Sfânta Muceniță Glicheria fecioara din Heraclea (177)

În anul dintâi al domniei lui Antonin, păgânul împărat al Romei, stăpânind în Grecia cea din Europa ighemonul Sabin, creştinii care vieţuiau în Traianopol, cetatea Traciei, se adunau în toate zilele într-o casă mică de rugăciuni şi acolo se rugau lui Dumnezeu, cerând cu multă durere de inimă pacea şi înmulţirea Bisericii. Atunci erau puţini cei ce se temeau de Dumnezeu şi aceia care erau se aflau în primejdie de izgonire, pentru că împăratul Antonin, ţinându-se de rătăcirea elinească, aducea jertfe necuraţilor idoli şi trimitea pretutindeni porunca sa cea fără de lege, ca cei care nu se închină idolilor, să fie ucişi.
Ajungând acea poruncă în Tracia, Sabin ighemonul a mers cu ea şi în Traianopoli, arătând-o poporului; şi a hotărât o zi în care să săvârşească prăznuirea marelui lor zeu Die, care se chema lampadoforia, adică purtare de lumină. Iar acea prăznuire era să fie după trei zile de la venirea ighemonului în acea cetate.
Deci era în cetatea aceea o fecioară de neam bun, anume Glicheria, fiica lui Macarie, care mai înainte fusese antipat la Roma. Ea, plecând de la Roma cu părinţii săi în părţile acelea, a rămas orfană. Apoi crezând în Hristos şi alăturându-se creştinilor, umbla cu dânşii în toate zilele în casa de rugăciuni şi se ruga lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare Maria, către care şi-a câştigat deosebită dragoste, după Hristos Fiul lui Dumnezeu. Deci, sârguindu-se să urmeze fecioriei celei curate a aceleia, şi-a logodit fecioria sa Domnului său. Iar către creştini grăia: „Fraţilor, surorilor, părinţilor şi toate câte îmi sunteţi mie în loc de maică, luaţi aminte cu dinadinsul al cărui împărat avem chipul, şi cu care semn suntem însemnaţi pe frunte! Deci să ne sârguim să păzim poruncile Lui, ca de la acest împărat al nostru veşnic să câştigăm mântuire, păzind fără de prihană însemnarea cea luată a creştinătăţii”. Credincioşii ziceau către dânsa: „Toţi dorim să ne punem sufletele pentru Domnul nostru!” Iar ea iarăşi grăia către dânşii: „Deci, zic vouă, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă întărească şi pe mine împreună cu voi şi să mă învrednicească părţii celor ce I-au plăcut Lui prin nevoinţa pătimirii şi să mă numesc în ceata mireselor Sale celor neîntinate, în cămara Sa cea preacurată şi cerească”. Iar credincioşii se rugau pentru dânsa.
Iar după trei zile, sosind praznicul cel hotărât, toţi cetăţenii alergau cu lumânări aprinse la capiştea lui Die. Atunci, fericita fecioară Glicheria, aprinzându-şi cu râvnă inima sa după Domnul Dumnezeul său şi însemnându-şi fruntea cu semnul Sfintei Cruci, a mers cu osârdie la aceeaşi capişte şi, stând în mijloc, a zis către ighemon: „Luminate ighemoane, iată jertfele celor ce vor să se aducă adevăratului Dumnezeu; eu fac începutul, pentru că sunt mai întâi cu neamul cel mare, decât toţi cei ce locuiesc în cetatea aceasta, deoarece sunt născută din tată prealuminat, care mai înainte a fost antipat în cetatea cea mare a Romei; deci, mie mi se cade mai întâi să aduc jertfa lui Dumnezeu”.
Ighemonul a zis către dânsa: „Dar unde este făclia ta, cu care vei începe aprinderea jertfelor?” Sfânta Glicheria a zis: „Pe frunte am făclia mea cea scrisă, care, fiind nestinsă, luminează adevărata noastră jertfa care se aduce lui Dumnezeu”. Iar ighemonul, neînţelegând cele grăite de dânsa, a zis: „Apropie-te şi jertfeşte tu întâi”. Zis -a sfânta: „Dumnezeu cel veşnic nu are trebuinţă de făcliile cele ce scot fum. Deci, porunceşte să se stingă toate făcliile, ca să înceteze fumul ce iese din ele şi atunci veţi vedea jertfa mea cea fără de prihană, pe care voiesc s-o aduc Dumnezeului meu”. Atunci ighemonul a poruncit să stingă făcliile. Iar Sfânta Glicheria, stând la un loc înalt, ca să se poată vedea de popor, şi-a descoperit fruntea şi a arătat scris pe dânsa semnul Crucii lui Hristos şi a zis către toţi cei ce priveau spre dânsa: „Vedeţi oare făclia cea prealuminoasă pe fruntea mea?”
Apoi, ridicându-şi ochii şi înălţându-şi mâinile către cer, a zis: „Dumnezeule Atotputernic, Cel ce Te slăveşti de robii Tăi pentru crucea Ta, Cel ce Te-ai arătat cuvioşilor Tăi tineri în cuptorul Babilonului şi i-ai izbăvit pe ei din foc, Cel ce ai astupat gurile leilor şi ai stricat pe Baal, Cel ce ai omorât pe balaurul acela şi ai sfărâmat chipul cel drăcesc în câmpul Deira; Iisuse Hristoase, Preacuratule Mieluşel al lui Dumnezeu, vino, rogu-mă, şi ajută mie, smeritei roabei Tale, şi sfărâmă pe idolul acesta făcut de mână omenească, şi risipeşte aceste jertfe diavoleşti necurate şi deşarte”.
Astfel rugându-se sfânta lui Dumnezeu, s-a făcut deodată un tunet înfricoşat şi a căzut la pământ idolul lui Die, sfărâmându-se în mii de bucăţi, pentru că era făcut din piatră. Iar ighemonul şi popii cei păgâneşti, văzând acest lucru, s-au aprins de mânie şi au poruncit poporului s-o omoare cu pietre; deci, aruncând ei cu pietre spre dânsa, acelea nu se atingeau de ea, ci cădeau împrejurul ei, făcându-se o grămadă mare, care o înconjura pe ea, ca şi cum acele pietre ar fi fost aşezate cu mâna. Iar păgânii, necunoscând puterea lui Dumne­zeu, numeau pe sfânta “fermecătoare”; iar ea le zicea: „Puterea lui Hristos, Care lucrează în mine, mustră rătăcirea voastră, iar ajutorul Lui risipeşte muncile care le aduceţi asupra mea”.
Atunci ighemonul a poruncit ca, legând-o, să o ducă în temniţă şi acolo să o străjuiască până a doua zi, zicând către străjeri: „Păziţi-o, ca să nu scape cu vrăjile sale, că apoi va zice că Dumnezeul ei a izbăvit-o, şi astfel va înşela pe mulţi”. Iar sfânta a zis către dânsul: „Nebunule, orbitule şi păgânule, oare nu cunoşti că sunt legată cu poruncile lui Dumnezeu şi pironită cu legea Lui? Deci nu pot ca să mă dezleg de acele legături iubite mie, nici să fug de nevoinţa cea pătimitoare, întru care am poftit să intru de bunăvoie pentru Hristos Mântuitorul meu”. Acestea zicându-le, s-a dus în temniţă.
Pe când Sfânta Glicheria şedea în temniţă, a venit la dânsa Filocrat, preotul lui Dumnezeu, cercetând pe cea legată pentru Hristos. Iar sfânta a grăit către dânsul: „Părinte, însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci şi cu aceea, ungându-mă ca şi cu o ungere, să mă înfrumuseţezi pe mine lui Dumnezeu şi împăratului, Căruia te-ai făcut ostaş, să mă faci pe mine plăcută ca, îngrădindu-mă şi întărindu-mă cu însemnarea Lui, să biruiesc răutatea diavolului”. Atunci preotul, însemnând-o cu Sfânta Cruce, i-a zis: „însemnarea lui Hristos să-ţi ajute la scopul tău şi însuşi Hristos să-ţi fie ţie mire duhovnicesc, ungându-te pe tine cu darul Său, ca să-ţi dobândeşti dorinţa”. Aşa întărind-o Filocrat pe ea întru Domnul şi dându-i pace, s-a dus.
Iar a doua zi, ighemonul Sabin a mers la curtea împărătească, unde voia să muncească pe Sfânta Glicheria şi, punând-o înaintea judecăţii, a zis către dânsa: „Glicherio, te-ai plecat să aduci jertfă marelui zeu Die, căruia i se închină şi împăratul cu jertfe?” Răspuns-a sfânta: „Cum să mă închin sau să îi aduc jertfă aceluia, care, căzând, s-a sfărâmat şi s-a risipit în multe bucăţi, neputând singur lui să-şi ajute? Eu ştiu pe Unul Dumnezeu, Care vieţuieşte în ceruri şi îmi ajută să risipesc puterea voastră cea păgânească. Aceluia se cuvine să-I aduc jertfă, să mă închin şi să-I plac”. Iar ighemonul a grăit iarăşi: „Jertfeşte, până nu încep a te munci”. Răspuns-a muceniţa: „Dumnezeul meu mă va munci pe mine, dacă te voi asculta pe tine”. Zis-a ighemonul: „Atunci doreşti să mori?” Răspuns-a muceniţa: „Eu mă sârguiesc, ca prin durerile cele trupeşti, să-mi tămăduiesc rănile cele sufleteşti”.
Atunci ighemonul a poruncit să o spânzure de păr pe un lemn de muncă şi cu unghii de fier să-i strujească trupul ei, până ce va muri. Deci, fiind spânzurată şi strujită, nu simţea dureri în trupul său din muncile cele ce i se făceau ei şi zicea către muncitor: „Păgânule, plinule de toată răutatea şi slujitorule al diavolului, nimic nu-mi sunt mie muncile acestea! Eu nu le simt, fiindcă am pe Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută mie; deci, găseşte alte munci mai mari, deoarece acestea nu sunt nimic”. Aşa grăind sfânta, slujitorii cei ce o munceau au slăbit; iar ighemonul, văzând pe muceniţă că biruieşte muncile, a poruncit să o pogoare de la muncire şi să-i sfărâme faţa ei. Atunci sfânta a zis: „Lumina şi întărirea mea este Hristos Dumnezeu, Cel ce întăreşte cu darul Său gândurile roabei Sale”.
Apoi, privind spre cer, a grăit: „Stăpâne, pe Tine Te rog, luminează-mi faţa mea şi mă fă vitează spre pătimirea loviturilor; întăreşte-mă, Doamne, întru pătimirea cea pentru Tine; pentru că Tu eşti Dumnezeul Cel ce îmbogăţeşti cu vistieriile Sfântului Tău Duh pe cei ce mărturisesc fără de frică preasfânt numele Tău înaintea muncitorilor; Tu eşti Cel ce ajuţi tuturor sfinţilor Tăi, celor ce îţi plac Ţie pe pământ, cu a căror povăţuire şi eu te-am cunoscut pe Tine, Dumnezeul meu, şi Te-am iubit pe Tine, Ziditorul meu, ascultă-mă acum pe mine roaba Ta, care mă sârguiesc pentru numele Tău, ca să scap din cursele diavolului şi din gura balaurului”. Astfel grăind sfânta către Dumnezeu, muncitorii o băteau peste faţa ei; dar îndată a stat lângă dânsa îngerul Domnului şi a îngrozit pe cei ce o munceau, încât au căzut ca nişte morţi.
Deci, ighemonul, ne văzând pe îngerul care i s-a arătat ei, a grăit către dânsa: „Spune, Glicherio, pentru ce nu te supui poruncii împărăteşti?” Sfânta răspunse: „A cărui împărat să ascult porunca?” Ighemonul zise: „A însuşi stăpâni torului Romei, care a poruncit să păzim această părintească şi veche lege şi să ne închinăm zeilor”. Grăit-a sfânta: „Eu ascult pe Dumnezeul cel Atotputernic, legii Lui mă supun şi o păzesc, şi pe mine singură mă aduc jertfă, precum odată Avraam a adus jertfă pe fiul său, Isaac; şi pentru aceasta, bine a plăcut adevăratului Dumnezeu şi a luat de la Dânsul binecuvântare, ca să fie tată a multe neamuri”. Ighemonul zise: „Fă ceea ce-ţi poruncesc, ca să nu mori, ca o femeie amăgită, de o moarte rea!” Muceniţa răspunse: „Hristos, începătorul nevoinţei noastre – întru nevoinţa cea duhovnicească – întăreşte nu numai pe bărbaţi, dar şi pe femeile cele ce se oştesc asupra tatălui tău, diavolul, şi le încunu­nează luminos”.
