Sfântul Mucenic Ioan Rusul

Din viata si minunile sale

Cea mai probabila data a nasterii Sfantului Ioan Rusul este anul 1690. Si aceasta pentru ca, la razboaiele care  au inceput la 1711 si s-au  terminat in 1718, a  fost soldat in Armata Tarista a lui Petru cel Mare al Rusiei.

Oastea otomana neinvinsa, trecand din victorie in victorie, raspandise frica in toate neamurile. Sf. Ioan Rusul, alaptat cu izvorul Ortodoxiei de catre parintii sai crestini, lupta acum sa-si apere tara – Rusia, fiind  profund  zguduit de oroarea razboiului – miile de tineri, femei, copii, batrani, care raman morti acolo pe unde trece vijelia, nebunia vrajmasilor iubitori de razboi.

PRIZONIER DE RAZBOI

In luptele pentru dezrobirea Azofului este facut  prizonier impreuna cu mii de alti compatrioti si dus la Constantinopol, si este dat ( vandut ) in stapanirea unui Aga (ofiter superior) turc, eparh în Procopie, care conducea o tabara militara de ieniceri,in Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei. Întorcîndu-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe cuviosul.

ESTE SILIT A SE LEPADA DE HRISTOS

Turcia se umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor şi, vai!, cei mai mulţi dintre ei, pentru a li se uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut musulmani.


Sfîntul Ioan însă făcea parte dintre acei tineri pe care îi înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Bătrîneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vîrsta bătrîneţilor – o viaţă fără prihană”. Împodobit deci cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică – necredincios.

Acestia il bat cu bete groase de lemn, il lovesc cu picioarele, il scuipa, ii ard parul si pielea capului, il arunca in gunoiul grajdului si il obliga sa traiasca cu animalele.

Suporta toate chinurile cu o staruinta si o barbatie vrednica de mirare. Straluceste astfel pretiosul  sau caracter crestin, lumineaza asemenea soarelui frumusetea cea dinlauntru a celui ce din copilarie s-a predat lui Hristos.

La loviturile cu bete, la ocarile si la loviturile cu picioarele ale turcilor, raspunde cu cuvintele Sfantului Apostol Pavel: “Cine poate sa ma desparta de dragostea Hristosului meu? Tristetea sau stramtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credinta si dragoste catre Domnul meu Iisus Hristos, unul  nascut Fiu al lui Dumnezeu si nimic nu ma va desparti de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, in treburile slugarniciei” – spune Sfantul ofiterului care il silea sa se lepede de Hristos. “Insa in credinta mea in Mantuitorul Hristos, nu-mi esti stapan“.

Imi amintesc coroana de spini, scuiparile, loviturile, palmuirile si moartea pe cruce si sunt bucuros sa primesc si eu cele mai mari si cumplite chinuri; de al meu Iisus Hristos insa nu ma lepad. 

Agăi turc i-a spus: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sîrguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decît credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.

Rînduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle săracă, lîngă Bethleem.

Dumnezeu, văzînd credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpînului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutînd la aceasta şi smerenia şi blîndeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rînduit pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuînd să doarmă în staulul său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare.

Cu rugăciunile sfîntului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfîrşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pînză veche, postind multe zile cu puţină pîine şi apă şi rostind adesea psalmii proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa – în limba rusă: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mîinile stăpînilor lor, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, pînă ce se va milostivi spre noi”.

Cîteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfîntului Gheorghe ce era zidită într-o rîpă nu departe de casa stăpînului său şi făcea priveghere, stînd în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sîmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.

Căutînd asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpînului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvîntare peste casa sa şi propovăduia tuturor despre virtuţile slugii sale.

După vreme, aga a hotărît să facă un pelerinaj la Mekka, cetatea sfîntă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rînduit să slujească fericitul Ioan. Printre mîncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-şi de soţul ei, stăpîna a zis lui Ioan: „Cît de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpînul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”.

Sfîntul Ioan a cerut atunci de la dînsa o farfurie plină cu pilaf, spunînd că o va trimite la agă, în Mekka. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au rîs; stăpîna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gîndind că poate vrea să o mănînce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mîncare ce i se cuvenea.

Sfîntul a luat farfuria şi, mergînd în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adîncul inimii, cerînd lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mîncare stăpînului său, la Mekka, cu oricare mijloc va rîndui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvîntul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunînd stăpînei că a trimis mîncarea la Mekka. Crezînd că vrea să ascundă faptul că a mîncat pilaful el însuşi, invitaţii au rîs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.

Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducînd cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai sfîntul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întîmplaseră: „în cutare zi (era ziua în care stăpîna pregătise acel ospăţ), întorcîndu-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mîncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitîndu-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încît, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mîncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mekka şi cine a adus-o”.

Auzind acestea casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mîncare pentru a o trimite la Mekka şi cum toţi l-au luat în rîs pentru aceasta.

Vestea despre minunea săvîrşită de sfîntul s-a răspîndit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpînul şi soţia sa se sîrguiau să-i poarte de grijă cît mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lîngă grajd, pe care pînă atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sîrguinţă poruncile eparhului, iar nopţile petrecîndu-le cu rugăciuni şi cîntări de psalmi. Toate acestea le făcea împlinind cuvîntul domnului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.

Mutarea la cele veşnice

După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfîrşitul vieţii sale pămînteşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi. Cunoscînd mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sînge al Mîntuitorului. Preotul, temîndu-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi şi îndată şi-a predat sfîntul suflet în mîinile Domnului pe care atît de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai 1730 dupa calendarul Iulian al Sfintilor Parinti ( 9 iunie, dupa calendarul papistasesc al Papei Grigorie al XII-lea) 
Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfîntului, pregătindu-l de înmormîntare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel pînă mai ieri rob şi sclav a fost îngropat ca un stăpîn. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adîncă emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumînări şi tămîieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la mormîntul ce-i fusese pregătit, întorcînd astfel trupul pămîntului mamă.

Descoperirea sfintelor moaşte

Bătrînul preot care în fiecare sîmbătă îi asculta suferinţa şi torturile şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfîntul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pămînt şi să-l aibă ca binecuvîntare veşnică a lui Dumnezeu. După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormîntului, asemeni unui stîlp de foc. Creştinii au deschis mormîntul şi o, minune! – trupul sfîntului se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă pînă astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc – sfintele moaşte, şi l-au dus în biserica Sfîntului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.

Osman Paşa arde sfintele moaşte

În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecînd prin Procopie – ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrînd a se răzbuna pe creştini. Văzînd însă trupul Sfîntului mişcîndu-se în mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsînd odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră.
După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfîntului întreg; nu păţise nimic, era tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, negreală ce o păstrează pînă astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

Sfintele moaşte ajung în Grecia

După conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922, cînd Asia Mică a intrat sub stăpînirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiţi să plece, luînd cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri personale. După multe peregrinări, moaştele Sfîntului Ioan au ajuns pe insula Evvia, în actualul oraş Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcţie s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla cu Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credinţă la ajutorul Sfîntului nesecat rîu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor celor trupeşti şi sufleteşti.

Sfinte Mucenice Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

* * *

Un baston!

Cel ce merge in biserica ce adaposteste moastele Sfantului Ioan Rusul vede acolo un dar simplu si saracacios: un baston! Este agatat la locul de inchinaciune din fata raclei Sfantului. Bastonul este al batranei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a avut de suportat o boala asa de grava la coloana, incat era nevoita sa umble cu fata foarte apropiata de pamant.

