost tocmai dorinţa de stăpînire a Ţărilor Româneşti, ocupate în 1853 de Ruşi, care cerea dreptul de a-i apăra pe toţi Creştinii din Balcani. „Românii [adică veneticii revoluţionari masoni] îşi puneau nădejdea în Napoleon al III-lea, în război cu Rusia. După război, în conferinţa de la Viena, se trată întîi asupra organizaţiei viitoare a Principatelor dunărene, a ţărilor de compensaţie. Anglia fu pentru unirea ambelor Ţări Româneşti. Napoleon voia să înlocuiască vechile state prin noi creaţii politice pe baze naţionale. Pentru Napoleon, era o datorie să înfiinţeze la Dunăre bariere veşnice faţă de preponderenţa rusească” (IOR1).

Iar ultraliberalii noştri nu oboseau să lucreze cu credinţă la întemeierea României ca paşalîc al „Franţei mesianice” (cum o numea C. A. Rosetti): „Cestiunea noastră se propagă în toate părţile. Napoleon crezu că vom putea să-i dăm ceea ce-i cîntarăm prin toate instrumentele în curs de 3-4 ani, adică o Francie de 10 milioane la Dunăre, care la un răzbel cu Austria şi la o-mpărţire a Turciei să-i poată da o oaste de 200 000 de soldaţi, comandată de generalii lui” (ROS). În 1859, Napoleon al III-a întemeiază colonia „România” şi pune în capul trebilor un preşedinte-guvernator după chipul şi asemănarea sa, pe carbonarul „colonel” Alexandru Ioan Cuza, chipeşul veteran de la ’48 –  crescut la şcoala cărvunărească a lui Mazzini, marele tartor francmason continental – probat în alte ascultări mai mici, printre altele pîrcălab şi director în Ministerul de Interne. Într-adevăr, Cuza împlineşte multe din nălucirile revoluţiei de la ’48, pe unele chiar cu asupra de măsură, înfigînd în inima Ortodoxiei şi totodată în coasta pravoslavnicei împărăţii Ruseşti acea republică europeană de care avea nevoie masoneria. Iată cum povesteşte lucrurile Istoria noastră de a 8-a primară:

„Cuza. A domnit şapte ani, răstimp în care ţara a fost înzestrată cu o legislaţie modernă, europeană” (IST8). La citirea cuvintelor-fetiş – „modern”, „european” – copilul pricepe numaidecît că legile acelea sînt fără îndoială desăvîrşite; de aici, în inima sa se zugrăveşte icoana unui legiuitor de poveste, A-L-E-X-A-N-D-R-U I-O-A-N C-U-Z-A, un fel de Moisi cu sabie de paradă, chipiu şi bărbiţă de ţap. Dar – lăsînd la o parte înfăţişarea dictatorial-militărească a tragicului comediant – plăsmuită după tiparul tuturor „marilor reformatori” francmasoni, de la Napoleon Bonaparte, Simon Bolivar, Ludovic Napoleon sau samuraii burghezi ai revoluţiei „Meiji” din Japonia – să adăstăm asupra cîtorva din „legile” acestui mafioso capo di tutii capi proslăvit în istoriile noastre:

Între 1859-1862, „Cuza a fost preocupat de desăvîrşirea unirii” (IST8). Aşa e! Pînă în 1862, „Domnitorul” „Principatelor Unite” se osteneşte să plăsmuiască instituţiile „Statului-caracatiţă”, adunînd puterea în Muntenia, în cetatea de scăpare a tuturor liftelor balcanice, ţigăneşti şi pannoniene; înţelegeţi că vorbesc de Bucureştiul împuţit de duhul lumesc european. Astfel se iveşte, după planurile urzite la Paris, „statul naţional România”, de care mult sîntem mîndri noi, măcar că doar cu mîndria demagogică ne mai încălzim, „Romania” fiind un stat cît se poate de internaţionalist şi antiromânesc.