Atunci ighemonul a poruncit să o ducă în temniţă pe sfânta muceniţă şi s-o chinuiască mai multe zile cu foamea şi cu setea. Deci, sfânta a mers în temniţă, bucurându-se, şi, intrând înăuntru, înălţa laude lui Dumnezeu şi-L slăvea, grăind: „Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, Cel ce Te cunoşti de sfinţii Tăi, care păzesc poruncile Tale; Cel ce Te-ai arătat Sfântului Petru când ieşea din Roma şi ai ruşinat pe vrăjitorul Simon, potrivnicul lui; Cel ce ai ajutat marelui David şi pe Goliat l-ai surpat sub picioarele lui; Tu, preacinstite şi preacurate Dumnezeule, auzi-mă pe mine, vino în ajutor roabei Tale, izbăveşte-mă de meşteşugul vrăjmaşului şi din amăgirea ighemonului cel preapăgân”.
Şi trecând trei zile, ighemonul a zis tribunului: „Ia inelul meu şi să te duci să pecetluieşti temniţa în care se păzeşte fermecătoarea aceea”. Iar tribunul, ducându-se, a pecetluit uşa şi a poruncit să fie strajă tare împrejurul temniţei, ca să nu dea cineva hrană sau băutură celei ce şedea înăuntru. Iar îngerii lui Dumnezeu aduceau Sfintei Muceniţe Glicheria hrană neştiută şi băutură nespusă, şi întăreau pe mireasa lui Hristos.
Iar după câteva zile, ighemonul având să se ducă în cetatea Eracliei, a venit la temniţă să vadă pe muceniţă, ca s-o ducă după el. Şi văzând pecetea întreagă, i se părea că a murit de foame şi de sete, că de atunci trecuseră multe zile. Deci, deschizând uşa, a văzut-o dezlegată din legături, având înaintea sa un blid, în care era pâine curată, lapte şi apă într-un pahar. Deci, s-a mirat de aceea, pentru că ticălosul n-a înţeles că Dumnezeu hrănea pe roaba Sa. Atunci a poruncit s-o scoată şi s-o ducă după el în Eraclia. Iar ea înălţa mulţumiri lui Dumnezeu, grăind: „Stăpâne Dumnezeule, Cel ce ne înveţi pe noi cunoştinţa adevărului şi porţi grijă de poporul Tău; Cel ce ai trimis lui Daniil hrana în groapă şi lui Ilie la pârâu i-ai gătit ospăţ; Cel ce întorci pe cei rătăciţi şi luminezi pe cei orbi, îţi mulţumesc că m-ai pomenit şi pe mine, smerita roaba Ta, şi m-ai hrănit în vreme de foamete din nelipsitele Tale vistierii cu îndurată mâna Ta”.
Astfel mulţumind sfânta lui Dumnezeu, a fost dusă la Eraclia. Iar ighemonul, ajungând mai înainte acolo, aducea jertfă în capiştea lui Die. Deci creştinii care erau în cetate, auzind de sfânta muceniţă a lui Hristos, Glicheria, cum a pătimit în Traianopoli şi că o aduce în cetatea lor, au ieşit în întâmpinarea ei afară din cetate, ca la trei stadii, cu episcopul lor, cinstitul Dometie, şi, văzând-o, i-au fericit pătimirile ei pentru Hristos. Iar episcopul a făcut pentru dânsa rugăciune către Dumnezeu, zicând: „Hristoase, lumina cea nestinsă, luminătorule al celor ce sunt în întuneric şi povăţuitorule al celor rătăciţi, Cel ce ai trecut pe Moise prin mare la uscat şi pe Faraon l-ai înecat, pe Tine Te rugăm ca să fii povăţuitor acestei roabe a Ta întru mărturisirea preasfântului Tău nume”. Deci, sfânta a fost dusă în cetate şi păzită în legături.
A doua zi, ighemonul a socotit s-o ardă cu foc, dacă nu va jertfi idolilor; deci, punând-o de faţă la judecată, i-a zis: „Te-ai socotit oare, Glicherio, ca să aduci jertfă zeilor?” Sfânta răspunse: „în legea cea dată de adevăratul Dumnezeu este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău şi să fie cuvântul vostru: ce este adevărat, adevărat şi ce este nu, nu. Acum ţi-am spus că m-am unit cu Hristos al meu şi m-am lepădat de diavolul, căruia tu îi slujeşti; şi, fiind unită cu Hristos, cum voi putea vreodată să mă despart de Dânsul şi în locul vieţii să-mi aleg moartea? Tu fă ceea ce voieşti, iar eu defăimez toate cele deşarte, ca să câştig bunătăţile cele cereşti”. Atunci ighemonul a poruncit s-o arunce în cuptorul cel ars. Deci, cuptorul fiind ars, sfânta fecioară s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Te binecuvintez pe Tine şi preamăresc numele Tău cel sfânt, că ai dăruit această zi de acum şi ceasul acesta roabei Tale întru veselie veşnică, scriind mărturisirea mea înaintea îngerilor şi a oamenilor; împlineşte, rogu-mă, dorinţa sufletului meu şi arată acestui păgân şi spurcat ighemon, că Tu eşti ajutătorul meu”.
Astfel grăind sfânta, au aruncat-o în cuptor, dar îndată s-a pogorât rouă din cer şi a stins văpaia focului; iar sfânta stătea în cuptor ca o curată mieluşea, cântând cuvintele acestea: „Sfânt eşti Dumnezeule, Cel ce prin dumnezeirea Ta ai trimis ajutor din cer smeritei roabei Tale, ca să cunoască toţi că toate se supun Ţie şi cu voia Ta îşi pierde puterea văpaia focului acesta”. Apoi a ieşit din cuptor, neavând nici o vătămare. Dar, ighemonul, socotind acea nevătămare de foc putere vrăjitorească, a poruncit să-i jupoaie pielea de pe cap. Deci, pe când slujitorii făceau acest lucru, sfânta muceniţă striga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce răsări lumină şi binevoieşti a lumina dreptatea prin mucenicia aceasta, arată spurcatului ighemon Sabin, că tot cel ce îşi pune nădejdea spre Tine nu se teme de munci, ci doreşte altele mai mari, ca să primească de la Tine cunună luminoasă pentru mărturisire. Te laud pe Tine, căci cu pielea luată de la mine, ai descoperit pe toate cele ce sunt întru mine, ca, fiind luminată prin lumina Ta, să pot zice: Descoperă ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta!”
Ighemonul, socotind că acele cuvinte ale ei şi răbdarea cea bărbătească sunt spre batjocura lui, a poruncit să ducă pe muceniţă în temniţă şi, legând-o de mâini şi de picioare, s-o pună goală pe o piatră ascuţită. Dar, îngerul Domnului, venind la miezul nopţii, a luminat temniţa şi a dezlegat pe sfânta din legături; iar pielea ei cea jupuită a tămăduit-o şi a făcut-o la loc pe trupul ei, încât nu era nici o urmă de rană, ci toată era întreagă, sănătoasă, luminoasă şi frumoasă la faţă.
Iar a doua zi, ighemonul a poruncit să aducă pe Sfânta Muceniţă Glicheria iarăşi la cercetare. Deci, păzitorul temniţei, cel cu numele Laodichie, deschizând temniţa şi intrând, a văzut pe sfânta dezlegată din legături şi sănătoasă, şi nu a cunoscut că este Glicheria; pentru aceasta voia să se omoare, părându-i-se că ea a scăpat, fiindcă se temea de cumplitele munci ale ighemonului. Iar sfânta a zis către el: „Laodichie, să nu-ţi faci nici un rău, eu sunt Glicheria!”
Înfricoşându-se el, a zis: „Miluieşte-mă pe mine, ca să nu mor de spaimă; cred în Dumnezeul Cel ce îţi ajută ţie!” Atunci sfânta a zis: „Vino în urma lui Hristos şi te vei mântui”. Iar el scoţând-o din temniţă, s-a legat cu legăturile ei şi astfel mergea la ighemon în urma ei. Şi văzând ighemonul acel lucru, a zis: „De ce ai făcut aceasta, Laodichie? Unde este cea legată, care ţi s-a încredinţat ţie?” Laodi­chie a zis: „Iată, aceasta este, care stă de faţă la judecata ta şi care, fiind luminată în noaptea trecută cu dumnezeiasca lumină, şi-a luat frumuseţea feţei cea dintâi, fiind tămăduită cu mâna sfântului înger cel trimis de Dumnezeu la dânsa, care a dezlegat-o din legăturile cu care eu m-am legat. Deci, văzând minunile lui Dumnezeu, am crezut şi eu în El şi voiesc să fiu părtaş morţii acesteia”.
Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a zis: „Să se taie ticălosul acesta şi vom vedea de va veni Hristos să-i ajute!” Iar când Laodichie era să fie tăiat cu toporul pentru Hristos, şi-a ridicat ochii în sus şi a strigat: „Dumnezeul creştinilor, numără-mă şi pe mine în împărăţia Ta, cu roaba Ta Glicheria”. Iar Sfânta Glicheria se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, zicând: „Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ai dezlegat durerile morţii şi ai eliberat pe omul cel robit din legăturile iadului, eliberează şi pe robul Tău Laodichie din stăpânirea diavolească şi-i dă lui, ca întru mărturisirea Ta să se săvâr­şească şi primeşte sufletul lui în pace!” Acestea auzind Laodichie, a zis “Amin”. Deci i-au tăiat capul cu toporul, iar trupul lui luându-1 creştinii pe ascuns, l-au îngropat cu cinste.
Apoi ighemonul a zis către Sfânta Muceniţă Glicheria: „Ştim pe tatăl tău, că a fost antipat al Romei; ştim şi pe maica ta, că nu a fost cu nimic mai prejos întru neamul cel bun; iar cine îţi ajută ţie nu ştim, tu singură să ne spui nouă”. Răspuns-a sfânta: „Hristos, Mântuitorul lumii şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce mi-a trimis mâncare în temniţă, m-a dezlegat din legături şi mi-a înnoit frumuseţea cea pierdută a feţei mele; Acela îmi ajută mie”. Atunci ighemonul a poruncit să o dea fiarelor spre mâncare. Deci, sfânta mergea cu veselie spre acele fiare ca spre un ospăţ şi a stat la locul de unde ies fiarele. Şi a fost slobozită o leoaică mare răcnind, care venind, s-a pus la picioarele sfintei, lingându-i gleznele. Deci, sfânta, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Mulţumescu-ţi Ţie, Dumnezeule Atotputernice, Dumnezeul părinţilor, Dumnezeul milostivirii, Cel ce ai îmblânzit mânia de fiară spre arătarea dumnezeieştii Tale puteri şi toate cele cumplite mi le-ai prefăcut mie întru uşoare, ascultă-mă, Dumnezeule, şi răsplăteşte acestui rău ighemon după vrednicia lui; iar pe mine nu mă lipsi de cununa darului Tău, cu sfinţii Tăi”.
Rugându-se sfânta aşa, s-a auzit un glas din cer, zicând către dânsa: „Am auzit rugăciunea ta, vino la Mine cu pace, că uşile împărăţiei Cerului s-au deschis ţie”. Apoi a venit spre sfânta altă leoaică, care, apropiindu-se, a muşcat-o, însă nu i-a făcut nici o rană, şi nici un semn pe trupul ei. Astfel şi-a dat muceniţa sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu; iar fiarele au intrat în culcuşul lor. Iar asupra ighemonului, chiar în acel ceas, a venit o boală cumplită, şi cu osteneala apei s-a umplut cu totul şi foarte s-a umflat şi a murit pe stradă, neajungând la casa sa.
Iar episcopul Dometie mergând, a luat trupul cel mult pătimitor al Sfintei Muceniţe Glicheria, 1-a îngropat cu cinste la un loc frumos din Tracia, aproape de cetatea Eracliei, şi după aceea a izvorât mir tămăduitor din cinstitele ei moaşte, care vindeca toate bolile, întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a unuia Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Alexandru Romanul (284-305)