La 11 august 1978 aproape o suta de locuitori din Cipru organizeaza un pelerinaj la Sfantul Ioan Rusul si este adusa Maria Siaca de catre rudele ei. Aici, la racla sfantului, este ridicata de ceilalti pe brate pentru a se putea inchina sfintelor moaste. Indurerata, batrana priveste fericitul trup al sfintului si plange, cerand putin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei batraneti. I-a vazut Sfantul durerea, i-a vazut maretia sufletelui, i-a vazut si credinta.

In fata ochilor tuturor, ceva asemeni unei maini nevazute a apucat-o cu putere de umeri si, incet a inceput sa-i indrepte trupul. Ii trosneste mijlocul si iata! – batrana sta acum dreapta! Consatenii ei plang. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugaciune de multumire de catre toti cipriotii, care nu-si mai pot stapani lacrimile. Numai cel ce s-a intamplat sa fie acolo in ceasul in care s-a petrecut minunea poate intelege cu adevarat aceste clipe.

La sfarsit se aude glasul batranei: “Feciorul meu, Sfantul meu, nu am ce sa-ti dau, sunt saraca. Iti las bastonul meu, ca nu-mi mai trebuie pan’ la moarte!”

In Cipru ziarele au zis: “Maria Siaca, dupa pelerinajul facut in Grecia la Sfantul Ioan Rusul poate sa-si priveasca acum consatenii in fata, pentru ca aproape 20 de ani era garbovita si nu vedea decat pamantul. Prin minunea Sfantului insa s-a indreptat, iar acum este cu desavarsire bine!”

Apoi Moise a pus toiegele inaintea Domnului, in cortul marturiei. (Numerii 17,7)

Minune intamplata unui om de stiinta

Povesteste domnul doctor Matzuros din orasul Limni (de pe aceeasi insula pe care se afla si biserica cu sfintele moaste ale Sfintului Ioan) catre I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei.

“Prea Sfintite, nu sunt un habotnic, un nestiutor de carte; sunt medic, iar mai inainte eram ateu. M-am imbolnavit. Analize, examinatii, iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confratii doctori imi spun adevarul: am cancer in forma avansata (metastaza), intr-un loc care aproape sigur conduce la moarte.

Ma gaseam in cladirea fundatiei “Pantocrator” din Atena, unde sint ingrijiti bolnavii de cancer. Dupa instiintarea pe care am primit-o despre boala mea, pe cind ma gaseam singur, intins pe pat, mi-am venit in sine si mi-am intors mintea, sufletul si inima catre Dumnezeu, in care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur, ma rugam lui Dumnezeu, ii ceream sa ia aminte la mine: “Dumnezeul meu, am spus, nu credeam in Tine, spuneam ca totul este un basm. Omul si stiinta imi spuneam ca sint totul. Primeste pocainta mea si, daca ma consideri vrednic, vindeca-mi boala prin sfintul al carui trup intreg il avem aici, aproape de noi.” Cineva bate la usa. Il poftesc sa intre. Usa se deschide si intra un medic tinar, frumos, binevoitor.
– Ce faci ,doctore, m-a intrebat, cum iti merge?
– Ce sa fac, frate, sa spun adevarul – mor.
– Nu, doctore, nu mori. O sa iau eu tot ce ai rau inauntru.
– Cine esti tu tinere? Mie mi-a albit parul in aceasta stiinta si cunosc ce am.
– Sint acela pe care l-ai cerut mai inainte. La revedere, doctore!

Am iesit imediat pe hol si am intrebat daca a vazut cineva pe acel doctor tinar. Ceilalti medici mi-au spus: “Confrate draga, din necazul pe care il ai, intr-o clipa ai vazut acel vis”. Insa nu, eram sigur ca dupa rugaciune il vazusem pe Sfintul. Vazind ca nu glumesc si ca insist, mi s-au facut iarasi analizele si examinari. La urmatoarele analize cancerul disparuse. Citi si citi n-au vazut apoi cele doua plicuri cu analizele: cele cu cancer si, dupa intimplarea istorisita mai sus,fara cancer!

” Prea Sfintite, nu sint habotnic… Am vazut pe Sfintul… M-a vindecat…”

10 aprilie 1964

Dumnezeu insusi a dat oamenilor stiinta vindecarii, ca sa se mareasca intru leacurile Sale cele minunate… In boala ta nu fi nebagator de seama, ci te roaga Domnului si El te va tamadui. (Intelepciunea lui Iisus Sirah 38,6-9)

Ca in cartea de religie

Intr-unul din cele doua spitale pentru copii din Atena, o mama sta zi si noapte la capatiiul copilului sau pe care l-au adus urgent din Patra deoarece afectiunea cronica a acestuia – paralizia membrelor inferioare – s-a agravat in ultimele zile. La spital insa, de ani de zile se aplica permanent tratamentul cunoscut (lipseste calciul din organismul copilului)…

Intr-o dupa-amiaza, cind soarele era aproape de apus si foarte putine raze mai luminau salonul spitalului, mama si-a amintit cum mergea la o bisericuta a Maicii Domnului, pe o inaltime afara din Patra, si se ruga aprinzind candelele, citeodata cu sotul, citeodata cu copiii… Mintea ei zboara la bisericuta si se roaga: “Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, Maica dulce care si tu ai suferit, ajuta-mi copilul. Trimite un sfint, vezi-l pe sarmanul meu cum se chinuieste, neputind sta pe picioarele lui. Ajuta-l Preasfinta, pe copilasul meu chinuit”.
– Mama, ce spui, cu cine vorbesti?
– Gheorghita, copilul mamei, iti amintesti cum citeai la religie ca Domnul nostru cind traia acolo, in Palestina, deschidea ochii orbilor, ridica pe cei paralizati si-i facea sa mearga, invia morti? Spune-i Gheorghita, ca pe tine te asculta, ca tu esti copil bun, spune-i lui Hristos sa te faca bine.

Copilul suferind se uita cu privirea lui nevinovata la mama, la soarele care apune; priveste sus si privirea i se pierde catre ceruri. Noaptea urmatoare Gheorghita a vazut in vis un cavaler frumos, calare pe o mindrete de cal. S-a oprit in fata lui si i-a spus:
– Ridica-te, fa un salt si urca pe calul meu!
– Dar eu sint paralizat, nu ma pot ridica si nu ma pot tine drept pe picioarele mele.
– Da-mi mina, Gheorghita, urca pe calul meu. Eu sint Sfintul Ioan din Rusia. M-a trimis Domnul sa-ti aduc harul Sau si puterea Lui sa te vindeci.

Pe jumatate adormit, copilul se chinuie sa se ridice in picioare. Se trezeste mama si-l prinde in brate ca sa nu cada de pe pat.
– Mama, tine-ma, Sfintul Ioan din Rusia mi-a spus sa ma ridic.
Dimineata, asistenta care fusese de serviciu in acea noapte ii spune profesorului doctor ca acel copil paralizat din Patra, acum paseste. Doctorul vine, il examineaza: loveste cu ciocanelul genunchii copilului, ii inteapa picioarele cu acul si organismul reactioneaza exact.
Copilul era vindecat.
“Mergeti, le-a spus profesorul, si Dumnezeu sa fie cu voi”.

Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor… De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor. (Matei 19,14;18,3)

“Sfinte Ioane, ma urasti?”

Au trecut 8 ani de la ziua nuntii lor. In zadar au asteptat insa domnul Ghiorgos K. si sotia sa sa le vina pe lume un copil. Inima lor este arsa de o tristete adinca si de nevindecat. Ce jalnica este viata pentru o femeie care nu are copii, care nu este mama! Sotul, intristat si el, incearca sa-i dea curaj: “Ai rabdare, ii spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi si suparare nu poti sa schimbi nimic. Scopul nuntii nu este numai dobindirea copiilor, ci si cresterea noastra duhovniceasca, unirea aici si in vesnicie cu Dumnezeu “.

Doamna Arhondula staruia insa sa se roage, sa se roage din toata puterea sufletului ei. De mica, mama o invatase sa se roage totdeauna pentru ca, spunea, adevaratii oameni se roaga din toata inima si rugaciunea ii inarmeaza cu rabdare si perseverenta in luptele grele ale vietii. Mersese de multe ori cu familia si la biserica Sfintului Ioan. Dupa casatorie se ruga adesea:

“Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceste catre Domnul nostru si roaga-L sa ma invredniceasca sa devin si eu mama. Oamenii si stiinta lor mi-au spus ca eu nu voi fi niciodata mama. Bratele mele vor ramine goale, casa intunecoasa, inima mea indurerata. Eu, Sfinte Ioane, voi astepta raspunsul din Ceruri, sa-mi daruiasca Dumnezeu un copilas, sa-mi umple casa, inima si viata intreaga de bucurie. O sa astept, Mare Sfinte Ioane…”

Iarna lui 1979. Posomorita, doamna Arhondula incearca sa-si adune gindurile si sa se roage. Nu poate insa, este istovita si simte ceva urit inauntrul ei. Ar vrea sa plinga, sa strige, sa ameninte. Se intoarce, vede pe perete icoana Sfintului Ioan si izbucneste in lacrimi: “Ce ti-am facut eu, Sfinte Ioane, de ce ma urasti? De ce Dumnezeu nu vrea sa-mi dea aceasta bucurie? Sfinte Ioane, ma urasti?”

Noaptea urmatoare se aud pasi urcind scarile ce duc catre casa lor si cineva bate la usa. S-au trezit amindoi, si ea si sotul. A iesit doamna sa deschida. In intunericul de afara vede o lumina avind chipul Sfintului Ioan:

Arhondula, ce rugaciune a fost aceea pe care ai facut-o aseara? Sfintii nu urasc pe nimeni. Nu este insa voia lui Dumnezeu sa dobindesti acum copii. Vor mai trece doi ani si va veni si aceasta bucurie“.

A disparut lumina, s-a stins si ecoul glasului Sfintului. Au trecut cei doi ani, apoi a venit si bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea si al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut de fericire casa si inimile parintilor.

Strigat-au dreptii si Domnul i-a auzit, si din toate necazurile lor i-a izbavit.” (Psalmul 33,16)

O alta minune

Aproape 2 ore se rugase plingind dl. Constantin Polihronie, mare functionar de stat, in fata raclei cu moastele Sfintului. Era imbracat numai in pijama si un taxi il astepta la poarta bisericii.

Cind a terminat, a pornit incet spre iesire, tirindu-si pantofii pe podea. L-am oprit putin, povesteste preotul bisericii, sa-l intreb, daca vrea sa ne spuna, de ce a plins atita, de ce venise asa imbracat la biserica si daca nu cumva dorea o camera sa se odihneasca putin.

– Nu, parinte, m-a odihnit pentru multi ani Sfintul, acest mare si facator de minuni doctor caruia ii slujiti. Astazi de dimineata a venit la spital sotia mea sa ma vada. De mai bine de 10 ani nu mai stateam drept, asa cum sint acum. Din cauza unei afectiuni cronice a sistemului nervos si a unei boli prin care am trecut, mi-am subrezit atit de mult sanatatea incit am fost nevoit sa ies la pensie inainte de termen si sa ma internez in spital. La 2 ani dupa aceasta aveam picioarele paralizate mai mult de 80%. Paralizia, starea sufleteasca rea, deznadejdea ma dusesera aproape de moarte.
Astazi, asadar, cind a venit sotia la spital sa ma vada, m-a gasit dormind si nu m-a trezit, ci s-a asezat pe un scaun alaturi de patul meu. Pentru citeva clipe a prins-o somnul. Vede in vis cum in salonul vecin se facea vizita doctorilor. In mijlocul lor a zarit pe unul tinar, strain. Sotia mea s-a apropiat de el si i-a zis:
– Doctore, sinteti strain? Va vad pentru prima data la spital. Va rog, in salonul de alaturi zace sotul meu, paralizat de 10 ani. Doctorii mi-au spus adevarul: o sa- mi pierd tovarasul de viata, o sa-mi pierd singurul sprijin. Sotul meu o sa moara.
– Mergeti doamna, asteptati, il voi vedea si pe sotul dumneavoastra.
– Da, doctore, astept; spuneti-mi daca vreti numele dumneavoastra.
– Ioan Rusul, i-a raspuns.
S-a trezit si a sarit de pe scaun! Ma vede cum incerc singur sa ma ridic, sprijinit pe coate.
– Ajuta-ma, ii zic, cineva ma tine de subsuori si ma ridica, ajuta-ma si tu.
M-am ridicat in picioare, pe podea. Plinsul sotiei a facut sa se adune in jurul nostru doctorii si asistentele medicale. Doctorul responsabil al sectiei, un crestin cu adevarat credincios, a fost profund miscat cind a auzit de la sotia mea cele petrecute si mi-a spus:
– Domnule Polihronie, nu cereti sa va schimbati pijamaua, luati un taxi si mergeti la biserica vindecatorului dumneavoastra, la sfintul Ioan, in Evvia, unde se afla sfintele moaste intregi. Mergeti, multumiti-i din suflet si veniti apoi sa va facem externarea care de aceasta data – lucru rar, desigur – este semnata nu de un doctor ci de un sfint. Cred tot ceea ce spun si ca crestin si ca medic. Deasupra stiintei noastre este atotputernicia lui Dumnezeu si a Sfintilor Sai…
Acestea mi-a spus, parinte. Acestea le vedeti. Dati-mi si sfintia voastra binecuvintare.

Acestea le-a spus, acestea le-am vazut la acest om binecuvintat care, cu ochii plini de lacrimi nu stia cum sa-i mai multumeasca Sfintului.

Doctorul ateu

Un ateu înfocat s-a îmbolnăvit de cancer rectal, la vremea aceea una din cele mai grave forme de cancer (deşi astăzi este una din cele mai uşor de tratat). După ce-a aflat diagnosticul, doctorul a căzut în deznădejde şi, pentru întâia dată în viaţă, a început să se roage: „Dumnezeule, niciodată n-am crezut în Tine. Ziceam că tot ce înseamnă credinţă e o nerozie, că omul trebuie să creadă doar în om şi-n ştiinţă. Acum, toată filosofia asta a mea şi-a pierdut rostul. Primeşte-mi pocăinţa, şi dacă socoteşti vrednică rugăciunea mea, vindecă- mă, în numele Sfântului Ioan Rusul”.

