Odovania Praznicului Înălțării Domnului

Sfântul Mucenic Alexandru, Arhiepiscopul Constantinopolului (213-250)

Sfântul sfințit mucenic Alexandru al Ierusalimului a trăit la sfârșitul secolului al doilea și începutul secolului al treilea. Episcop și mucenic, sfântul Alexandru a murit pe vremea persecuțiilor împăratului Deciu (249-251), la jumătatea secolului al III-lea. Este pomenit în Biserica Ortodoxă pe 16 mai și pe 12 decembrie ca ieromartir. Alexandru a fost discipolul marelui învățător și scriitor al Bisericii, Clement al Alexandriei, pe care îl numește „învățătorul și binefăcătorul meu”, într-o scrisoare către Origen, citată de Eusebiu de Cezareea. A fost primul episcop de Flavia, în Capadocia, iar mai apoi a fost desemnat co-administrator, alături de episcopul Ierusalimului, Narcissus, care la vremea aceea avea 116 ani. Pe timpul împăratului roman Alexandru Sever (222-235), Alexandru a fost închis pentru credința sa.

După ce a fost eliberat din închisoare, a plecat la Ierusalim pentru a se închina la Sfintele Locuri. În timp ce se afla la Ierusalim, bătrânul episcop Narcissus l-a rugat să rămână și să-l ajute la conducerea scaunului episcopal. Acest fel de situație era un lucru extrem de rar în Biserica veche, el fiind însă acceptat și introdus cu consimțământul tuturor episcopilor din Palestina. După moartea episcopului Narcissus în 212, i-a urmat imediat episcopul Alexandru, care a condus Biserica Ierusalimului timp de 38 de ani. În decursul acestor ani, Alexandru a înființat prima bibliotecă publică din Ierusalim, cu lucrări de teologie creștină.

Alexandru i-a dat permisiunea lui Origen să predice în biserică, deși acesta din urmă era pe atunci doar un mirean. În urma acestei îngăduințe, Alexandru, nevoit fiind să-și justifice decizia, a afirmat că astfel de permisiuni au mai avut loc și-n alte părți și că lui Origen însuși i-a fost acordată această permisiune, deși pe atunci era foarte tânăr. Se spune că Alexandru și Origen au studiat împreună la Şcoala catehetică din Alexandria. Alexandru l-a hirotonit pe Origen preot în anul 230.

Deși era în vârstă, Alexandru a fost arestat între anii 249 și 251, împreună cu alți episcopi, pe timpul persecuțiilor ce se făceau împotriva Bisericii creștine sub împăratul Deciu, iar mai apoi a fost dus în Capadocia. Despre întemnițarea sa s-a spus că: „Slava cărunteților sale, împreună cu marea sa sfințenie, i-au împletit o dublă cunună în prizonierat”.

Viața lui menționează că a suferit multe torturi, cărora însă a supraviețuit. Atunci când în arenă au fost aduse fiare sălbatice pentru a-l devora, se spune că unele îi lingeau picioarele, iar altele se așezau pe nisip în arenă. Istovit de pe urma suferințelor, moare în închisoare în anul 251.

Scrieri

Episcopul și istoricul Eusebiu de Cezareea (275–339) cunoștea mai multe din scrisorile trimise de Alexandru antinoiților (populație creștină din Egipt) și citează din una din ele. O altă scrisoare cunoscută este adresată antiohienilor, o a treia către Origen și o alta scrisă împreună cu Teoctist al Cezareei lui Demetrius al Alexandriei.

Cuviosul Teodor cel Sfințit (368)

Când se întindea vestea de viaţa cea asemenea cu îngerii a Cuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Pahomie, şi toţi credincioşii preamăreau pe Hristos Dumnezeu pentru el, mulţi din cei ce aveau dragoste mai fierbinte către Dumnezeu, se umileau cu inima, defăimau lumea şi toate cele din lume şi se duceau la acel cuvios părinte pentru călugărie. între aceştia a fost şi fericitul Teodor, a cărui pomenire se face astăzi.