Pe vremea păgînului împărat Maximian, era prigoană mare asupra creştinilor prin toate părţile stăpînirii Romei. Un sutaş oarecare, slujitor înflăcărat al diavolilor, din porunca împăratului, a zidit afară din cetatea Romei, mai departe de o stadie, o capişte necuratului lor zeu Die. Împăratul a dat poruncă, ca să silească pe creştini să aducă jertfe zeilor, poruncind ca toţi să se adune la înnoirea capiştei zeului Die. Crainicii strigau din trîmbiţe prin cetatea Romei şi ziceau: „Ascultaţi, prietenii zeilor, se cade ca voi de dimineaţă, să vă adunaţi cu împăratul în capiştea cea nouă a lui Die.

Auzind poporul glasul trîmbiţei crainicilor, se gătea pentru a doua zi. De dimineaţă mulţi din cei ce făceau neguţătorie, au mers la capiştea cea nouă a lui Die cu mărfurile lor, pe de o parte pentru închinăciune, iar pe de alta, pentru vînzarea mărfurilor lor. Un bărbat foarte bogat, cu numele Tiberian şi cu dregătoria tribun, avînd mulţi ostaşi sub mîna sa, încredinţaţi lui de Felix voievodul, chemîndu-i, le-a zis: „Ascultaţi, fraţilor! Ştiţi porunca împăratului, că astăzi se cade nouă tuturor să fim cu împăratul în capiştea zeului Die; deci, să fiţi gata”. Grăindu-le acestea, li s-a făcut înştiinţare, că împăratul a venit la capişte; şi toţi se sîrguiau să alerge acolo, ca să fie de faţă la împărat. Unul din acei ostaşi cu numele Alexandru, care din copilăria sa învăţase buna credinţă cea creştinească şi se temea de Dumnezeu, a răspuns tribunului: „De ai fi zis, să mergem şi să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Care este în cer, bine ai fi zis; iar aceia pe care voi îi numiţi zei, nu sînt zei, ci diavoli”. Zis-a Tiberian: „Nu tuturor avem să le aducem jertfe, ci numai lui Die, deşi sînt mulţi zeii pe care îi cinstim noi şi împăratul”.

La acestea a răspuns fericitul Alexandru: „Pe unul Die l-au numit zeu, dar el este asemenea ca şi ceilalţi diavoli înşelători care trag pe închinătorii lor la pierzare şi-i amăgesc spre lucrurile cele fărădelege şi spurcate, cu care se spurcă chiar zeii voştri, precum povestiţi şi voi de ei; pentru că uneori pofteau femeie şi, găsind-o, o înşelau, o sileau şi o necinsteau, spurcînd nu numai pămîntul, ci şi marea şi văzduhul.