De îndată ce-a sfârşit rugăciunea, cineva a bătut la uşă. În cameră a intrat un doctor tânăr. „Cum eşti, colega?”, a întrebat acesta. „Ce pot zice?”, i-a răspuns bolnavul, „sunt pe moarte!”. „Ei, nu, n-o să mori!”, i-a zis tânărul doctor, „o să mă ocup eu de boala ta”. Doctorul în vârstă nu l-a luat în serios: „Practic medicina de multă vreme. Ştiu ce înseamnă boala pe care o am. Cine eşti, să zici aşa ceva?”. „Sunt cel căruia i-ai cerut ajutorul”, i-a răspuns tânărul, şi a părăsit încăperea.

Bătrânul a ieşit de îndată pe hol, după el, dar nu l-a mai văzut. A întrebat personalul spitalului, dar i s-a răspuns că nu aveau acolo un astfel de doctor, dându-i-se de înţeles că a avut o halucinaţie, în urma şocului de după aflarea diagnosticului. Însă bolnavul era încredinţat că cel cu care vorbise era Sfântul Ioan Rusul.

A stăruit să i se facă încă un rând de analize – şi la a doua examinare s-a descoperit că era pe deplin sănătos! O mulţime de specialişti au fost chemaţi să vadă cele două radiografii: cea dintâi, care arăta cancerul, şi cea de-a doua, care nu mai arăta absolut nimic…

Un naufragiu

Un vapor comercial se găsea în largul Mării Nordului, navigând către unul dintre porturile Ţărilor de Jos; brusc, a început o furtună înfricoşătoare, cu valuri enorme, care, dintr-o clipă în alta, ar fi putut să-l afunde în adâncurile mării înfuriate. Zeci de marinari greci îşi trăiau în zbucium ultimele clipe ale vieţii. Nu mai funcţiona nici radarul, nici sistemul de pilotaj; vaporul nu mai putea fi controlat. în mijlocul acestui prăpăd se aude glasul căpitanului. Nu dă ordine însă, pentru că nu mai este nevoie de ele. Marinar experimentat, spune adevărul echipajului: „Ne înecăm. Rugati-vă lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră”. El însuşi merge acolo unde aveau amenajat un mic loc de închinăciune şi unde se afla şi icoana Sfântului Ioan Rusul. Căpitanul, care călătorise mult şi care acum îşi vedea pieirea, îngenunchează şi spune: „Sfinte al meu Ioane, nu te rog pentru mine, nici pentru acest vapor care costă o avere, ci te rog pentru aceşti bieţi marinari săraci care şi-au părăsit ţara şi mănâncă pâinea străinătăţii, frământată cu apa sărată a mării, pentru a putea trăi familiile lor, şi care pier în această seară. Sfinte Ioane, vreau să-i salvezi” Toată noaptea, printre mugetele vântului îngheţat de nord, căpitanul s-a rugat cu stăruinţă Sfântului Ioan. înfricoşătoarea furtună a trecut. Se luminează de ziuă. Dar ce le văd ochii? Vaporul lor se găseşte acostat şi asigurat în portul Rotterdam, în Olanda. Cine a fost cel ce a condus vaporul, l-a trecut peste prăpăd şi l-a adus aici? A fost Sfântul Ioan Rusul. Nimeni nu-l poate contrazice pe căpitanul Dimitrie Baruţica, ai cărui ochi au văzut multe, în largul mărilor şi al oceanelor. Zguduit profund de această minune, a telefonat So­cietăţii navale „Eteria” că lasă vaporul în port pentru re­paraţii, iar el se întoarce în Grecia. Aici, împreună cu soţia sa, s-a îndreptat către un magazin de obiecte bisericeşti, vrând să adreseze în felul său un «mulţumesc» din inimă către Sfântul. A cumpărat pentru biserica Sfântului o Evanghelie, un chivot, un sfânt potir, o cruce pentru binecuvântare, toate din aur, argint şi smalţ. Odoare de mare preţ pentru Sfânta Masă, daruri pentru Sfântul Ioan, care amintesc minunea credinţei şi a rugăciunii, a izbăvirii marinarilor chinuiţi şi îndureraţi.

23 ianuarie 1978

Se vindeca doi frăţiori

Într-o casă simplă din Lemeso (Cipru), o familie îşi trăieşte suferinţa – cei doi copii, în vârstă de 6 şi 8 ani, au leucemie. Părinţii şi oamenii de ştiinţă dau o luptă aspră pentru viaţă. Cu cât privesc feţişoarele palide şi ofilite ale copiilor cărora le-a pierit orice dorinţă de viaţă şi de jucării, cu atât inimile părinţilor se zdrobesc mai tare. Cineva le vorbeşte despre Sfântul Ioan din Grecia, că este viu şi face minuni, că i se păstrează trupul întreg. Îngenunchează în faţa icoanelor din casă mama îndurerată, îngenunchează şi tatăl. Este seară, iar flăcăruia candelei face şi mai palide chipurile copiilor care dorm alături. „Sfinte Ioane, se roagă mama, fă-mi copilaşii bine. Nu pot să rabd atâta suferinţă. Sfinte Ioane, vino şi în casa noastră, intră aici în această seară şi caută măcar puţin la durerea noastră.” Plângând pe tăcute, tatăl se ridică. După un timp se ridică şi mama. Se duc la culcare. Când se luminează de ziuă, mama priveşte către copii – şi ce-i văd ochii? Vorbeşte soţului să privească şi el: obrăjorii copiilor nu mai sunt uscaţi, palizi, ci trandafirii şi moi. Îi trezesc şi îi pregătesc în grabă. Unde merg? La profesorul universitar care se ocupa de ei. „Dar, le spune acesta, de ce să mai facem iarăşi analiza sângelui? Obosim copiii; alaltăieri i-am examinat.” Mama insistă, îl roagă şi tatăl. Se face reexaminarea şi la analize numărul globulelor roşii era cel normal. Copiii se vindecaseră! Minunea se săvârşise! Părinţii au făcut din ceară două statuete de mărimea copiilor, apoi au luat avionul până la Atena, iar de aici până în Insula Evvia, la racla cu moaştele Sfântului Ioan, în faţa căreia îngenunchează împreună cu copiii. Acesta este singurul mulţumesc pe care îl puteau spune în acel ceas. În urma lor, în biserică, au rămas cele două statuete de ceară, pentru a mărturisi tuturor minunile dragostei lui Dumnezeu şi a Sfântului Său.