A doua [„etapă” legislativă] începe prin secularizarea averilor mănăstireşti (IST8).” Nu cu asta a început, căci nici nu putea. Nu, pentru a izbuti să împlinească poruncile stăpînilor  europeni, săturîndu-şi totodată nebuneasca trufie şi slavă deşartă, în 1863 Cuza face întîi şi întîi o mişcare dibace: împinge la conducere un guvern din credincioşi de ai săi, în cap cu Mihail Kogălniceanu, haită învechită în rele, şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (parlamentul „democratic”), apucînd astfel întreaga putere. Prin „lovitura sa de stat”, micul nostru bonaparte bahluiano-dîmboviţean – cu pieptul plin de „stele învăpăiate” (medalii francmasonnice), cîştigate în războiul cu neamul românesc – urma pilda şefului său, zisul „Împărat”(!) Napoleon al III-a (fost preşedinte al Republicii Franceze de la 1848, pe numele lui de om Ludovic Bonaparte, nepotul „marelui” Napoleon) care şi el se auto-întronase la vremea lui împărat cu puteri depline.

Abia după aceea, slobozindu-se de toate frîiele parlamentare, fostul anarhist ajuns acum monarh purcede hotărît la dărîmarea creştinismului moldo-valah, cea mai puternică cetate a Ortodoxiei în acea vreme. Căci Principatele se osebeau de celelalte ţări drept-credincioase prin puterea pe care le-o dădea monahismul, aşa cum Rusia ţarilor se sprijinea pe tăria armatei. Urmarea era că pămîntul (peste un sfert din suprafaţa întregii ţări!) şi averile băneşti erau în stăpînirea Bisericii şi a familiilor boiereşti, cîte se mai aflau. Unitatea aceasta a trebuit sfărîmată, prin jaf armat şi reforme agrare şi financiare care să consfinţească fărădelegea. Şi – pentru început, cum veni la cîrma „Principatelor”, în 1859, în marea grabă ce avea – cărvunarul nostru domnitor îşi puse voinicii de îl călcară chiar pe fostul său tovarăş din partida unionistă, Episcopul Filotei al Buzăului, după cum povestesc cronicarii:

Filotei era extrem de avar, dar Cuza-Vodă – ştiindu-l bogat şi avînd nevoie de bani spre a face manevre, un fel de demonstraţie Austriei – pe cînd era Filotei bolnav, a pus de i-a luat lada cu bani sub ochii săi, şi s-au realizat manevrele. Se mai povesteşte că Vodă-Cuza ar fi pus în vedere zarafului din Bucureşti căruia Filotei îi dăduse vreo 400 de mii de lei pentru a fi daţi cu dobîndă, ca să dea statului aceşti bani, care au fost ridicaţi prin poruncă domnească” (ION). Odată cu pierderea aurului, nefericitul Filotei îşi pierde şi minţile şi apoi damblageşte, nemaiavînd de trăit decît un an, prin case de sănătate. Dar episcopul avea bani în multe locuri şi alte averi în lucruri şi turme de oi, căci fusese harnic în sporirea talantului cel materialnic. De aceea, urmaşului său, Dionisie Romano (omul guvernului), „i s-a pus îndatorirea ca împreună cu autoritatea civilă să adune toţi banii lui Filotei şi să-i dea guvernului, care se găsea în mare lipsă” (ION). Iar mai tîrziu, printr-un proces haiducesc, guvernul avea să pună mîna pînă şi pe averea lăsată moştenire de Filoteu prin testament osebitelor aşezăminte.

Asta se întîmpla în Muntenia. În Moldova, în acelaşi an 1859, „Vodă Cuza, pe motiv de proastă chivernisire, a dispus luarea averilor cîtorva din mănăstirile chinoviale moldovene: Agapia, Adam, Neamţ, Secu, Văratec şi Vorona. Li s-au luat unele din bunuri, precum şi actele şi lucrurile privitoare la administrarea bisericească a averilor. Li s-au desfiinţat atelierele, li s-au vîndut vitele, stupii şi altele asemenea. Li s-a instituit pe lîngă egumen cîte un comitet administrativ. Li s-au făcut şi li s-au trecut în buget state în marginile strictului necesar şi li s-au pus proprietăţile sub administrarea Ministerului Cultelor. Aceasta reprezenta, desigur, un preludiu al secularizării de mai tîrziu” (ŞER).

Mai mult, la 10 august, 1860, prin ordonanţă domnească s-a desfiinţat mănăstirile Doljeşti şi Zagavia, precum şi alte 31 de schituri moldovene. Vieţuitorii lor, în parte socotiţi că sînt călugăriţi «în contra canoanelor», au fost duşi în alte chinovii, iar bisericile şi acareturile din jur prefăcute în biserici de mir şi, respectiv, în «ospicii pentru cerşetori invalizi, în şcoale săteşti sau alte asemenea aşezăminte de folos obştesc». Două luni mai tîrziu, Vodă Cuza promulga legea relativă la taxa de transmitere asupra proprietăţilor aşezămintelor publice, prin care se prevedea, printre altele, perceperea pe seama  guvernului a unei taxe de 10% pe an asupra venitului net al proprietăţilor nemişcătoare ale mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor şi bisericilor de sub diferite tutele, al seminariilor, precum şi al oricărui alt aşezămînt de binefacere.