Acesta, fiind născut din părinţi creştini bogaţi şi slăviţi, şi-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca nişte gunoaie, ca să dobândească pe Hristos. Iar începutul lui spre osârdia monahicească i-a fost astfel: Săvârşindu-se un praznic mare în casa dreptcredincioşilor săi părinţi în şase zile ale lunii ianuarie, în care zi se prăznuieşte dumnezeiescul Botez al Domnului; Teodor fiind atunci copil de paisprezece ani şi văzând casa părinţilor săi împodobită foarte minunat pentru praznic şi îndestulată cu toate bunătăţile mireneşti, şi socotind deşertăciunea tuturor acelora, s-a umilit cu sufletul, atingându-se darul de inima lui, şi şi-a zis întru sine: „Ce folos am eu din toate acestea? Sau ce voi câştiga eu, ticălosul, dacă îndulcindu-mă de aceste desfătări vremelnice ale acestei vieţi, mă voi lipsi de cele veşnice? Pentru că nimeni, îndulcindu-se de cele vremelnice, nu va putea să câştige slava cea veşnică”. Acestea socotindu-le în sine, a suspinat din adâncul inimii şi la vremea mesei a intrat într-o cămară ascunsă şi acolo a căzut cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi zicând: „Doamne, ştiutorule al celor ascunse şi ispititorule al tainelor omeneşti, Tu ştii că nimic nu cinstesc din cele ce sunt în lumea aceasta mai mult decât dragostea Ta. Drept aceea mă rog Ţie, Stăpâne, povăţuieşte-mă spre calea Ta, ca să fac voia Ta, şi luminează sufletul meu, ca să Te slăvesc şi să Te laud totdeauna, Domnul meu”.

Pe când el se ruga astfel, a intrat în cămara aceea maica sa; iar el s-a sculat de jos cu ochii plini de lacrimi. Şi căutând maica sa spre dânsul şi văzând ochii lui umflaţi de plâns, l-a întrebat: „Ce-ţi este, fiule? Cine te-a mâhnit? Pentru ce plângi? Şi de ce te-ai despărţit de noi de la masă? Căci noi, mâhnindu-ne, te-am căutat pretutindeni ca să te veseleşti împreună cu noi”. Atunci el a răspuns către dânsa: „Mergi, maica mea şi prânziţi fără de mine, pentru că eu acum nu voi mânca”. Şi rugându-l maica sa mult şi silindu-l să meargă la masă, n-a ascultat-o. Şi astfel în toate zilele umblând la şcoală şi învăţând carte, el postea până seara. Uneori nu gusta nimic toată ziua, iar a doua zi spre seară lua puţină hrană. Doi ani n-a gustat bucate scumpe şi dulci, deprinzându-se la înfrânarea cea desăvârşită şi postnicească. Apoi a ieşit în taină din casa sa, lăsându-şi părinţii şi bogăţia lor.

Deci, defăimând slava lumii acesteia, a aflat într-o mănăstire nişte monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi acolo a început a vieţui cu ei întru frica lui Dumnezeu. Şi privind la nevoinţele lor pustniceşti, urma vieţii lor şi se sârguia după puterea sa, să placă lui Dumnezeu. Deci şezând odată monahii după rugăciunea cea de seară şi vorbind din dumnezeiasca Scriptură, Teodor a auzit pe unul dintre dânşii grăind pentru cortul care a fost în Legea Veche şi tâlcuire a Sfintei Sfintelor spunând pentru două popoare, astfel: „Cortul cel din afară este poporul iudeilor, iar Sfânta Sfintelor este chemarea neamurilor, care are intrarea mai tăinuită şi mai slăvită; pentru că în loc de jertfele cele de dobitoace şi de cădelniţă, de masă şi de chivo­tul care a avut pâinea cea de mană, de cărţile Legii şi de câte altele, care au fost acolo, şi în loc de lumina cea din sfeşnic, S-a arătat nouă Dumnezeu Cuvântul în trupul cel luat de El şi S-a făcut nouă Lumină a cunoştinţei, pâine de viaţă şi jertfă pentru păcatele noastre”.

O tâlcuire ca aceasta spunând monahul acela fraţilor care şedeau cu el, a zis: „Această tâlcuire am auzit-o de la Sfântul părintele nostru Pahomie, care a adunat în Tavenisiot pe fraţii care nădăjduiesc spre Domnul şi cred că-mi va dărui şi mie Domnul iertare păcatelor mele; de vreme ce de acel drept bărbat mi-am adus aminte în ceasul acesta”. Iar fericitul Teodor, auzind de Cuviosul Pahomie, s-a aprins cu inima şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, de este pe pământ un bărbat sfânt ca acesta, învredniceşte-mă ca să-l văd pe acela şi să-i urmez lui în toate poruncile; ca şi eu să mă mântuiesc şi să mă fac vrednic bunătăţilor acelora, care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine”.