30 iunie 1980

Acromegalia

Doctorii sunt categorici: „Copilul dumneavoastră s-a născut cu această boală foarte rară şi chiar în forma ei cea mai gravă. Are nevoie de două operaţii foarte complicate la glanda hipofiză, însă este foarte slăbit şi s-ar putea să nu reziste”. Mama însă nu-i mai aude. Îşi convinge soţul să vândă tot şi pleacă la Paris. Medicii francezi le spun acelaşi lucru şi că nu trebuie să se mai ostenească cu atâtea cheltuieli, însă mama vrea să înţeleagă altceva. Ea, care a fost ză­mislită de Dumnezeu ca să zămislească viaţă, asemeni unui ajutor al Lui, ea care suferă cu adevărat, se zdrobeşte, se sfărâmă pentru copilul care este trup din trupul ei. Vorbeşte singură şi spune doar „salvaţi-mi copilul”. O febră cumplită îl arde pe copil. Nemaiputând suporta chi­nurile micuţului, mama îl răpeşte pe copil. Simţind că îl pier­de din viaţă, aleargă spre ieşirea spitalului. Toţi o privesc ciudat. Găseşte un taxi şi pleacă la o mănăstire rusească, închinată Maicii Domnului, pe care o cunoştea de pe timpul când îşi făcea studiile în Franţa. Intră în mănăstire şi se îndreaptă către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. „Stăpâna mea, nu mai am nici o putere. Dacă copilul meu trebuie să moară, să mor şi eu în faţa icoanei tale. Te rog, Maică Sfântă, care ai văzut pre Fiul tău iubit spânzurat pe cruce şi sângele curgându-i şiroaie, şi care ai rezistat… Eu nu mai rezist… vezi-l pe cel pe care l-am adus pe lume…” În mijlocul bisericii se găsea dl Serghios Ivanovici, un rus care cunoştea puţin greceşte. Auzind cele spuse de mama îndurerată, s-a apropiat de ea şi i-a spus: – În Grecia, aveţi un sfânt rus. Sfântul Ioan. Este mare făcător de minuni. Eu de mult timp port la mine o iconiţă de-a lui. O să fac semnul Sfintei Cruci cu iconiţa Sfântului pe fruntea copilului. În momentul în care iconiţa a atins fruntea micuţului, acesta a început să se zvârcolească. O sudoare rece i-a apărut pe faţă şi pe păr. Mama se apleacă să-l sărute pe frunte, şi ca să vadă dacă mai are febră mare. Nici urmă de febră! Temperatura era cea normală. La mănăstire n-a dormit nimeni în acea noapte. Au făcut priveghere şi s-au rugat. Dimineaţa, mama şi copilul s-au întors la spital. După trei luni, fără nici o operaţie, analizele arătau că oasele copilului se dezvoltă armonios, iar deformaţiile de la mâini şi de la picioare se îndreptaseră. „Extraordinar eveniment ştiinţific”, spuneau medicii francezi. „Minunată întâmplare datorită credinţei şi sfinţilor”, spune mama, care îşi priveşte mândră copilul care acum merge la şcoală.

12 noiembrie 1974

Călătorie de 100 kilometri

În oraşul Istiea, în nordul Insulei Evvia, s-a născut un copil cu picioarele răsucite şi lipite de coaste. Trei ani şi jumătate s-au zbătut doctorii şi părinţii să poată face ceva pentru copil. După un şir lung de operaţii, medicii au reuşit să dezlipească picioarele şi să le aducă în poziţia obişnuită. „Tot ceea ce a ţinut de noi am făcut. Copilul însă nu va merge niciodată, pentru că nu are deloc nervi la picioare. Mergeţi… şi cum va fi voia lui Dumnezeu” au spus medicii. „Sfinte Ioane, cum voi putea să privesc toată viaţa pe acest sărman copil al meu culcat în pat tot timpul? Cum voi putea duce această povară? I-ai făcut pe atâţia şi atâţia bine în toată lumea, fă-l şi pe săracul meu copil să pă­şească. O să vin desculţ la biserica ta, nu mi-a mai rămas nimic. Mai am în grădină un mieluşel, să ţi-l aduc pe în dar”, spunea tatăl. Şi au plecat desculţi, el şi soţia, unul ducând copilul, celălalt mielul. Au mers până în Procopie, unde este bi­serica cu Sfintele Moaşte, două zile şi jumătate, singuri pe drumul care traversează păduri şi prăpăstii în nordul Insulei Evvia, cu nădejdea încuibată în suflete că Sfântul va vedea durerile lor şi le va împlini dorinţa. Ajunşi la biserică, se face o slujbă la racla cu Sfintele Moaşte. În timp ce preotul cântă Paraclisul Sfântului Ioan, tatăl şi mama plâng lângă copilaşul întins pe spate lângă racla Sfântului. Rugăciunea tuturor se înalţă din adâncul sufletelor îndurerate; suferinţele uneori fără de măsură ale aproapelui, de multe ori, nu le luăm în seamă. Seara, părinţii nu au vrut să doarmă în clădirile ridicate pentru cei ce vin aici. Au întins o saltea în faţa uşii încuiate a bisericii şi s-au culcat acolo. Către miezul nopţii, tatăl îl trezeşte pe copilul paralitic. Se deşteaptă şi mama şi întreabă: „Anastase, cât e ora? De ce trezeşti copilul?”. „Trezeşte-te, Sfântul a săvârşit minunea! Ridică-te, copilul meu, dă-mi o cană de apă să beau.” (La capătul saltelei aveau o cană cu apă.) Nu de apă însetează tatăl; însetează să vadă minunea: copilul se ridică şi face primii paşi ai vieţii lui! În miez de noapte părinţii încep să strige. Se trezeşte satul întreg, se trezesc ceilalţi creştini veniţi să se închine la Moaştele Sfântului. Se bucură împreună de minunata în­tâmplare, de puterea dată de Dumnezeu Sfântului său! De atunci, în fiecare primăvară, un flăcăiandru zvelt vine la biserica Sfântului cu un mieluşel în braţe, pe care îl oferă prinos de recunoştinţă pentru marele dar primit: acela de a putea merge pe picioarele lui. Îmbrăţişează Sfintele Moaşte, le sărută de multe ori, apoi se întoarce la lupta cu viaţa.

19 septembrie 1976

Vindecare de leucemie

O familie din Atena a primit o mare lovitura cand copilul lor, Vasilaki, a inceput sa se simta rau; dupa cateva analize medicale, s-a dovedit ca avea leucemie mieloida acuta, un cancer al maduvei osoase. Au inceput chimioterapia- copilului a inceput sa ii cada parul si era foarte slabit. Intr-o noapte, a strigat-o pe mama sa: ” Mama, indeplineste-mi o dorinta. Du-ma, te rog, la Sfantul Ioan Rusul”. “Dar cum de te-ai gandit, copile, tocmai la acest sfant, dintre toti sfintii?”. “Iti amintesti unde am mers in vacanta anul trecut? Am cumparat acolo o carte despre viata si minunile sale. In seara asta, de indata ce am terminat-o de citit, am auzit in mine un glas care mi-a zis: <<Vasilaki, vino la biserica mea si te voi vindeca!>>.”
Asa ca au mers. Copilul se agata de viata cu toate puterile. A venit la racla Sfantului si i s-a inchinat. Apoi si-a intins manutele si a inceput sa se roage, si si-a pus scufia si braul Sfantului – chiar si cele mai simple lucruri pot purta harul lui Dumnezeu!
Mama copilului plangea langa sfintele moaste, cand Vasilaki i-a zis : “Mamico, nu mai plange! Sfantul Ioan m-a facut bine”. “Dar cum poti sti asta, copile?” “Nu mai simt amorteala din trup si durerea din spate- si, in afara de asta, m-am umplut de bucurie. Sunt asa de fericit ca ma pot intoarce la scoala!”
S-au intors in Atena si, fara sa zica nimanui nimic, au mers la spital. Au repetat analizele, iar doctorul le-a spus ca pot inceta chimioterapia, pentru ca boala a disparut. Atunci mama i-a povestit doctorului cele intamplate, iar acesta i-a zis: “Lucrurile acestea sunt mai presus de stiinta, sunt in taramul credintei. Sa-i multumiti Sfantului pentru <operatia> sa!”