Tinzîndu-se la desăvîrşita sechestrare a averilor bisericeşti, administrate de Ministerul Cultelor, al căror venit se aduna la Casa Centrală, în acelaşi an 1860, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri din 19 octombrie, votat de Adunare şi întărit de domnitor, Casa Centrală s-a întrunit cu Casa Ministerului de Finanţe, venitul mănăstiresc intrînd astfel direct în vistieria ţării” (ŞER).

Într-un sfîrşit, după aceste tîlhării mari şi mici, care zdruncinaseră bine Biserica, Vodă Cuza-Biciul lui Dumnezeu se apucă să bată războiul hotărîtor de ştergere a monahismului de pe faţa pămîntului românesc şi de ateizare a bine-credinciosului norod.

Ca să adoarmă orice bănuială, vicleanul apostat îşi vopseşte planul în cele trei culori pe care toţi le cunoşteau de-acum pe lume, şi-i prosteşte pe Moldo-Valahi că aşa nu mai merge şi trebuie pornită cruciada împotriva mănăstirilor închinate Sfîntului Munte Athos, liberînd astfel Biserica şi norodul românesc de sub apăsarea Grecilor, care – vorb-aia! – „ne sugeau sîngele”. (Chiar aşa făceau, dar asta e altă poveste!)

Toată lumea – şi ierahie, şi preoţime, şi norod – a fost fireşte orbită de năluca unei asemenea biruinţe lumeşti, şi nu numai că a încuviinţat desfiinţarea şi prădarea de către Stat a mănăstirilor zise „închinate”, dar încă s-a bucurat şi a petrecut cu prostească veselie.

Nimeni dintre credincioşi nu a cugetat că, pe pămîntul acelor mănăstiri, Românii –  tiranisiţi cu adevărat de trufaşii Grecotei – se osteneau de fapt pentru Dumnezeu şi pentru Ortodoxia care trebuia păstrată cu orice preţ.

Nu, mîndria şi dorinţa de „libertate” a luat tuturor minţile şi nu s-au trezit din nebunie – care s-au mai trezit! – decît atunci cînd Cuza le-a dat chiar mai multă „libertate” decît puteau duce.

Căci legea „secularizării” mănăstirilor „închinate” – „atît de entuziast votată, decretată şi promulgată în decembrie 1863 – prevedea în primul său articol fără nici un echivoc că:

«Toate (s. m.) averile  monastireşti din România sînt şi rămîn averi ale Statului.» Se extindea astfel efectul ei şi asupra proprietăţilor mănăstirilor neînchinate şi chiar şi ale centrelor eparhiale, deşi dintru început se vorbise numai de cele ale mănăstirilor zise «închinate»” (ŞER).

Dar lucrurile nu se opresc aici: odată isprăvită cu bine şi această trebuşoară, procuratorul provinciei Romania Unită S. A. – strîns hăţuit şi îmboldit cu pintenii  de stăpînii Europeni – se apucă să schimbe înseşi rînduielile Bisericii „naţionale”. Astfel, la „începutul anului 1864, guvernul a vrut să introducă în ţară calendarul gregorian” (ŞER). Fireşte că „mica schimbare” era pusă la cale de papistaşii de la Roma, precum zice şi cronica:

În ţară s-a produs oarecare nelinişte în legătură cu schimbarea calendarului. Se vorbea chiar că puţin înainte de a se ivi ideea introducerii noului calendar, capitala României fusese vizitată de Bore, şeful iezuiţilor Orientali de la Constantinopol, care ar fi conferit mai multe zile cu oamenii noştri de stat, şi că prin urmare guvernul ar fi decis a introduce în România papismul” (ŞER).