Cine a văzut sau a auzit vreodată ca un dumnezeu să zacă în fapte desfrînate? Dumnezeul nostru este nevăzut de ochii cei trupeşti şi cunoscut numai cu singura credinţă, El este Preacurat, Atotputernic, Ziditorul cerului şi al pămîntului, Căruia nu-i trebuie nişte jertfe ca acestea, pe care voi le aduceţi nenumăraţilor voştri diavoli, ci îi trebuie jertfe curate şi fără de sînge”.

Tiberian, auzind acestea, a zis: „Încetează cu nebunia ta, Alexandre, şi nu huli pe zeii noştri făcători de bine, ca să nu audă cîndva împăratul şi să se mînie asupra mea pentru tine, că îngădui între ostaşii mei pe un hulitor de zei ca acesta”. Acestea zicînd Tiberian, a alergat la împăratul, iar Alexandru s-a dus la casa sa.

Sosind vremea jertfelor, împăratul aducea necurata jertfă în capiştea cea nouă a urîtului zeu Die; iar Tiberian, aducînd aminte împăratului de Alexandru, ostaşul său, că nu ascultă porunca împărătească, ci ocărăşte şi huleşte pe zei, îndată împăratul a poruncit să trimită după el şi să-l aducă înaintea sa legat cu lanţuri de fier. Atunci era ceasul al şaselea din zi şi Sfîntul Alexandru se odihnea în casă pe patul său, cînd i s-a arătat îngerul Domnului în vis, zicîndu-i: „Îmbărbătează-te şi te întăreşte, Alexandre, căci multe ai să pătimeşti pentru numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit. S-au pregătit multe munci pentru tine; deci, iată, vin după tine ostaşii împăratului, dar nu te teme de ei, nici să se înfricoşeze inima ta, pentru că eu sînt trimis spre ajutorul tău; scoală-te şi te roagă Dumnezeului tău; iar eu voi fi cu tine, pînă ce-ţi vei săvîrşi alergarea”.

Sculîndu-se sfîntul din somn, a început a cînta psalmul lui David: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Va zice Domnului: Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre Dînsul..., şi cealaltă parte a acelui psalm, pînă la sfîrşit. Apoi, ieşind din casă, a întîmpinat pe ostaşii care veniseră la el şi care i-au fost tovarăşi în oaste. Aceia, văzînd pe Sfîntul Alexandru, au căzut la pămînt de frică; pentru că faţa lui s-a arătat ca fulgerul. Şi le-a zis sfîntul: „Sculaţi-vă, fraţilor! De ce v-aţi înspăimîntat?” Ostaşii au răspuns: „Te vedem înconjurat de puterea lui Dumnezeu şi de frică am căzut”. Sfîntul le-a zis: „Ascultaţi, fraţilor! Dumnezeul Cel ceresc a cercetat pe robul Său; iar voi nu vă temeţi, ci faceţi porunca voastră, pentru că sînteţi trimişi să mă prindeţi şi să mă duceţi legat la împărat”. Ostaşii i-au răspuns: „Noi ne-am sfătuit ca să nu-ţi spunem nimic, dar tu de unde te-ai înştiinţat că sîntem trimişi după tine?” Sfîntul a zis: „Nu se cade să vorbesc mult cu voi, de vreme ce mă sîrguiesc spre nevoinţa care îmi este înainte pregătită de Împăratul; pentru că am să fiu dus de la Roma pînă în Bizanţ”.

Acestea zicînd, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul părinţilor noştri, Cel lăudat şi binecuvîntat în veci, mă rog Ţie, Stăpîne, nu mă despărţi de ceata drepţilor Tăi, nici mă lepăda pe mine, care vin la Tine, de vreme ce numele Tău cel sfînt şi înfricoşat, mi l-ai făcut cunoscut, şi Tu eşti ajutătorul şi sprijinitorul meu! Trimite, Doamne, pe îngerul Tău, ca să-mi ajute şi să-mi îndrepteze limba spre a grăi înaintea muncitorilor”. Iar după ce sfîntul şi-a sfîrşit rugăciunea sa, ostaşii, apucîndu-l, l-au legat cu lanţuri de fier şi l-au dus la împăratul Maximian.

Atunci Pimenia, maica sfîntului, nu ştia că fiul ei, Alexandru, este luat spre cercetare. Sfîntul Alexandru era mare la trup, înalt la statură, frumos la faţă şi tînăr de optsprezece ani. Iar cînd l-au pus înaintea împăratului, acesta i-a zis: „Nebunule, tu defăimezi puterea mea şi nu te supui mai marelui tău, nici n-ai venit împreună cu ostaşii tăi, ca să te închini marelui meu zeu, Die?” Răspuns-a sfîntul: „Eu mă închin Dumnezeului meu, Care este în ceruri, şi lui Iisus Hristos, Fiul Lui Cel Unul născut şi Sfîntului Duh; iar pe alt Dumnezeu nu ştiu, nici nu mărturisesc. Deci, nu mă întreba pe mine mai mult de alt Dumnezeu, că nu mă înfricoşez de stăpînirea ta, nici nu mă tem de îngrozirile tale şi nici de muncile cu care voi fi muncit”.

Maximian, auzind aceasta, s-a mîniat şi a zis: „Ce poate să facă Dumnezeul acela pe care tu îl mărturiseşti?” Sfîntul a răspuns: „Dumnezeul meu este nevăzut şi Atotputernic, şi nici un lucru nu este în această lume, ca să nu fie cu putinţă Dumnezeului meu”. Maximian a zis: „Dar Dumnezeu este Cel ce a fost răstignit de oameni şi a murit pe Cruce?” Sfîntul a răspuns: „Taci, satano, că nu eşti vrednic să pomeneşti cu gura ta cea spurcată, preacin-stitul şi preasfîntul nume al Domnului meu Iisus Hristos, Care a răbdat de voie răstignirea şi moartea pentru noi. O, nebunule, dacă zici că El a fost răstignit şi a murit, pentru ce nu auzi că tot Acelaşi a înviat din morţi şi a dăruit multor celor morţi viaţa?”

Zis-a Maximian: „Cruţ tinereţile tale, căci te văd foarte tînăr”. Sfîntul a răspuns: „Fie-ţi milă de tine însuţi şi te scoate din cursele diavolului, că eu nu mă tem de munci, avînd ajutător pe Dumnezeu”. Maximian a zis: „Ţi-am spus că îmi este milă de tine; deci apropie-te şi jertfeşte şi vei fi unul din cei ce sînt în palatul meu împărătesc, avînd cel dintîi loc între ei”. Sfîntul a zis: „Cărui dumnezeu porunceşti să mă închin?” Maximian a răspuns: „Închină-te marelui zeu Die şi adu-i jertfă”.

Iar sfîntul, ridicîndu-şi mîinile în sus, a început a se ruga, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine smeritul robul Tău, ci ajută-mi mie, păcătosul şi nevrednicul”. Astfel rugîndu-se, îşi ridică ochii spre cer şi a văzut cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu şezînd de-a dreapta Tatălui; deci, s-a umplut de negrăită mîngîiere duhovnicească. Şi iarăşi a întrebat pe Maximian: „Cărui zeu voieşti să-i jertfesc? Maximian a zis: „Jertfeşte marelui zeu Die”. Sfîntul a răspuns: „Oare nu ştii că acela pe care voi îl numiţi dumnezeu, a fost om spurcat şi înşelat? Pentru că odată, poftind pe o femeie şi robindu-se de dragostea ei, s-a prefăcut întru asemănare de bou şi prin farmecele sale, pe acea ticăloasă femeie a înşelat-o şi a necinstit-o!”

Maximian, auzind acestea, a rîs şi a zis: „Aceasta arată puterea zeilor noştri, că într-acel fel se arată oamenilor, precum singuri voiesc”. Grăit-a lui sfîntul: „Ticălosule, lauzi necuratele lucruri ale acelora, căci singur te asemeni lor cu necurăţiile. Nu cunoşti pe Dumnezeul Care ţi-a dăruit ţie cinstea şi împărăţia?” Zis-a Maximian: „Zeii mei mi-au dăruit mie împărăţia aceasta”. Grăit-a sfîntul: „Mă minunez de tine că, socotindu-te a fi deştept, te-ai pierdut pe tine singur, de vreme ce crezi diavolilor şi slujeşti idolilor celor muţi şi fără de suflet. Lăsînd pe Dumnezeul Cel viu şi fără de moarte, urmezi diavolului, tatălui tău; deci, întoarce-te de la întuneric la lumină, ca să nu fii aruncat în focul gheenei în veci!”