In acea vara, Vasilaki a absolvit scoala primara, si este sanatos, dupa voia Domnului.

Sfinte Mucenice Ioane, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii!

Sfântul mucenic Terapont, episcopul Sardiei

Acest sfânt mucenic Terapont, a fost arhiereu al sfintei Biserici din Sarde, unde prin învăţăturile sale, pe mulţi păgâni din înşelăciunea idolilor a întors către Hristos şi cu sfântul botez i-a luminat. Deci fiind prins de Iulian dregătorul a fost ferecat în lanţuri şi închis în temniţă ca să fie ucis pe încetul cu foamea şi cu sete. După aceea a fost scos şi muncit cu fel de fel de chinuri; apoi a fost dus legat la Sinaul în cetatea Frigiei, şi la Anghira, cetatea Galatiei, şi pretutindeni cu felurite chinuri a fost muncit. Şi aducându-l la râul ce se numţea Astalin, l-a întins pe dânsul despuiat jos pe pământ cruciş, şi l-a legat de patru pari uscaţi ce erau înfipţi în pământ, şi I-a bătut tare până ce i-a căzut pielea şi carnea de pe oase, şi a adăpat pământul cu sângele lui; iar parii odrăslind au crescut stâlpări şi frunze şi au crescut copaci mari; iar cu frunzele lor se tămăduiau toate neputinţele şi durerile oamenilor. După aceasta a fost adus la stăpânirea Traciei cea din Lidia, aproape lângă râul Ermiei, care uda Lidia, la Episcopia Satalisiei de sub Mitropolia Sardelor. Acolo după multe feluri de chinuri a fost junghiat pentru numele lui Hristos şi a primit cununa nestricăciunil.

Cuviosul Nil de la Stolbensk (1667)

Sfîntul Nil a fost lucrător al pămîntului, născut în marele Novgorod. Dar el s-a retras la pustie, unde s-a hrănit numai cu ierburi. Povăţuit fiind de un glas de sus, el s-a sălăşluit în insula Stolbensk. Odată în chilia lui au năvălit nişte tîlhari cu gînd de jefuire, dar de îndată ce au păşit înăuntru au orbit. El şi-a săpat sieşi groapă de mormînt în apropierea chiliei şi a plîns asupra ei în fiecare zi. Sfîntul Nil s-a odihnit cu pace şi s-a strămutat la împărăţia veşnică a lui Hristos la anul 1554. Sfintele lui moaşte odihnesc la locul cel sfinţit cu sfinte nevoinţele lui.
Sfinţii Mucenici Teodora şi Didim ostaşul

 Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, era mai mare în cetatea Alexandriei ighemonul Evstratie. Împăraţii aceia au dat poruncă contra creştinilor ca, ori să jertfească zeilor, ori să fie munciţi. Ighemonul, şezînd la judecată, a poruncit să aducă înaintea sa pe Teodora, fecioara cea creştină, care nu de mult era prinsă şi păzită în temniţă.

Deci, fiind adusă înaintea lui, i-a zis judecătorul: “Fecioară, de ce credinţă eşti tu?” Ea a răspuns: “Sînt creştină”. Judecătorul zise: “Eşti liberă sau roabă”. Teodora răspunse: “Ţi-am spus că sînt creştină, deoarece, venind Hristos, m-a eliberat de păcat; şi astfel sînt născută din părinţi slăviţi în această lume deşartă”. Ighemonul, căutînd spre dregătorul cetăţii care se numea Luchie, i-a zis: “Ştii pe fecioara aceasta?” Luchie a răspuns: “Da, o ştiu cu adevărat, că este de neam bun şi cinstit”. Ighemonul zise către dînsa: “Fecioară, dacă eşti de neam bun şi cinstit, de ce n-ai voit să te măriţi după bărbat?” Fecioara răspunse: “Pentru Hristos m-am lepădat de nuntă, că Domnul nostru Iisus Hristos, venind în lume, ne-a mîntuit din stricăciune, prin naşterea Sa din Preacurata Fecioară, Maica Lui, şi ne-a făgăduit viaţa veşnică; dar eu, crezînd în El, am voit să petrec în feciorie pentru dragostea Lui pînă la sfîrşitul meu”.

Judecătorul a zis: “Împăraţii noştri au poruncit ca pe voi, fecioarele care voiţi să vă păziţi fecioria voastră, totdeauna să vă aducem la închinarea zeilor; iar de nu veţi voi să vă închinaţi zeilor, să vă dăm în case de desfrînare”. Fecioara a răspuns: “Mi se pare că tu ştii bine că Dumnezeu caută la voinţa inimii, de vreme ce este ştiutor de inimi. El ştie cugetele noastre şi scopul nostru îl primeşte ca pe un lucru singur. El ştie voinţa mea care este să-mi păzesc fecioria neîntinată şi chiar dacă vei porunci, precum te lauzi, să mă necinstească cu sila, aceea nu va fi necurăţenia trupului meu, ci silire şi pătimire. Dacă mi-ai tăia capul, sau mîna, ori piciorul şi de-mi vei lua fecioria cu sila, tot muceniţa lui Hristos mă vei face, iar nu desfrînată. Deci, Stăpînul meu este puternic, ca fecioria mea cea făgăduită lui, s-o păzesc întreagă ca pe o parte a Sa, precum va voi”.

Judecătorul a zis: “Nu dori să-ţi necinsteşti neamul tău cel bun, nici să te dai spre batjocură şi rîs; de vreme ce eşti fiică de părinţi cinstiţi şi slăviţi, precum se spune despre tine”. Fecioara a răspuns: “Preamăresc pe Hristos Dumnezeul meu, Cel ce mi-a dat neam bun şi cinstit şi nădăjduiesc spre dînsul, că va păzi întreagă pe porumbiţa sa”. Judecătorul a zis: “Pentru ce te amăgeşti, crezînd în Omul cel răstignit, ca într-un Dumnezeu? Oare te va izbăvi el din mîinile celor ce vor să te ia spre desfrînare? Să nu socoteşti că dacă te vei duce în desfrînare, vei ieşi curată de acolo?” Teodora a răspuns: “Cred în Hristos, Cel ce a pătimit pe vremea lui Ponţiu Pilat, că mă va izbăvi din mîinile necuraţilor şi va păzi nespurcată pe credincioasa roaba Sa”.