Pînă la urmă, nu s-a mai făcut nimic, dar nu din vina lui „Vodă”, ci a împotrivirii Consiliului Bisericesc, a poporului şi a Patriarhului Ecumenic. Pentru ca asemenea greşeli să nu se mai întîmple, napoleonul nostru de buzunar se autoîntronizează  „papă” al arhiereilor ortodocşi, căci, „potrivit Decretului organic din 1864 şi Legii pentru numiri din 1865, Prinţul domnitor al României avea dreptul de a convoca Sinodul; Ministrul Cultelor participa la lucrările Sinodului, cu drept consultativ; şeful Statului avea dreptul de a numi pe mitropoliţii şi episcopii ţării” (ŞER).

Cuza terminase mănăstirile, dar nu şi monahismul, care e la drept vorbind liber de toate legile şi aşezămintele lumeşti. Pentru a zdrobi viaţa duhovnicească, el născoceşte însă alte legi care lovesc de-a dreptul în Taina călugăriei:

Spre sfîrşitul anului 1864, Vodă Cuza a promulgat Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti. Acolo se preciza că, pentru a fi călugărit, un bărbat trebuia să dea dovadă de «pietate şi vocaţiune monahală, prin ispitirea religioasă canonică», să fie în vîrstă de minimum 60 de ani, sau «deşi mai june, invalid, om incurabil», şi să «renunţe la pensiunea ce ar avea de la Stat». Deosebit de acestea, pentru femei se mai cerea «să nu fie măritată» şi să fie în vîrstă de «minimum 50 de ani»” (ŞER).

Cuza a „secularizat” nu numai mănăstirile şi averile lor, Biserica şi aşezămintele ei, ci întreaga viaţă a Românilor. Aşa, într-o nenorocită zi de 1 aprilie a anului 1864, „Cuza a promulgat Legea comunală, iar la 4 decembrie Codicele civil. Prin art. 92 al Legii comunale, s-a luat Bisericii sarcina de a întocmi actele de stare civilă – naştere, căsătorie, deces – pe care o avusese pînă la acea dată, şi s-a trecut în seama primarilor comunali, care astfel au devenit şi «ofiţeri ai stării civile»” (ŞER). Cu alte cuvinte, comisarii Antihristului au ridicat preotului vrednicia de păstor al enoriaşilor săi, aceasta trecînd asupra lu’ dom’ primar guvernamental şi a cetei sale de tîlhari întărîtaţi prin telegraf de la „centru”. A fost o nenorocire mai mare decît oricare alta de pînă atunci, căci din acea clipă Ortodoxia a încetat să mai aibă vreo putere în rînduirea vieţii obşteşti şi norodul a început să nu mai trăiască de loc creştineşte.

Şi, pentru ca lucrarea să fie temeinică, poliţaiul de la Ruginoasa a mai puşcat nişte porunci europenecare ne-au povîrnit de-a binelea în rîpa vieţuirii nu doar păgîneşti, ci şi umanist-antihristice.

Astfel, a legiuit incestul, curvia şi prea-curvia „cu acte în regulă”:

„Între prevederile noului Cod civil figurau şi unele în care erau «atinse şi cestiuni din rezortul bisericesc». În art. 144, de pildă, neţinîndu-se seama de deciziile unora din canoane, care îngăduie căsătoria numai după a şaptea spiţă de înrudire, s-a legiferat  că «în linie colaterală căsătoria este oprită numai pînă la a patra spiţă inclusiv»; iar în art. 151, în care se vorbeşte  de «celebrarea» căsătoriei civile, s-a omis cu totul de a se mai prevedea pentru cei ce au convenit şă-şi ducă restul vieţii împreună şi a obligaţia de a «celebra» şi Taina cununiei în cadrul Bisericii.

De asemenea, în art. 216 s-a decretat că «despărţirile căsniceşti – divorţurile – nu se vor putea face decît numai la tribunalul civil al districtului în care soţii îşi au domiciliul», deşi pînă în acest an ele se judecaseră numai la tribunalele bisericeşti. Aceasta, pe de o parte a dus la desfiinţarea acestora din urmă, iar pe de alta, la trecerea tuturor dosarelor căsniceşti al tribunalele civile judeţene.

În sfîrşit, el a dus şi la pronunţarea despărţirii numai înaintea tribunalelor civile, «fără ca Biserica să mai fie încunoştiinţată de aceasta»” (ŞER).

Descreieratul legiuitor nu i-a lăsat în pace nici pe morţii noştri.

Mai întîi, i-a izgonit afară din sate şi din oraşe:

„Prin Legea pentru înmormîntări, din martie 1864, s-a pus îndatorire tuturor „culturilor” de a-şi întocmi cimitiruri pentru înmormîntare la cel puţin 200 de metri de aşezări” (ŞER).