Atunci Maximian, umplîndu-se de mînie, a dat tribunului Tiberian putere asupra lui ca să-l muncească; şi nu numai asupra lui Alexandru, ci şi asupra tuturor celor ce pomeneau numele lui Hristos. Pentru aceasta el a trimis pe tribunul acela în Tracia, ca să izgonească pe creştinii de pretutindeni şi să-i muncească. Deci a poruncit să ducă pe Alexandru după sine pînă la Bizanţ. Sfîntul Alexandru, auzind aceasta, a zis către împărat: „Mulţumesc ţie de aceasta, o, tirane, că vrei să mă faci pe mine slăvit prin multe ţări. Dumnezeul meu o să mă învrednicească pe mine, ca prin toate marginile pămîntului pentru numele Lui Cel Preasfînt, să rabd toate durerile şi pătimirile”. Atunci Maximian a poruncit să ia pe sfînt din faţa lui; iar tribunul Tiberian l-a luat pe el întru a sa stăpînire. A doua zi a poruncit să-l dezbrace şi să-l spînzure pe un lemn de muncire şi cu unghii de fier să-i strujească tot trupul lui. Astfel strujindu-se, mucenicul n-a scos nici un glas de durere, ci numai ochii ridicîndu-şi către cer, mulţumea lui Dumnezeu. După aceea, luîndu-l de la muncire, l-a legat cu lanţuri grele şi l-a dat ostaşilor să-l ducă în Tracia.

Sfîntul, fiind dus legat, îngerul Domnului s-a arătat Pimeniei, maicii lui, în vedenia visului, zicîndu-i: „Scoală-te degrabă şi găteşte pe robii tăi şi dobitoacele şi urmează fiului tău cel dus în Tracia spre muncire, pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, ca după sfîrşitul aceluia, să îngropi trupul lui”. Fericita Pimenia, deşteptîndu-se, nu s-a mîhnit pentru fiul ei, ci mai ales s-a umplut de bucurie şi de veselie. Deci, sculîndu-se îndată şi gătind toate cele de cale, s-a dus cu sîrguinţă pe calea aceea întru care era dus fiul ei şi l-a ajuns în cetatea Catargin. Intrînd acolo, a văzut pe sfîntul înaintea poporului, judecîndu-se de Tiberian, cercîndu-se şi muncindu-se, iar ea, de mare bucurie, a strigat cu glas tare către iubitul său fiu, zicînd: „Fiul meu, Dumnezeul cel de sus şi păstorul cel bun, să-ţi ajute ţie”. Dar, Tiberian, auzind glasul, îl întreba: „Al cui este glasul acela?” Şi nimeni n-a înţeles de unde vine glasul acela, de vreme ce stătea mult popor împrejur. Zis-a Tiberian către mucenic: „Ticălosule, jertfeşte zeilor”. Iar sfîntul a răspuns: „Eu jertfesc lui Dumnezeu jertfă de laudă”. Zis-a muncitorul: „Oare n-ai grăit că Dumnezeul vostru nu are trebuinţă de jertfă?”

Răspuns-a sfîntul: „Nu are trebuinţă Dumnezeul meu de acel fel de jertfe de care voi aduceţi idolilor voştri, ci are trebuinţă de jertfele dreptăţii şi ale sfinţirii; pentru că Dumnezeu este drept şi sfînt!”

Atunci Tiberian a poruncit să-i ardă trupul cu făclii aprinse, zicînd: „Să vedem, va veni Dumnezeul lui ca să-l scoată pe el din mîinile mele?” Deci, sfîntul fiind ars, şi-a ridicat ochii către cer, zicînd: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai trimis pe arhanghelul Tău Mihail, în Babilon, şi pe cei trei tineri i-ai izbăvit din foc; izbăveşte-mă şi pe mine, Doamne, din ceasul acesta al durerii şi ruşinează pe acest muncitor cu puterea Ta, ca şi eu să grăiesc ca David:Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi întru odihnă„. Tiberian, auzind că focul nu se atinge de mucenic, s-a ruşinat şi a poruncit ostaşilor să-l aducă legat pe drum înaintea sa. Iar maica sa, văzînd pe fiul ei ducîndu-se în faţa muncitorului, a rugat pe ostaşi să-i dea voie, să se apropie de fiul ei, ca să vorbească cu el, iar ei n-au oprit-o. Atunci sfîntul mucenic, văzînd pe maica sa, i-a zis: „Bine ai venit aici, doamnă, maica mea! Urmează-mă pînă la locul în care am să mă săvîrşesc, precum mi-a arătat Domnul meu”. Iar unii din ostaşi grăiau: „Fericit eşti, Alexandre, că mare este credinţa ta şi mare este Dumnezeul creştinilor! Iată cît de multe munci ai suferit pentru Dînsul, şi nimic rău n-ai pătimit!” Acestea zicînd, mergea pe drum, după porunca lui Tiberian.

Sosind el la un izvor ce era acolo lîngă cale, a şezut să se odihnească, şi ostaşii au început a ruga pe Sfîntul Mucenic Alexandru să mănînce cu dînşii, deoarece trecuseră patruzeci de zile de cînd sfîntul nu gustase nimic, nici pîine, nici apă. Însă el, avînd rugăciunea ca o hrană pentru sine, şi-a plecat genunchii şi a început a cînta psalmul acesta: Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul…,Doamne Iisuse Hristoase, păzeşte-mă fără de prihană pe mine, mieluşelul Tău, ca să nu se bucure vrăjmaşul meu de mine, că am cunoscut numele Tău. Nu mă ruşina pe mine, Stăpîne, înaintea muncitorilor, ci trimite pe îngerul Tău şi dreapta Ta, şi fii mie ajutător şi apărător”.

Sfîrşindu-şi el rugăciunea, i-a stat înainte îngerul Domnului, zicîndu-i: „Nu te teme, Alexandre, că a auzit Domnul rugăciunea ta, şi eu sînt trimis de Dînsul în ajutorul tău”. Acestea zicînd îngerul către sfînt, ostaşii au auzit glasul cel grăit către mucenic, dar n-au văzut pe nimeni; deci, s-au temut foarte mult şi de frică au căzut la pămînt. Atunci fericitul a zis către dînşii: „Ce aţi văzut, fraţilor, de v-aţi înspăimîntat aşa de rău?” Iar ei au zis: „Am auzit glasul Dumnezeului tău, grăind către tine şi frică ne-a cuprins pe noi; de aceea am căzut!”

Pe cînd ostaşii grăiau acestea către Sfîntul Alexandru, i-au ajuns pe dînşii Tiberian, fiind însoţit de cei mai mari ai cetăţii, şi i-a întrebat cum se numeşte locul acela. Iar ei i-au răspuns: „Numele locului acesta este loc de judecată”. Iar Tiberian a zis: „Atunci se cade ca pe dînsul să facem judecată! Aduceţi înaintea mea pe creştinul Alexandru!” Stînd de faţă sfîntul, Tiberian a zis către dînsul: „Oare tot în nebunia ta petreci şi nu voieşti să te închini zeilor? Precum văd, inima ta este împietrită, dar mie cu adevărat mi-e milă de tine şi de aceea voiesc să te întorci spre zei, stăpînii lumii”. Mucenicul îi răspunse: „Necuratule, orbitule cu mintea şi fiu al diavolului, cel ce te-ai dat tatălui tău, satana, cum poţi să te milostiveşti spre mine, deoarece tatălui tău, satana, nu-i este milă de nimeni, ci pe toţi voieşte să-i tragă cu el în gheena focului şi să-i piardă”.

Tiberian a zis: „O, răule! Aşa îmi răspunzi, ca unui deopotrivă cu tine? Oare pentru aceea mă necinsteşti, că te cruţ? Nu ţi se cădea oare să mă cinsteşti pentru bunătatea mea către tine, iar nu să mă ocărăşti cu osîndiri?” Sfîntul răspunse: „Cu adevărat eşti asemenea tatălui tău, satana, avînd inima împietrită ca o piatră vîrtoasă. Nu socoteşti oare că locul acesta se numeşte loc de judecată? Acest lucru arătat înştiinţează, că degrabă te va ajunge judecata lui Dumnezeu, Cel ce are să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Atunci vei cunoaşte că îţi grăiesc adevărul, pentru că te va judeca Dumnezeu, că judeci fără de milă pe robul Lui. El vede cu cîtă nedreptate şi cît de cumplit mă judeci; dar să ştii că aceste munci îmi aduc slavă, iar ţie îţi gătesc mare pierzare”.

Tiberian, auzind acestea, s-a aprins de mînie şi a poruncit să aştearnă pe pămînt ciulini de fier şi să tîrască pe mucenic peste ei. Sfîntul, fiind astfel muncit, tăcea, nesimţind durerile. Deci, Tiberian, cunoscînd că Alexandru nu simte muncile, mai mult s-a iuţit şi a poruncit la patru ostaşi să-l bată cu toiege dureroase. Iar mucenicul, fiind bătut, a strigat către muncitor, zicînd: „O, păgînule, oare de acest fel îţi sînt muncile ce mi le faci? Adaugă altele şi mai cumplite, dacă ai; pentru că eu, cu ajutorul lui Hristos, Dumnezeul meu, nu simt dureri în aceste munci”. Atunci Tiberian a zis: „Îţi voi zdrobi mădularele şi te voi arunca în foc, cenuşa ta o voi vîntura şi nici urmă de pomenirea ta nu voi lăsa pe pămînt; atunci voi vedea, dacă va veni Hristosul tău să te scoată din mîinile mele”.