Aceasta grăind, plângea, pentru că era rănit de dumnezeiasca dorire. Şi după câteva zile, a mers la ei unul din ucenicii lui Pahomie, cu numele Pecusie, bărbat bătrân şi îmbunătăţit. Deci, pe acela l-a rugat, ca să-l ia pe el cu sine la Tavenisiot, în obştea Cuviosului părinte Pahomie. Deci, Pecusie a luat pe tânăr şi, când au ajuns la mănăstire, Teodor s-a închinat Domnului, zicând: „Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeule, Cel ce Te-ai grăbit de m-ai ascultat pe mine păcătosul şi ai împlinit cererea mea”. Iar când a ajuns la uşa chiliei Sfântului Pahomie, a început a plânge din umilinţa inimii şi din duhovniceasca bucurie, scăldându-şi faţa cu lacrimi. Şi văzându-l pe el Cuviosul părinte Pahomie, a zis către dânsul: „Nu plânge, fiule, că şi eu, deşi păcătos, sunt sluga Domnului şi Părintelui cel de obşte al nostru, al tuturor”.

Deci, primind Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor cu dragoste în mănăstirea sa şi văzând Teodor în mănăstirea aceea mulţimea fraţilor ostenindu-se pentru Domnul, s-a luminat cu mintea şi a luat râvnă în sufletul său de plăcerea lui Dumnezeu şi sporea întru Dumnezeu cu faptele bune, pentru că, fiind înţelept şi priceput, a cunoscut cu înlesnire calea cea adevărată a mântuirii şi a câştigat, împreună cu smerenia, ascultare mare şi minunată. Şi întărindu-se cu darul lui Dumnezeu, petrecea treaz în rugăciuni, nelenevindu-se în osteneli şi în postiri. Şi nu înceta niciodată a dori sporirea cea mai mare în faptele cele bune şi în darul Domnului. Iar când vedea pe cineva scârbit, îl mângâia pe acela; şi orice ar fi greşit cineva, îl îndrepta cu iubire de prietenie şi cu milostivire. Toate acestea văzându-le Cuviosul Pahomie, l-a iubit foarte mult şi l-a pus în inima sa.

Şi auzind maica lui Teodor despre el că se află în Tavenisiot la Cuviosul Pahomie, a luat de la episcopi scrisori, prin care îi porunceau Sfântului Pahomie să-i dea pe fiul ei. Deci, venind ea la Tavenisiot, a fost primită în casa de oaspeţi din mănăstirea fecioarelor, în care pustnicea sora lui Pahomie. Şi a trimis maica lui Teodor la Sfântul Pahomie, zicând că doreşte să vadă pe fiul său. Iar stareţul a zis lui Teodor: „Fiule, maica ta a venit aici, voind să te vadă, şi are scrisori de la episcopi către noi; deci, du-te la dânsa, mai ales pentru aceea că au scris sfinţii episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm”. Teodor a răspuns: „Părinte, încredinţează-mă mai întâi: oare nu voi da răspuns lui Dumnezeu în ziua Judecăţii, dacă, după începutul vieţii monahiceşti, mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o lui Dumnezeu cu toate pătimirile lumeşti, şi se vor sminti fraţii pentru mine? Pentru că, dacă mai înainte de darul cel nou, fiilor lui Levi din aşezământul cel vechi le-a fost oprit să vadă pe părinţii şi pe fraţii lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atât mai vârtos eu, învrednicindu-mă în darul cel nou, de atâta dar al sfintei rânduieli monahiceşti, nu mi se cade a cinsti mai mult dragostea părinţilor, decât dragostea lui Dumnezeu; de vreme ce Stăpânul nostru a zis:Cel ce iubeşte pe tată sau pe maică mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic”. Grăit-a lui Sfântul Pahomie: „Fiule, de nu-ţi este de folos să te duci să vezi pe maica ta, eu nu te silesc, dar fii monah desăvârşit, lepădându-te de lume şi de sine, până la sfârşit”.

Deci, înştiinţându-se maica, că fiul ei nu voieşte nicidecum, nu numai să se întoarcă acasă la dânsa, dar nici s-o vadă, a voit şi ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a vieţui în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinţii părinţi şi îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul”. Astfel, voinţa către Dumnezeu cea bărbătească şi statornică a monahului cel tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar şi pe al maicii sale, aducând-o pentru Dumnezeu în viaţa monahi­cească cea strâmtă şi necăjită. Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul şi se asemăna în toate Sfântului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu. Iar părintele de multe ori îl ispitea în ascultări şi în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; şi, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca şi cum nu făcea bine şi îi poruncea să strice acel lucru şi să facă altul; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca nişte laude.