Ce rost avea atîta nebunie? Păi avea! Întîi că erau prea multe cruci la vedere, şi asta tulbura rău duhurile vremurilor noi.

Al doilea, unde sînt cruci, sînt neîncetat parastase, Românii vii avînd grijă de sufletul celor duşi mai mult decît de al lor propriu.

În fine, cu atîtea slujbe de înmormîntare şi de pomenire, norodul era – vrînd-nevrînd – mai tot timpul cu inima la cele veşnice, fiind greu de ispitit de năluca raiului progresist.

Dar nici asta nu e tot! Cimitirele celor ce aşteaptă învierea nu trebuiau doar îndepărtate din privelişte, dar şi spurcate de duhurile necurate care îi însoţesc în moarte pe necredincioşi:

„Mai departe, legea îngăduia ca în cimitirele creştine să se poată înmormînta şi acei morţi de alte religiuni pentru care nu vor fi cimitiruri speciale” (ŞER).

Trăgînd încheierea, băgăm de seamă că toate aceste „legi” n-au însemnat altceva decît consfinţirea spurcatelor „taine” ale cultului umanist ateu – „botezul” laic, căsătoria „civilă”, îngropăciunea cîinească, adăugînd şi „taina” divorţului – în care cetăţeanul-preot/cetăţeana-preoteasă! al/a religiei Raţiunii, încins/ă cu eşarfa revoluţionară tricoloră, săvîrşeşte legări şi dezlegări duhovnicesc-drăceşti în numele Statului, adică al omului-dumnezeu!

Cuza – „iluminat” şi „luminător”

Cuza a fost primul mare „iluminat” şi „luminător” de la noi căruia i s-a dat în sarcină scoaterea bietului norod Moldo-Valah din „beznele” Ortodoxiei şi alinierea lui în marşul universal către strălucirile „progresului”, Pentru asta, el a pus neasemuită rîvnă în ctitorirea învăţămîntului ateu românesc.

Cum zice o Istorie de a 4-a, „Domnitorul Al. I. Cuza a despărţit învăţămîntul de biserică” (IST4).

Ceea ce vrea să spună că onorabilul nostru fost colonel şi ministru de interne a ridicat Bisericii dreptul de a-i educa pe copii Români botezaţi, dărîmînd învăţămîntul creştinesc şi înfiinţîndu-l pe acela zis „laic” (=ateu), adică şcoala antihristică, organ al Statului antihristic! Atunci, s-a petrecut ceva cumplit: întreaga aşezare firească a obştii româneşti s-a prăbuşit în clipa cînd preotul a fost despuiat de vrednicia dăscălească, ce a fost dată umaniştilor mercenari ai minciunii, şi cînd însăşi preoţia a fost trecută între îndeletnicirile funcţionăreşti ale Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor.

Pentru a-şi săvîrşi misia, Cuza nu a stat deloc pe gînduri, şi încă „în 1859, la 15 decembrie, a desfiinţat şcolile catehetice din Moldova, pe care le-a schimbat în şcoli primare. Ceva mai tîrziu, seminariile au fost luate sub conducerea directă a Ministerului Instrucţiunii, care n-a întîrziat a le aduce reforme şi a le reorganiza” (ŞER). Aceasta vrea să zică ateizarea lor, preschimbarea lor în laboratoare ale necredinţei.

Aşa că mai bine ar fi să spunem că „prinţul” a fost înscăunat ca tiran al României întregi pentru a-i despărţi pe Români de Biserică şi Biserica de Ortodoxie, trecîndu-i şi pe unii, şi pe cealaltă sub ascultarea Statului revoluţionar francmasonic.