Sfîntul răspunse: „Hristosul meu te va pierde fără zăbavă, iar trupul şi oasele tale vor fi risipite pe pămînt. Că nu te vei mai întoarce la Roma şi nu vei vedea faţa împăratului tău cel spurcat, deoarece Domnul va pierde pomenirea ta de pe pămînt, fiindcă nu L-ai cunoscut, ticălosule, nici ai cinstit pe Cel ce ţi-a dat cinstea şi puterea aceasta. Că, de L-ai fi cunoscut, ai fi putut petrece în cer; iar acum, lăsînd pe Dumnezeul Cel viu, ai iubit pe tatăl tău satana. Deci, te vei arunca cu dînsul în gheena focului, iar eu voi lăuda totdeauna pe Stăpînul şi Mîntuitorul meu Iisus Hristos, Care mă va izbăvi din mîinile tale şi mă va învrednici în veci darului Său, întru slava Lui”.

Muncitorul, auzind unele ca acestea, şi-a schimbat faţa de mînie, însă a poruncit să înceteze a-l munci pe sfînt. Deci, ple-cîndu-se ziua, a voit să rămînă acolo şi, cinînd, s-a culcat. După ce a adormit, a văzut în vedenia visului pe îngerul lui Dumnezeu înfricoşat, arătîndu-i-se cu sabia scoasă şi zicîndu-i: „Păgînule, iată, am venit asupra ta, fiindcă munceşti cumplit pe robul lui Dumnezeu, Alexandru! Deci să ştii că pot să te ucid îndată cu sabia aceasta, dar te las pînă la o vreme; iar tu, sculîndu-te, să te duci degrabă prin Iliric la Bizanţ, căci s-a apropiat sfîrşitul robului lui Dumnezeu, Alexandru”.

Tiberian, deşteptîndu-se îndată cu spaimă, tremura de frică şi, chemînd pe cei ce erau cu dînsul, bărbaţi sfetnici ai săi, le-a spus înfricoşătorul vis. Iar aceia i-au zis: „Şi noi am voit să-ţi spunem să nu munceşti pe omul acela atît de cumplit şi cu nedreptate, dar n-am îndrăznit. Am auzit că este mare Dumnezeul creştinilor, că aruncă în focul cel nestins pe cei ce muncesc pe robii Lui”. Atunci Tiberian, mai mult s-a temut şi a poruncit ostaşilor ca îndată în acelaşi ceas al nopţii să pornească pe mucenic înainte şi, sculîndu-se şi el, a mers după dînsul. Ei au trecut prin multe cetăţi, dar n-au intrat în ele, că se grăbeau să ajungă în Bizanţ, după porunca îngerului; fiindcă acea înfricoşată vedenie a visului o avea de multe zile în minte şi se temea de ea şi nu îndrăznea să facă ceva rău mucenicului.

Tiberian, trecînd ţara Iliricului, s-a apropiat de cetatea Sardica; şi au ieşit în întîmpinarea lui mai marii cetăţii; dar el n-a intrat în cetate, ci a trecut pe lîngă dînsa. Auzind creştinii care erau în cetatea aceea, că tribunul Tiberian a venit de la Roma şi aduce cu el pe un mucenic oarecare, au ieşit toţi din cetate, nu ca să vadă pe tribun, ci pe mucenic. Şi, văzîndu-l dus deosebit, au alergat la el şi, căzînd la picioarele lui, grăiau: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, purtătorule de chinuri al lui Hristos”. Iar el a zis către dînşii: „Fraţilor, voi rugaţi-vă Domnului pentru mine să săvîrşesc alergarea mea pentru Iisus Hristos şi să mă învrednicesc a lua, din sfînta Lui dreaptă cununa cea făgăduită mie”. Şi, fiind dus mai departe sfîntul mucenic şi trecînd cetatea Clisur, s-au apropiat de tabăra Vonomasiei – aşa se numea locul acela – care era departe de Filipopoli ca la patruzeci de stadii, şi au stat acolo. Tiberian începuse a uita acea înfricoşată vedenie care i se arătase în vis şi, punînd la încercare pe sfîntul mucenic înaintea sa, l-a întrebat: „Mai petreci încă în nesupunerea ta, Alexandre? Nu voieşti să te apropii de milostivii noştri zei şi să jertfeşti lui Die şi lui Asclipie, cei ce stăpînesc lumea?”

Sfîntul răspunse: „Orbitule cu mintea, fiu al satanei, oare voieşti să auzi altceva de la mine decît aceasta: că nu voi jertfi diavolilor?” Tiberian zise: „Să nu fie aceea, ca eu să te silesc să te închini diavolilor, ci marilor zei, Die şi Asclipie”. Sfîntul răspunse: „Nebunule, oare nu cunoşti că Die şi Asclipie sînt diavoli?” Tiberian zise: „Mă jur pe toţi zeii, că voi face numele tău de ocară în tot pămîntul; pentru că mare dosădire îmi faci mie şi zeilor mei”. Sfîntul răspunse: „Şi eu doresc aceasta, ca prin mine să se preamărească în tot pămîntul numele Domnului meu Iisus Hristos”. Atunci Tiberian a zis către ostaşii, care stăteau înaintea lui: „Duceţi-l din faţa mea, că nu pot să rabd dosădirile de la dînsul. Să-l duceţi la Filipopoli şi să-l aruncaţi în temniţă, pînă ce voi veni şi eu acolo”. Ostaşii au dus pe mucenic în cetatea lui Filip şi l-au pus în temniţă. Auzind cetăţenii de venirea lui Tiberian, au ieşit întru întîmpinarea lui; iar el, intrînd în cetate, gătea jertfă lui Die şi lui Asclipie.

Deci, creştinii care erau în cetatea aceea, aflînd de Sfîntul Mucenic Alexandru că este în temniţă, s-au adunat toţi şi au rugat pe păzitorul temniţei să-i lase în temniţă, să vadă pe mucenicul lui Hristos; iar păzitorul nu i-a oprit, pentru că era temător de Dumnezeu. Creştinii, intrînd înăuntru şi văzînd pe sfîntul şezînd în legături, au căzut la picioarele lui şi-i sărutau legăturile, zicînd: „Binecuvintează-ne, purtătorule de chinuri al lui Hristos! Binecuvintează patria noastră, căci, sîntem creştini şi vieţuim în cetatea aceasta cu multă frică; căci ighemonul cetăţii în toate zilele caută să ne muncească, dar nu poate să ne întoarcă de la Hristos. Mulţi sîntem aici cu darul lui Hristos şi unii din cei dintîi cetăţeni sînt în numărul nostru; deci, nădăjduim că puterea lui Hristos va birui credinţa păgînească şi toată cetatea va slăvi pe Hristos. Iar tu, pătimitorule al lui Hristos, rabdă pînă la sfîrşit, pînă ce îţi vei săvîrşi bine alergarea ta!”

După ce Tiberian a săvîrşit necurata jertfă idolilor şi-a adus aminte de Alexandru, cel ţinut în legături, şi a zis către mai marii cetăţii: „Se cade vouă a şti, că am de la împărat, dat mie spre cercetare, pe un creştin, pe care în toată vremea călătoriei l-am silit cu munci la închinarea zeilor şi n-am sporit nimic; căci îmi răspunde aspru şi mă ocărăşte pe mine şi pe zeii noştri. Deci, poruncesc să-l aducă aici, poate se va ruşina de voi care sînteţi mulţi şi se va apropia de zei”. După ce au adus înaintea soborului pe Alexandru, Tiberian, şezînd cu ighemonul, i-a zis mucenicului: „Spune, Alexandre, oare încă nu te-ai plecat să te apropii de zeii noştri? Iată, toţi creştinii care sînt în această cetate, s-au închinat acum lui Die şi lui Asclipie şi numai tu singur te împotriveşti”. Sfîntul a răspuns: „Minţi, ticălosule, precum şi tatăl tău, satana, este mincinos; pentru că nici unul din creştinii cei de aici n-a făcut voia voastră! Dar ce voieşti mai mult să auzi de la mine? Decît tot aceeaşi care ţi-am spus înainte de multe ori, că sînt creştin şi nu voi jertfi diavolilor celor spurcaţi! Iată, acum fac ştire în auzul tuturor celor adunaţi aici, că sînt rob al Dumnezeului ceresc şi niciodată nu mă voi lepăda de Iisus Hristos, Dumnezeul meu!”

Deci, Tiberian, ruşinîndu-se, a zis către ostaşi: „Duceţi-l îna-inte legat cu fiare, iar eu voi veni după voi”. Astfel au pornit cu sfîntul pe cale. Ajungînd la un pîrîu ce se numea Sirma, mucenicul şi-a spălat mîinile şi faţa şi, stînd spre răsărit, a început a se ruga, zicînd: „Slavă Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că şi în Filipopoli m-ai învrednicit a mărturisi sfînt numele Tău!” Iar ostaşii, nelăsîndu-l mai mult să se roage, l-au luat şi-l duceau în cale; apoi, cînd au ajuns într-un loc care se numea „Tabără”, unde se făcea tîrg, acolo i-a ajuns Tiberian şi, punînd înainte pe Alexandru, i-a zis: „Alexandre, ştii oare că înaintea ighemonului am grăit cu tine cu blîndeţe, ca să jertfeşti zeilor; iar tu m-ai ocărît cu dosădire înaintea tuturor. Deci, măcar acum fă ceea ce ţi se porunceşte şi vei scăpa de munci”.