După aceasta, judecătorul i-a dat timp de trei zile ca să se gîndească; dar ea voia îndată să pătimească munci, spunîndu-i că şi după trei zile şi chiar după mai multe, scopul şi dorinţa nu va fi alta, decît numai să moară pentru Hristos, Dumnezeul său. Deci, a trimis-o iarăşi în temniţă şi, după trei zile, a scos-o şi a pus-o din nou de faţă la judecată. Ighemonul, văzînd-o petrecînd neschimbată în sfînta credinţă, a poruncit să o dea spre batjocură. Dar, fiind dusă, s-a rugat Domnului, zicînd: “Hristoase Dumnezeule, Cel ce ai îmblînzit în privelişte necuvîntătoarele fiare înaintea feţei Sfintei Tecla, îmblînzeşte pe aceste fiare cuvîntătoare, care sînt mai sălbatice şi mai fără de ruşine şi care s-au adunat ca să spurce curăţia trupului meu. Cel ce ai izbăvit pe Susana din mîinile desfrînaţilor bătrîni, izbăveşte-mă şi pe mine roaba ta de acelaşi fel de desfrînaţi. Nu lăsa să se spurce trupul meu ca unul ce Ţie unuia este sfinţit. Tu, Cel ce ai alungat de la mine pe nevăzuţii vrăjmaşi, care de multe ori se sileau tîlhăreşte şi în taină să fure vistieria fecioriei mele, goneşte şi acum, mă rog, pe aceşti nelegiuiţi, care s-au pregătit să răpească tîlhăreşte bogăţia mea. Doamne Dumnezeul meu, vino spre apărarea mea şi fă cu atotputernica tărie, ca să ies curată şi neatinsă din mîinile celor necuraţi şi voi preamări sfînt numele Tău”.

Pe cînd Sfînta Teodora se ruga astfel, spurcaţii poftitori stăteau afară din casă şi se certau între ei, care să intre mai întîi la fecioară. Atunci, un oarecare tînăr voinic, îmbrăcat ostăşeşte, a venit la ei şi, împingîndu-i pe toţi, a intrat în casă la fecioară înaintea tuturor, neîndrăznind nimeni să-l împiedice sau să-l întrebe ceva. Acela era unul din fraţii cei credincioşi, cu numele Didim, care, fiind îndemnat de Dumnezeu, a venit acolo într-adins în chip de ostaş, nu pentru faptă de păcat, ci spre apărarea fecioarei. Deci, văzîndu-l Sfînta Teodora, s-a înspăimîntat.

Atunci fericitul Didim a zis către dînsa: “Nu te teme, soro, că, deşi mă vezi lup pe dinafară, înăuntru sînt mieluşel şi frate cu tine în sfînta credinţă. Eu am venit aici să te izbăvesc pe tine, care eşti roaba şi porumbiţa Dumnezeului meu! Deci, să schimbăm hainele. Tu să te îmbraci într-ale mele şi eu într-ale tale, ca, astfel fiind tu acoperită cu hainele mele, să duci de aici întreagă fecioria ta; iar eu, în îmbrăcămintea ta, să intru în nevoinţa mucenicească, să mă arăt că sînt adevărat ostaş al lui Hristos. Deci, sfînta fecioară s-a învoit la acestea, de vreme ce a cunoscut că acel ostaş a fost trimis la dînsa de Dumnezeu. După ce şi-au schimbat îmbrăcămintea, adică fecioara s-a îmbrăcat cu hainele cele bărbăteşti şi ostăşeşti, iar tînărul într-ale fecioarei, tînărul a zis către fecioară: “Cînd vei ieşi de aici, să-ţi acoperi faţa, ca şi cum te-ai ruşina, că toţi, ruşinîndu-se, vor ieşi de aici; şi astfel nu te vor cunoaşte avînd faţa acoperită.

Fecioara, făcînd astfel, a ieşit în haină ostăşească cu faţa acoperită şi s-a dus într-ale sale, lăudînd pe Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă, că într-un chip ca acela a izbăvit-o din mîinile necuraţilor poftitori, ca pe o pasăre din laţ şi ca pe o oaie de lupi. După ieşirea Sfintei Teodora, a intrat în casa aceea un alt tînăr cuprins de pofta desfrînării şi a găsit bărbat în loc de fecioară. Atunci s-a înspăimîntat şi a strigat, zicînd: “Ce este aceasta? Oare fecioara s-a prefăcut în bărbat? Am auzit spunîndu-se de creştini, că odată Hristos al lor a prefăcut apa în vin, acum văd că tot acelaşi a prefăcut partea femeiască în bărbătească”.

Apoi, ieşind degrabă din casă, a strigat către tovarăşii săi: “Să fugim de aici, să fugim mai înainte, pînă nu ne preface Hristos în femei”. Şi, alergînd, au vestit aceasta judecătorului.

Ighemonul, trimiţînd, a adus pe Didim la judecată şi l-a întrebat: “Cine eşti tu?” Didim a răspuns: “Sînt robul lui Iisus Hristos şi mă numesc Didim”. Atunci judecătorul a zis: “Pentru ce nu te văd pe tine îmbrăcat în haine bărbăteşti, ci în haine femeieşti?” Didim a răspuns: “Le-am luat de la Teodora, iar pe ale mele le-am dat ei, ca să nu fie cunoscută de acei bărbaţi, cărora ai dat-o s-o necinstească; şi astfel am scăpat-o din mîinile lor”. Judecătorul a zis: “Cine ţi-a poruncit să faci astfel?” Didim a răspuns: “Iisus Hristos, Dumnezeul meu m-a învăţat şi m-a trimis ca să scap pe oaia lui, întreagă şi nevătămată din dinţii fiarelor”. Judecătorul i-a zis: “Unde este Teodora acum? Să ne spui mai înainte pînă nu începem a te munci”.

Răspuns-a Didim: “Cu adevărat nu ştiu unde este ea acum, decît numai aceasta ştiu, că este roabă bună şi credincioasă a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi mărturiseşte preasfînt numele Lui. Pentru aceea a iubit-o El pe ea şi a păzit-o neîntinată ca pe o mireasă a Sa”.

Deci, stăpînitorul, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca să-i taie capul cu sabia, iar trupul să i-l arunce în foc. Auzind Sfîntul Didim porunca de moarte, s-a bucurat şi a strigat către Dumnezeu, zicînd: “Bine eşti cuvîntat Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce n-ai trecut cu vederea rugăciunea mea şi mi-ai împlinit dorinţa mea. Astfel, pe roaba ta, Teodora, ai păzit-o neîntinată, iar pe mine mă învredniceşti de cununa mucenicească!” După aceasta au luat pe sfîntul şi l-au dus după cetate să-l taie.

Sfînta Teodora, înştiinţîndu-se de aceasta, a alergat după Sfîntul Mucenic Didim şi, ajungîndu-l la locul unde era să se taie, căuta cu dînsul cununa cea mucenicească, zicînd: “Măcar că ai apărat fecioria mea de stricăciune, însă nu te-am învăţat eu ca să mă aperi de moarte. Eu am fost prinsă, cercetată şi judecată, deci, lasă-mi mie sfîrşitul mucenicesc, ca eu să fiu tăiată, iar tu să te duci liber ori unde vei voi. Destul îţi este plata de la Domnul, că ai păzit fecioria mea, însă nu voiesc ca să mori pentru mine şi să răpeşti mai înainte cununa mea. Nu voiesc ca să fiu pricinuitoare morţii tale, ci eu să mor singură şi astfel să-mi plătesc acea datorie. Am cap să se taie pentru Hristos, am sînge să se verse pentru Domnul nostru! Eu n-am voit şi nu voiesc să fiu întinată, ci am dorit şi doresc să fiu muncită. Deci, nu-mi lua cununa pe care mai înainte de tine am început s-o împletesc. De-mi zavistuieşti mie pentru mucenicie, mie mi se cade să merg mai întîi sub sabie; iar tu, după mine să fii mucenic al lui Hristos! Deci, tu să rămîi după mine, iar nu eu după tine, de vreme ce de la tine nu pot să ia curăţia; însă pe mine pot să mă necinstească. Astfel, precum m-ai scăpat curată de la desfrînare, aşa şi acum să mă trimiţi curată înaintea lui Hristos!”