Apoi, cum citim în alt manual de istorie, „prima lege şcolară a statului român a fost legea lui Cuza din 1864, care organiza desfăşurarea învăţămîntului de toate gradele. Învăţămîntul primar era decretat obligatoriu şi gratuit, avînd în vedere nivelului extrem de scăzut al instrucţiei populaţiei rurale” (IST8). Aici, atingem un capitol de cea mai mare însemnătate în istoria revoluţiei româneşti, care a urmărit pe de o parte ispitirea norodului către păgînism şi apostazie, iar pe de alta, umanizarea ortodoxiei noastre, adică schimbarea ei în filosofie a Antihristului. În alte cuvinte; masonizarea Românilor a mers împreună cu masonizarea Bisericii: saducheii şi fariseii şi-au dat mîna cu arhiereii şi au purces la desăvîrşirea lucrării  „iluministe” în România! Legea instrucţiunii publice a lui Cuza a arătat toate acestea desluşit, punerea ei în aplicare făcîndu-se prin Biserică, instituţie de căpetenie a guvernului luptător de Hristos! De fapt, dacă schimbările nu ar fi venit prin Biserică, norodul – prost (adică simplu), dar sănătos la minte – nu ar fi primit să îşi ridice „nivelului extrem de scăzut al instrucţiei” nici cu un milimetru măcar. De aceea, prin condeiul nefericitului V. A. Urechia, Ministerul îi scria Mitropolitului Nifon o „adresă” (un ordin deci), frăţesc-masonică, umanist-apocaliptică şi demagogic-patriotică:

În ziua de 1 septembrie intră în lucrare noua lege şcolară cu marele principiu al obligaţiunii instrucţiunii primare. Punem acest principiu mîntuitor sub adumbrirea Bisericii strămoşeşti. Ardicaţi, Preasfinte, vocea amvonei pentru esplicarea lui! Puneţi a se face rugăciuni pentru prosperitatea instrucţiunii publice, ordinaţi clerului să îndemne pe săteni, mai ales, a-şi trimite copiii la şcoală, căci gloria religiei va sta în isbînda luminii, şi salvarea patriei române nu este decît cu această condiţiune. Şcoalele din trecut se ţineau în pridvoarele bisericilor noastre. Faceţi dară, Preasfinte, prin influenţa salutarie ce vă dă sfînta noastră religie, ca şi pe viitor şcoala să fie pridvorul Biserici Române şi ambele intrarea sigură la templul [!] binelui, al adevărului, al frumosului şi al românismului” (ŞER).

Dacă n-ar fi adevărat, acest poem omagial al silniciei pedagogice ar fi de rîs! Cînd însă citeşti că şcoala şi Biserica au ca scop şi sarcină să ne ducă vrînd-nevrînd în templul ideal şi universal al lui Lucifer, îţi îngheaţă zîmbetul în rînjet.

BIBLIOGRAFIE:

(EMD) – EMILIAN M. DOBRESCU, Iluştri francmasoni, Nemira, 1999

(IST4) – ISTORIA ROMÂNILOR, manual pentru clasa a 4-a, Sigma, 1997

(ŞER) – PREOT NICOLAE ŞERBĂNESCU, Aniversări-comemorări, 150 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza: 1820, 20 martie, 1970

(IST8) – ISTORIE, manual pentru clasa a 8-a, Humanitas, 2000

(ROS) – Rosetti, C.A., Corespondenţă, Minerva, 1980

(ION) – GHEORGHE IONESCU (BUZĂU), Viaţa şi activitatea lui Filotei, Episcopul Buzăului, Bucureşti, Tipografia „Gutemberg” Joseph Gobl, 1909

(IOR I) – Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, ED. Ştiinţifică şi pedagogică, 1984

Acesta este tabloul vremii de atunci… Era inceputul sfarsitului !…Ierarhii de atunci mai aveau totusi putina constiinta…N-au putut sa tradeze … Mai existau si sfinti cu adevarat in conducere – Sf Calinic de la Cernica . Antihristii au trebuit sa astepte ca acestia sa treaca la Domnul ca sa-si duca lucrarea mai departe… 59 de ani ! 1923 a insemnat cu adevarat sfarsitul … De altfel , Sf Calinic a avut un vis de la Dumnezeu referitor la un sfarsit… probabil era vorba despre sfarsitul clericilor in duhul lui Dumnezeu care sa ne conduca spre Adevar… Nu stie nimeni exact data cand vine Domnul nostru…

Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru.

  1. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa.

  2. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. Matei ( 24, 42-44 )

Iata profetia lui :

  Sf .Calinic a trait mai aproape de noi, intre anii 1787-1868, si este ctitorul manastirii Cernica din apropierea orasului Bucuresti, capitala Romaniei, careia i-a fost staret timp de 31 de ani. In prezent, in biserica mare a manastirii se afla racla cu sfintele moaste ale cuviosului, care necontenit fac minuni si dau tamaduiri de tot felul de boli sufletesti si trupesti.