Sfîntul a răspuns: „Fiule al satanei, întunecatule diavol, ceea ce ţi-am zis înaintea ighemonului, aceea îţi voi zice în tot locul: Să nu nădăjduieşti, că vei întoarce pe robul lui Hristos de la adevăratul Dumnezeu”. Atunci Tiberian a poruncit ostaşilor să bată patru pari în pămînt şi, întinzînd pe mucenic în patru părţi să-l lege de acei pari şi să-i dea două sute de lovituri. Deci, mucenicul, primind loviturile care i se dădeau, tăcea; dar în el se ruga către Domnul Dumnezeul lui. Atunci s-a auzit glas din cer, grăind către mucenic: „Îmbărbătează-te, Alexandre, şi nu te teme de munci, căci sînt vremelnice; iată, Eu sînt cu tine!” Acest glas auzindu-l Tiberian, s-a temut foarte, şi îndată a poruncit să-l dezlege şi să înceteze de a-l bate şi să pornească mai departe în cale. Ajungînd în cetatea ce se numea Carasura, ce era între Filipopoli şi Veria, Tiberian a intrat în cetate; iar ostaşii cu Alexandru n-au intrat; ci, ducîndu-se sub nişte copaci umbroşi, se odihneau.

Fiind al şaselea ceas din zi şi zăduf mare, sfîntul a zis către ostaşi: „Fraţilor, mi-e sete!” Aceia i-au zis: „Şi nouă ne este sete, dar de unde vom lua apă aici?” Sfîntul le-a zis: „Aşteptaţi puţin, că puternic este Dumnezeul meu, ca şi în acest loc să ne dea apă”. Acestea zicînd, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, care ai lovit altădată piatra în pustie şi ai scos apă lui Israel cel însetat, caută şi acum cu milostivire spre robul Tău şi dă apă în locul acesta, ca să beau eu şi cei ce sînt cu mine; ca şi în aceasta să se preamărească numele Tău Cel preasfînt”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, îndată s-a desfăcut pămîntul sub un stejar şi a izvorît pîrîu de apă curată şi rece. Ostaşii, văzînd această minune, au zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor, Care ascultă degrabă pe robii Săi cei credincioşi!” Deci, au băut din apa aceea sfîntul mucenic şi toţi cei ce erau cu el, slăvind pe Hristos Dumnezeu! Apoi, de acolo, trecînd multă cale, au ajuns la un rîu, ce se numea Arzon şi, de vreme ce se osteniseră pe cale, au şezut să se odihnească. Ajungîndu-i acolo Tiberian, a văzut pe mucenicul şezînd şi a zis cu mînie către ostaşi: „Ticăloşilor, pentru ce aţi lăsat să şadă acel om necurat?” Şi sculîndu-se, s-a dus şi s-a apropiat de cetatea Veria, unde cetăţenii au întîmpinat cu cinste pe Tiberian. În acea cetate, cea mai mare parte din popor erau creştini credincioşi, însă de frica muncitorilor, păzeau în taină dreapta credinţă creştinească. Aceia, văzînd pe Sfîntul Mucenic Alexandru dus deosebi, au alergat la el şi ziceau: „Bucură-te, purtătorule de chinuri al lui Hristos! Îmbărbătează-te şi te întăreşte, pentru că nimic nu vor spori muncitorii cei păgîni împotriva puterii lui Hristos Dumnezeul nostru”.

Tiberian, chemînd pe mucenic în Veria, i-a zis: „Alexandre, ascultă-mă ca pe tatăl tău şi jertfeşte acum cu mine zeilor! De vei face aceasta, mă făgăduiesc ţie înaintea tuturor, că îndată te voi elibera şi, de vei voi din ceasul acesta să fii cu mine, vei fi mare în cetatea mea; iar de nu-ţi va plăcea să fii cu mine, apoi vei merge unde vei voi”. Sfîntul, zîmbind, i-a zis: „O, amară este mîngîierea ta cu care mă mîngîi pe mine! Aceste cuvinte ale tale, aduc sufletului meu mai cumplite munci! Dar să nu-mi dea mie Dumnezeu să urmez sfatul tău! De multe ori ţi-am spus şi îţi spun şi acum, şi după aceasta iarăşi zic: Sînt creştin şi nu voi jertfi diavolilor tăi!” Tiberian, auzind acestea, s-a dus de acolo, luînd după el pe mucenicul legat în lanţuri. Apoi ei au sosit la vadul rîului Arzon, departe de Veria ca la patruzeci de stadii, unde erau multe case de oaspeţi. Deci, Tiberian s-a odihnit acolo, aşteptînd pe mucenicul care se aducea mai pe urmă şi căruia îi urmau mulţi creştini din cetatea Veria.

După ce ostaşii au ajuns cu mucenicul la Tiberian, mucenicul l-a rugat să-i dea vreme să se roage lui Dumnezeu şi muncitorul l-a eliberat. Văzînd sfîntul un nuc mare, a mers sub el şi, plecîndu-şi genunchii, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, trimite pe îngerul Tău şi ia sufletul meu, că nimic nu mai pot suferi, deoarece mi-a slăbit trupul”. Tiberian, văzînd pe mucenic rugîndu-se, a zis către ai săi: „Mă minunez foarte de unde a învăţat acesta rugăciuni de vrăjitorii, că a crescut înaintea ochilor mei şi eu l-am rînduit în rînduiala ostăşească, şi niciodată nu am cunoscut că el ştie farmece”. Chemînd la sine pe sfîntul i-a zis: „Alexandre, jertfeşte idolilor”. Sfîntul a răspuns: „Cu adevărat mintea ta este întunecată, că iarăşi voieşti să auzi de la mine aceleaşi lucruri pe care de multe ori m-ai auzit grăindu-le”. Atunci Tiberian a poruncit să-i toarne untdelemn fiert pe piept; iar îngerul Domnului, stînd de faţă nevăzut, a sfărîmat vasul, iar untdelemnul acela l-a turnat pe slugile muncitorului, arzîndu-le. Văzînd muncitorul vătămaţi de untdelemnul fiert nu pe mucenic, ci pe slujitorii lui, s-a umplut de mînie şi a poruncit să-l întindă pe mucenic sub copac şi patru ostaşi să-l bată cu beţe fără de milă, pînă ce au ostenit cei ce îl băteau. După acea bătaie, sculîndu-se Sfîntul Alexandru, a zis: „Dumnezeule, Stăpîne, binecuvintează copacul acesta şi dă-i putere tămăduitoare; căci sub dînsul am pătimit pentru numele Tău cel sfînt”. Şi din ceasul acela, rodul şi frunza acelui copac, tămăduiau tot felul de boli.

Luînd ostaşii pe mucenic, l-au dus în cale, mergînd înaintea muncitorului. După ce au trecut de Adrianopol, au ajuns la un loc ce se numea Vurtodexion şi acolo sfîntul a aflat pe maica sa, fericita Pimenia, care mersese acolo înainte de el. Deci, văzîndu-l, l-a sărutat şi a căzut la picioarele lui, plîngînd. Grăit-a sfîntul către dînsa: „Nu plînge, maica mea, că nădăjduiesc spre Domnul meu, că mîine îmi va da să-mi săvîrşesc alergarea mea”. Ajungîndu-i acolo, Tiberian s-a odihnit, deoarece trecuse ziua. Apoi, sculîndu-se la al optulea ceas din noapte, s-au dus; şi pe cînd răsărea soarele, au ajuns la un rîu, care se numea Zionisel, unde era o casă de oaspeţi şi, odihnindu-se acolo puţin, a grăit către mucenic: „Multe munci ţi-am rînduit ţie şi n-am putut să te întorc la zeii mei; deci, să ştii că acum te voi pierde, de nu vei voi să asculţi poruncile mele”.

Zicînd acestea a plecat de acolo. Apropiindu-se de Bizanţ, au mers la cetatea care se numea Drizipera, pe unde a trecut rîul Erginului şi, şezînd lîngă el, a rostit cea de pe urmă judecată asupra sfîntului mucenic. Şi a zis către dînsul: „Alexandre, iată, acum sfîrşitul tău este înaintea ta, ce zici? Aici te voi ucide şi trupul tău îl voi arunca în rîu, ca să-l mănînce fiarele din apă”. Iar sfîntul a răspuns lui: „Ţi-aş mulţumi, dacă ai face aceasta acum cu adevărat, cum zici, că aş scăpa degrabă din mîinile tale; pentru că zeilor tăi niciodată nu voi jertfi, măcar că ai fi putut cu mii de morţi să mă pierzi”. Atunci muncitorul a dat împotriva lui răspunsul de moarte, dîndu-l ostaşilor să-i taie capul; iar trupul să-l arunce în rîu.