Iar după câtăva vreme, a venit la dânsul un frate după trup, cu numele Pafnutie, dorind asemenea să se facă monah. Iar Teodor nu voia nicidecum să-l primească, deoarece acela nu se lepădase desăvârşit de omul cel vechi şi pentru aceasta Pafnutie plângea. Deci, Sfântul Pahomie, înştiinţându-se de aceea, a zis lui Teodor: „Bine este a slăbi la început pe unii ca aceştia, care voiesc să intre în nevoinţa monahicească, că precum un pom nou sădit are trebuinţă de multă grijă şi curăţenie, aşa şi înfrânarea monahicească începând, are trebuinţă de puţină slăbire şi mângâiere, până ce se va înrădăcina cu darul Domnului şi se va întări cu credinţa”. Şi ascultând Teodor pe Cuviosul Pahomie, a primit pe fratele cel după trup şi-l povăţuia spre fapta bună.

Un alt frate, după duh, leneş la viaţă, adeseori fund sfătuit şi învăţat de Cuviosul Pahomie, s-a mâhnit şi voia să fugă din mănăstire. Şi, înţelegând aceea fericitul Teodor, s-a prefăcut că are mâhnire asupra părintelui şi, ca şi cum ar voi şi el să fugă, a zis către fratele acela: „Ştii, frate, că cuvintele acestui stareţ sunt aspre şi mai presus de măsură şi nu ştiu de voi putea să rabd mai mult aici”. Iar fratele acela, auzind de la Teodor nişte cuvinte ca acestea, s-a bucurat şi i-a zis: „Oare şi tu pătimeşti de la dânsul ca mine?” Grăit-a Teodor: „Pătimesc foarte, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă o dată şi, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău şi mânios asupra noastră, apoi vom ieşi împreună din mănăstire”. Şi ascultând fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, aşteptând până ce vor ieşi amândoi împreună. Deci, Teodor s-a dus şi a vestit aceasta deosebi Cuviosului Pahomie şi a lăudat stareţul înţelegerea lui Teodor. Apoi, chemându-i pe amândoi, părintele şi-a plecat spre dânşii capul şi a zis: „Iertaţi-mă, fraţilor, că v-am greşit, dar şi voi sunteţi datori, ca nişte fii adevăraţi, să răbdaţi şi să suferiţi neputinţa părintelui vostru”. Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor şi de atunci s-a îndreptat.

Văzând Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor sporind în fapte bune şi în buna înţelegere, putând să folosească şi altora cu cuvântul, ca un iscusit în Scriptură, i-a poruncit ca la o vreme oarecare să spună cuvântul lui Dumnezeu spre folosul fraţilor; şi avea el atunci douăzeci de ani de la naşterea sa. Iar Teodor, fiind supus şi ascultând porunca fără de nici o împotrivire, a stat în mijlocul soborului şi a început a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, din dumnezeiasca Scriptură, spunând multe lucruri folositoare, care duc spre calea mântuirii. Iar unii dintre bătrânii cei mai vechi, văzând pe Teodor făcând învăţătură către dânşii, n-au voit să-l asculte, ci au început a cârti, zicând unul către altul: „Iată, noul începător ne învaţă pe noi şi încă fiind tânăr, ne dă învăţătură nouă, bătrânilor; deci, să nu-l ascultăm”. Şi sculându-se, s-au dus din sobor la chiliile lor.

Iar după ce Cuviosul Teodor a sfârşit propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, Cuviosul Pahomie a chemat la el pe bătrânii aceia şi le-a zis: „Pentru ce aţi lăsat soborul şi ascultarea învăţăturii şi v-aţi dus la chiliile voastre?” Ei au răspuns: „Pentru aceea am făcut aceasta, fiindcă ai pus pe un copil ca învăţător nouă, celor bătrâni, care de mulţi ani petrecem în această mănăstire”. Cuviosul Pahomie, auzind nişte cuvinte ca acestea, a suspinat foarte şi le-a zis: „Sunteţi nebuni şi robiţi de diavolul, pentru că toată fapta voastră cea bună aţi pierdut-o cu mintea cea înaltă; şi nu pe Teodor l-aţi lăsat ducându-vă, ci aţi lepădat cuvântul lui Pumnezeu fugind de dânsul şi v-aţi lipsit de Sfântul Duh. Au nu m-aţi văzut pe mine cu câtă luare aminte l-am ascultat şi mult m-am folosit din cuvintele lui?” Astfel, Cuviosul Pahomie cu cuvinte din destul învăţând şi smerind pe acei bătrâni, le-a tămăduit vătămarea îngâmfării şi a cârtirii lor şi i-a făcut să fie ascultători la învăţătura cea folositoare şi cu bună înţelegere a lui Teodor.