Staretul Calinic, fiind om sfant, mare nevoitor si cu alese daruri duhovnicesti, in jurul lui se adunasera multi monahi si chiliile din insula Sfantului Nicolae erau neincapatoare, fiind trebuinta de noi chilii. De aceea se gandea sa faca o manastire mai mare, in cealalta insula a sfantului Gheorghe. Nu-i mai ramanea acum decat sa inceapa lucrul, insa staretul Calinic statea la indoiala si amana inceputul.

Ce se intamplase ? Un zvon circula in tara ca nu peste mult timp, adica in 1848, aveau sa aiba loc mari evenimente, un sfarsit de lume, un inceput de lume noua.

Framantat de aceste ganduri, intr-una din nopti, intorcandu-se la chilie de la slujba utreniei si asezandu-se ca de obicei pe scaunul sau – caci asa obisnuia sa se odihneasca cuviosul, sezand pe un scaun si niciodata intins pe pat -, in acel moment s-a aflat cu trupul in picioare, aievea nu in vis, in cealalta insula a Sfantului Gheorghe, avand de-a dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae si de-a stanga pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care il mustrau de ce nu a inceput zidirea manastirii in aceasta insula, pentru care deja primise bani.

   Cuprins de frica si de cutremur, staretul Calinic a raspuns: „Iertati-ma, sfintilor ai lui Dumnezeu, dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut ca la anul 1848 va fi sfarsitul lumii”. Atunci sfintii i-au zis: „Uita-te spre rasarit”. Si ridicand cuviosul ochii spre rasarit, nu se mai vedea cerul, ci numai o mare lumina dumnezeiasca iar el spaimantandu-se, a cazut la pamant zicandu-i: „Priveste acum la rasarit si vei vedea taina cea mare a Providentei”. Si fiind intarit de darul lui Dumnezeu, Sf. Calinic a vazut pe cer pe Sf. Treime, asa cum este zugravita pe sfintele icoane, iar dedesupt, pe un mare pergament luminos era scris cu litere mari: 7500, ani de la Adam. Atunci sfintii care il sustineau pe brate, i-au zis: „Vezi ca nu la 1848 va fi sfarsitul lumii, ci sfarsitul lumii va fi cand se vor implini 7500 de ani de la Adam ? Asadar, au adaugat sfintii, incepe indata a zidi marea manastire a Sf.M. Mc.Gheorghe”.

Asadar, mai aproape de timpul nostru…

Cat despre venirea Lui sa ne amintim ce ne-a spus:

  1. Şi ieşind Iisus din templu, S-a dus şi s-au apropiat de el ucenicii Lui, ca să-I arate clădirile templului.

  2. Iar El, răspunzând, le-a zis: Vedeţi toate acestea? Adevărat grăiesc vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.

  3. Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?

  4. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva.

  5. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.

  6. Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul.

  7. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri.

  8. Dar toate acestea sunt începutul durerilor.

  9. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu.

  10. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii.

  11. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi.

  12. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.

  13. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui.

  14. Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.

  15. Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă –

  16. Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi.

  17. Cel ce va fi pe casă să nu se coboare, ca să-şi ia lucrurile din casă.

  18. Iar cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi, ca să-şi ia haina.

  19. Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea!

  20. Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta.

  21. Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.

  22. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile.

  23. Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi.

  24. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.

  25. Iată, v-am spus de mai înainte.

  26. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi.

  27. Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.

  28. Căci unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.

  29. Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui.

  30. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă.

  31. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini.

  32. Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape.

  33. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi.

  34. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea.

  35. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.

  36. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.

  37. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi venirea Fiului Omului.

  38. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,

  39. Şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului.

  40. Atunci, din doi care vor fi în ţarină, unul se va lua şi altul se va lăsa.

  41. Din două care vor măcina la moară, una se va lua şi alta se va lăsa.

  42. Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru.

  43. Aceea cunoaşteţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa.

  44. De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.

  45. Cine, oare, este sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o stăpânul peste slugile sale, ca să le dea hrană la timp?

  46. Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul său, o va afla făcând aşa.

  47. Adevărat zic vouă că peste toate avuţiile sale o va pune.

  48. Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie,

  49. Şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii,

  50. Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte,

  51. Şi o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Matei cap. 24

Pana atunci sa facem ascultare de ce ne-a poruncit Domnul!

Dumnezeu si toti Sfintii care au luptat pentru pastrarea Credintei Ortodoxe nestirbite sa ne ajute !!!

Advertisements