Sfîntul Didim a zis către dînsa: “Iubită soră, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce te-a păzit pe tine nebatjocorită, Acela este puternic a te păzi totdeauna curată; iar pe mine, cel judecat la moarte, să nu mă opreşti a muri pentru Hristos şi cu sîngele meu să-mi spăl păcatele!” Astfel, certîndu-se ei pentru marea dragoste a lui Hristos, s-a poruncit să-i taie pe amîndoi. Deci, Sfînta Muceniţă Teodora a pus mai întîi capul sub sabie, apoi şi Sfîntul Didim. După aceea trupurile lor au fost aruncate în foc; şi, astfel şi-au luat cununile biruinţei de la Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, I se cuvine slava cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Mutarea moaștelor Sfinților Ierarhi Ciprian, Fotie şi Iona (1472)

Descoperirea şi mutarea moaştelor Sfinţilor Ierarhi Ciprian, Fotie şi Iona a avut loc în 27 mai 1472 în timpul construcţiei noii Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Kremlin, catedrală din piatră, sub mitropolitul Filip (9/22 ianuarie) şi a Marelui Prinţ Ivan al III-lea (1462-1505).

Sfântul Ierarh Ciprian al Moscovei este prăznuit pe 16/29 septembrie.

Sfântul Fotie, Mitropolitul Kievului și a întregii Rusii, este prăznuit pe 2/15 iulie.

Sfântul Iona, Mitropolitul Kievului și a întregii Rusii, este sărbătorit pe 31 martie/13 aprilie.

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul (304)

Cuv.Terapont de la Beloezersk, din Mojaisk (1426)

Sfântul Chiril de la Beloezersk (Iezerul Alb) avea un frate duhovnicesc, anume Terapont, credincios si iubit lui. Acela era tuns impreuna cu sfantul si fusese la Iezerul Alb. Pe acela il intreba sfantul daca este vreun loc la Iezerul Alb, unde ar putea sa se linisteasca monahii; iar Terapont ii spunea ca acolo sunt multe locuri bune pentru insingurare. Deci, sfatuindu-se amandoi, au iesit din manastire si au plecat la drum spre Iezerul Alb, nadajduind spre Dumnezeu. Iar dupa multe zile, ajungand in partile Iezerului Alb, a cercetat multe locuri in pustie, dar nicaieri nu i-a placut cuviosului, pana ce a mers la locul ce i se aratase lui in vedenie si pe care il cauta. Acolo mergand, indata a cunoscut acel loc, care i-a placut foarte mult.

Dupa aceea, tacand rugaciune, a zis: „Aceasta este odihna mea si aici ma voi salaslui, fiindca astfel a voit Preacurata Maica Domnului. Bine este cuvantat Domnul Dumnezeu de acum si pana in veac, ca a auzit rugaciunea mea”. Si indata a infipt o cruce in acel loc, cantand canonul de multumire spre lauda Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu. Atunci a spus lui Terapont vedenia ce i s-a aratat lui in manastire despre locul acela. Deci, amandoi multumind lui Dumnezeu si Preacuratei Maicii Lui, au sapat o chilie mica in pamant, si au stat o vreme impreuna; apoi cu intelegere s-au despartit unul de altul, deoarece fericitul Chirii dorea sa aiba linistea cea mai desavarsita. Deci Chirii a ramas pe loc, iar Terapont s-a dus ca la cincisprezece stadii departare de acolo, si gasindu-si un loc placut lui, s-a salasluit acolo pentru Dumnezeu. Apoi, adunandu-se acolo multi frati, au facut o manastire, zidind si o biserica in numele Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si a preacinstitei ei nasteri; astfel ca acum acea manastire, cu darul lui Dumnezeu latindu-se si inmultindu-se si bine randuindu-se, se numeste a lui Terapont.

Rugăciunea de vineri

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul cel dulce al sufletului meu, în această zi a Răstignirii Tale pe Cruce ai pătimit şi ai luat moarte pentru păcatele noastre, mă mărturisesc înaintea Ta, cum că eu sânt cel ce Te-am răstignit cu păcatele mele cele multe.

Mă rog însă Bunătăţii Tale celei nespuse, să mă învredniceşti cu Darul Tău, Doamne, ca şi eu să pot răbda patimi pentru credinţa, speranţa şi iubirea ce le am către Tine, precum Tu Cel îndurat ai răbdat pentru mântuirea mea. Întăreşte-mă, o, Doamne ca de astăzi înainte să port Crucea Ta cu bucurie şi cu mare căinţă, şi să urăsc cugetele mele şi voinţele mele cele rele. Sădeşte în inima mea întristarea de moartea Ta ca să o simt precum au simţit-o iubita ta Maică, ucenicii Tăi şi femeile purtătoare de mir, ce stăteau lângă Crucea Ta.

Luminează-mi simţirile cele sufleteşti, ca să se mişte şi să priceapă moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut făpturile cele neînsufleţite, când s-au mişcat la Răstignirea Ta, şi mai vârtos, cum te-a cunoscut tâlharul cel credincios şi pocăit, şi ţi s-a plecat, de l-ai pus în rai. Dă-mi, Doamne, şi mie, tâlharului celui rău, Darul Tău, precum atunci l-ai dat aceluia şi-mi iartă păcatele, pentru Sfintele Tale Patimi, şi cu bună întoarcere şi căinţă mă aşează împreună cu el în rai, ca un Dumnezeu şi Ziditor ce-mi eşti.

Mă închin Crucii Tale, Hristoase, şi pentru iubirea Ta către noi, zic către dânsa: Bucură-te, cinstită Cruce a lui Hristos, pe care ridicat şi pironit fiind Domnul, a mântuit lumea!

Bucură-te, pom binecuvântat, pentru că tu ai ţinut rodul vieţii, care ne-a mântuit de moartea păcatului. Bucură-te, drugul cel tare, care ai sfărâmat uşile iadului.

Bucură-te, cheie împărătească, ce ai deschis uşa raiului.

O, Hristoase al meu răstignit, câte ai pătimit pentru noi! Câte răni, câte scuipări şi câtă ocară ai răbdat pentru păcatele noastre şi pentru a ne da încă pildă de adevărată răbdare în suferinţele şi necazurile vieţii acesteia!

Si fiindcă acestea ni le trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să ne îndreptăm şi să ne apropiem de El, şi aşa, numai spre folosul nostru ne pedepseşte în această viaţă. De aceea, rogu-mă Ţie, Stăpâne, ca la necazurile, ispitele şi durerile câte ar veni asupra mea, să-mi înmulţeşti împreună şi răbdarea, puterea şi mulţumirea, căci cunosc, că neputincios sânt de nu mă vei întări; orb de nu mă vei lumina; legat de nu mă vei dezlega; fricos de nu mă vei face îndrăzneţ; pierdut de nu mă vei cerca; sclav de nu mă vei răscumpăra cu bogata şi Dumnezeiasca Ta putere şi cu Darul Sfintei Tale Cruci, căreia mă închin şi o măresc, acum, şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

*

Cititi si :

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/23/cine-trebuie-sa-faca-pogoraminte-la-pacate-oamenii-sau-dumnezeu-sau-unde-duc-pogoramintele-oamen

Advertisements