După aceasta, pe fericitul Teodor l-a pus iconom al mănăstirii Tavenisioţilor, iar el s-a sălăşluit într-o altă mănăstire mai mică şi mai liniştită; lăsând pe Teodor a-şi îndrepta bine locaşul cel încredinţat lui. În acel timp, episcopul cetăţii Panopoliei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie. Atunci a mers şi Cuviosul Teodor acolo cu părintele său, Pahomie; şi, după ce s-a gătit locaşul, a venit la dânşii un filosof, voind să vorbească cu marele stareţ Pahomie. Iar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie şi pe acest fericit Teodor. Şi a zis către dânşii filosoful: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură”. Sfântul Teodor zise către dânsul: „Spune ceea ce voieşti”. Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut şi a murit; cine s-a născut şi n-a murit; şi cine a murit şi n-a putrezit?” Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este mare întrebarea ta, dar îţi voi răspunde: Cel ce nu s-a născut şi a murit este Adam, cel ce s-a născut şi n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit şi n^a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos şi, părăsindu-ţi întrebările cele nefolositoare şi silogismele cele scolasticeşti, apropie-te de Hristos, Căruia îi slujim, şi vei lua iertare de păcate”. Iar el a tăcut ca un mut şi s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere.

Iar Cuviosul Teodor a vieţuit în toată vremea vieţii sale cu bună plăcere lui Dumnezeu şi întru toate s-a supus părintelui său până la sfârşitul aceluia, slujindu-i şi la boala cea trupească. Apoi, după fericitul sfârşit al Cuviosului Pahomie, părintele său, asemenea şi după sfârşitul cel grabnic al fericitului stareţ Petronie, urmaşul lui Pahomie, s-a făcut Cuviosul Teodor povăţuitor al sfintei turme şi s-a îmbogăţit cu multe minuni. Pentru acestea era slăvit şi ştiut de preasfinţitul Atanasie cel Mare al Alexandriei. Şi folosind multora cu lucrurile şi cu cuvintele, s-a dus către Domnul la adânci bătrâneţi, ca să stea înainte în cer, împreună cu Cuviosul Pahomie, în ceata părinţilor purtători de Dumnezeu, la scaunul slavei Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Notă – Despre Cuviosul Teodor, sinaxarul cel mare scrie astfel: El se numeşte sfinţit, deoarece când l-a zămislit maică-sa în pântece, a văzut în vis o stea prealuminoasă pogorându-se din cer spre pântecele ei, aşa mai înainte a arătat Dumnezeu pe plăcutul său, că încă din pântecele maicii sale a fost sfinţit cu darul Sfântului Duh. Dar de vreme ce aceasta nu se află scrisă nici la Metafrast, nici în manuscrisele greceşti, nici în Mineiul cel mare şi nici în proloage, de aceea nici noi n-am pus aceasta în viaţa lui, ci am amintit-o numai aici la sfârşit. însă se pare că acea pogorâre a stelei din cer, spre pântecele de maică, se cuvine mai mult Sfântului Teodor Sicheotul, care se cinsteşte în 22 de zile ale lunii aprilie, precum s-a scris despre aceea în viaţa lui, decât acestui Sfânt Teodor, ucenicul lui Pahomie. Iar că pe acesta l-au numit unii sfinţit, se cuvine să înţelegem că într-acea vreme, între monahii din viaţa de obşte a tavenisiotenilor, neavând nimeni sfinţire preoţească – precum este arătat în viaţa lui Pahomie -,el mai întâi a fost silit să primească rânduiala preoţească şi pentru aceea s-a numit sfinţit, ca şi Cuviosul Sava, care se cinsteşte în cinci zile ale lunii decembrie, care pentru aceasta se numeşte sfinţit, fiindcă el a fost mai întâi hirotonit preot în lavra sa.

Iar dacă în viaţa Sfântului Teodor nu se înştiinţează de a fost preot sau nu, este ştiut că nu sunt scrise cu de-amănuntul vieţile tuturor sfinţilor, precum nici viaţa lui Iisus Hristos nu este scrisă cu de-a- mănuntul în Sfânta Evanghelie, pentru că se zice:Că de s-ar fi scris una câte una, nici în toată lumea n-ar fi încăput cărţile cele scrise. Deci este lucru cuviincios de crezut, că acest Sfânt Teodor a fost preot şi pentru aceea se numeşte sfinţit.

Cuviosul Efrem de la Perekomsk (1545)

Mutarea moaștelor Cuviosului Efrem de la Perekomsk a avut loc pe 16 mai 1945. Prăznuirea acestui eveniment s-a stabilit la Catedrala din Moscova, în 1594. Cuviosul Efrem de la Perekomsk a trecut la Domnul pe 26 septembrie 1492.

Sfinții Mucenici Vit, Modest și Crischentia (303)

Cuviosul Casian din Komelsk (1537)

O, Veșnice Dumnezeule, Doamne Iisuse Hristoase, cu adancă și mare smerenie a inimii mele, cunosc și mărturisesc că gresesc in toate zilele, dumnezeieștii tale dragoste. Pentru acesta astazi, ca este luni și începutul săptămânii, cer să-mi lași toate păcatele și să mi le ierti, rugându-mă cu smerenie milostivirii Tale, celei mari, să-mi dai har, ca sa pun început bun, să port grijă și să ostenesc pentru sufletul meu, pentru care ai petrecut atatea osteneli și ispite la Sfânta Ta răstignire, ca să mântuiești zidirea Ta.

Și te rog, Dumnezeul meu și Ziditorul meu, să mă îndreptezi de astăzi înainte spre bine, pâna la sfârșitul vieții mele, întru cinstea și mărirea împărației Tale și pentru mântuirea mea.

O, Doamne! Astazi îți dau sufletul și trupul meu și vointa mea, rugându-Te să fie voia Ta în mine precum îți place. Dă-mi îngaduiala să pot răbda și mă pedepseste aici întru acesta lume, dupa mila Ta, iar nu în cealalta viața.

Și iartă pe cei vii și pe cei morți după rugăciunile Sfintei Tale Biserici și mă învrednicește pe mine și pe ceilalți să ne bucurăm de mărirea ta în Rai. La acesta pun mijlocitor pe Sfinții Tăi îngeri, către care zic:
O, cerești slujitori și slugi ale lui Dumnezeu! păzitori ai oamenilor și vrajmași ai duhurilor rele, ma închin vouă, fericite duhuri, și mă bucur de marirea voastră, căci pururea stați neadormiți întru voințele Dumnezeului nostru cu multă grijă și credința; voi pururea căutați și nu dormiți, pururea slujiți și nu osteniți, pururea luptați și pururea biruiți și nu este alta grija voastră, făra numai să departați pe cel rău de la zidirea lui Dumnezeu.
O, binecuvântați păzitori ai oamenilor! mă închin vouă și vă mulțumesc pentru ajutorul cel de toate zilele ce ne dați, pentru povățuirea ce ne faceți, pentru darul ce-l cereți adesea de la Dumnezeu pentru noi și deosebi vă binecuvântez pentru grija ce aveți de mine, nevrednicul și păcătosul. O, Sfinte îngere, păzitorul sufletului meu, și voi Sfinților Arhangheli Mihaile și Gavrile, nu vă scârbiți de mine, nici mă lăsati pustiu, ci mă paziți ziua si noaptea până îmi voi da cu pocăința sufletul în mâinile lui Dumnezeu, Ziditorul meu, măcar ca eu nu va ascult, nici primesc luminările și povățuirile ce îmi faceți pentru folosul meu.

Înca vă rog să aveți grija sufletului meu și să opriți puterea vrăjmașului, pentru ca să nu mai gresesc de acum înaintea Dumnezeului meu; și mă învredniciți să vă vad la moartea mea și să stati împrejurul meu și să duceți în ceruri sufletul meu ca să se închine măririi lui Dumnezeu și sa vada bucuria Sfinților Lui pentru ca să am pricina să va mulțumesc acolo, pentru purtarea de grijă ce ați avut-o pentru mine și să vă spun binele vostru cu glas neîncetat în vecii vecilor.

Amin.

*

Cititi si :

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/23/cine-trebuie-sa-faca-pogoraminte-la-pacate-oamenii-sau-dumnezeu-sau-unde-duc-pogoramintele-oamen

Advertisements