Deci, sculîndu-se, s-a dus în cale, iar ostaşii au rămas să săvîrşească porunca. Pentru aceasta s-a adunat mulţime de popor din locuitorii cei ce erau acolo, vrînd să vadă sfîrşitul mucenicului, căci erau între dînşii mulţi creştini. Sfîntul mucenic a rugat pe călău să aştepte puţin pînă ce se va ruga şi a cerut apă. Apoi, unul din cei ce veniseră la acea privelişte, luînd un vas, a scos apă din rîu şi a adus mucenicului. Deci, sfîntul mucenic, spălîndu-şi mîinile şi faţa, a stat spre răsărit şi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a început a se ruga, zicînd: „Slavă Ţie, Dumnezeul părinţilor noştri! Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, de care se cutremură toată făptura şi toţi Ţi se închină, ca unui Făcător al cerului şi al pămîntului! Ţie, Dumnezeului tuturor, Cel nevăzut şi nestricăcios, cu frică îţi stau înainte Serafimii, neîndrăznind a căuta spre Tine şi strigă neîncetat: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pămîntul de slava Ta! Pe Tine Te binecuvintează soarele de pe cer. Pe Tine Te binecuvintează pămîntul şi cele de pe el: oamenii, dobitoacele şi toată suflarea cea vie Ţie îţi cîntă laudă, că Unul eşti în toţi vecii, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh! Stăpîne, adu-Ţi aminte de cei ce se tem de Tine şi înalţă mulţumiri preasfînt numelui Tău, nu mă trece cu vederea şi pe mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău, Iubitorule de oameni, Doamne!”

După aceea a zis către cei ce erau creştini: „Fraţilor şi părinţilor, aduceţi-vă aminte de ostenelile mele; pentru că nu m-am lenevit a pătimi pentru Domnul nostru, ca să-mi fie milostiv mie şi tot neamului creştinesc. Ştiţi cîtă cale am făcut? M-au adus de la Roma pînă la acest loc legat, cu lanţuri ferecat, purtat cu sila, tîrît şi muncit; toate acestea le-am răbdat cu vitejie. Am biruit tirania lui Tiberie şi pe diavolul, ajutorul lui, nu cu puterea mea, ci cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, şi, iată, acum mă duc, ca să stau înaintea Stăpînului meu; iar voi rugaţi-vă pentru mine, ca să aflu milă de la Dînsul”. Apoi a grăit către cei ce aveau să-i taie capul, ca să mai aştepte puţin; şi, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, ascultă pe robul cel ce a pătimit pentru numele Tău, dăruieşte dar trupului meu ca unde se va pune, acolo să se dea tămăduire bolilor întru slava preasfînt numelui Tău”.

Şi s-a auzit glas din cer făgăduindu-i să-i împlinească cererea. După aceea mucenicul a zis către ostaşi: „Fraţilor, săvîrşiţi degrabă porunca voastră”. Iar călăul cel cu numele Celestin a zis către sfînt: „Mucenice al lui Hristos, roagă-te Dumnezeului Tău, ca să nu-mi socotească aceasta ca păcat; căci îmi este poruncit, ca să te ucid pe tine”. Grăit-a lui sfîntul: „Nu de voia ta faci aceasta, ci din poruncă; deci, cel ce a poruncit are păcatul, iar tu degrabă fă ceea ce eşti dator a face, pentru că eu mă săvîrşesc către Domnul meu”. Atunci Celestin i-a legat ochii cu o basma curată şi, scoţînd sabia, voia să-l taie. Însă auzind pe sfinţii îngeri care veniseră să primească sufletul mucenicului, s-a înspăimîntat şi stătea astfel. Iar sfîntul, aşteptînd tăierea cea grabnică, zicea către dînsul: „Frate, fă ceea ce ai să faci”. Răspuns-a călăul: „Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd pe nişte bărbaţi luminaţi aproape de tine”. Iar sfîntul a strigat către Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi mie să mă sfîrşesc în ceasul acesta!”

Atunci îngerii s-au îndepărtat puţin de la dînsul, iar Celestin, apropiindu-se, i-a tăiat cinstitul lui cap, şi îndată sfîntul lui suflet s-a luat de mîinile îngereşti şi s-au dus la cer în glasul laudei lui Dumnezeu. Atunci, s-a auzit acel glas îngeresc de tot poporul creştinesc, cel ce stătea de faţă acolo. Astfel, Sfîntul Mucenic Alexandru şi-a săvîrşit nevoinţa pătimirii sale, iar trupul lui cel cinstit – după ce poporul a plecat – ostaşii, din porunca muncitorului Tiberian, l-au aruncat în rîul acela, şi s-au dus.

După rînduiala lui Dumnezeu, patru cîini au tras la mal din apă, trupul mucenicului şi-l lingeau cu limbile lor şi şedeau lîngă el, păzindu-l de fiare şi de păsările cele mîncătoare de trupuri, pînă ce a ajuns la locul acela maica mucenicului, fericita Pimenia. Aceea, luînd trupul mult pătimitor al iubitului său fiu, l-a uns cu aromate şi, învelindu-l cu pînze curate, l-a îngropat cu cinste lîngă rîul Erhinului; şi se dădeau bolnavilor tămăduiri multe de la mormîntul mucenicului. Odată, sfîntul s-a arătat în vedenie maicii sale şi a mîngîiat-o şi i-a vestit mutarea fără de zăbavă a ei către Dumnezeu, cu care acum, stînd înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, în ceata sfinţilor mucenici, roagă pentru noi milostivirea cea iubitoare de oameni a Domnului, şi slăveşte pe Tatăl, pe Fiul, şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel slăvit de toată făptura cea văzută şi nevăzută, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinții Gheorghe Mărturisitorul şi soția sa Irina din Constantinopol (IX)

Sfântul Gheorghe a pătimit pentru cinstirea sfintelor icoane în Constantinopol, în prima jumătate a secolului IX. Împăratul Teofil i-a cerut sfântului Gheorghe să se lase de închinarea la sfintele icoane, dar viteazul mărturisitor nu a vrut să indeplinească această poruncă, spunându-i necredinciosului împărat că, atunci când ne închinăm la sfintele icoane, ne închinăm la Dumnezeu. Pentru neascultare, împăratul a poruncit să fie luate de la sfântul Gheorghe toate averile sale, iar el să fie legat cu o frânghie de gât și să fie târât pe străzile Constantinopolului și apoi aruncat în temniță. După aceasta, sfântul Gheorghe a fost trimis în exil, cu soția Irina și cu copiii. Răbdând în exil multe tristeți și supărări, sfântul mărturisitor Gheorghe a trecut la Domnul.

Mutarea moaștelor Sfântului Mucenic Macarie (1688)

 

 

Moaștele Cuviosului Mucenic Macarie, arhimandritul Kanevului, au fost mutate pe 13 mai 1688 din Kanev în orașul Pereyaslavl din cauza primejdiei de năpădire a dușmanilor. Prăznuirea trecerii la Domnul a Cuviosului Mucenic Macariese săvârșește pe 7 septembrie.

 

 

Sfânta fecioară Glicheria de la Novgorod (1522)

Sfântul Ierarh Pavsicachie, Episcopul Sinadelor (606)

Sfânta Cuvioasă Eufimia din Iviria (Georgia) (1028)

Rugăciunea de vineri

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul cel dulce al sufletului meu, în această zi a Răstignirii Tale pe Cruce ai pătimit şi ai luat moarte pentru păcatele noastre, mă mărturisesc înaintea Ta, cum că eu sânt cel ce Te-am răstignit cu păcatele mele cele multe.

Mă rog însă Bunătăţii Tale celei nespuse, să mă învredniceşti cu Darul Tău, Doamne, ca şi eu să pot răbda patimi pentru credinţa, speranţa şi iubirea ce le am către Tine, precum Tu Cel îndurat ai răbdat pentru mântuirea mea. Întăreşte-mă, o, Doamne ca de astăzi înainte să port Crucea Ta cu bucurie şi cu mare căinţă, şi să urăsc cugetele mele şi voinţele mele cele rele. Sădeşte în inima mea întristarea de moartea Ta ca să o simt precum au simţit-o iubita ta Maică, ucenicii Tăi şi femeile purtătoare de mir, ce stăteau lângă Crucea Ta.

Luminează-mi simţirile cele sufleteşti, ca să se mişte şi să priceapă moartea Ta, precum ai făcut de Te-au cunoscut făpturile cele neînsufleţite, când s-au mişcat la Răstignirea Ta, şi mai vârtos, cum te-a cunoscut tâlharul cel credincios şi pocăit, şi ţi s-a plecat, de l-ai pus în rai. Dă-mi, Doamne, şi mie, tâlharului celui rău, Darul Tău, precum atunci l-ai dat aceluia şi-mi iartă păcatele, pentru Sfintele Tale Patimi, şi cu bună întoarcere şi căinţă mă aşează împreună cu el în rai, ca un Dumnezeu şi Ziditor ce-mi eşti.

Mă închin Crucii Tale, Hristoase, şi pentru iubirea Ta către noi, zic către dânsa: Bucură-te, cinstită Cruce a lui Hristos, pe care ridicat şi pironit fiind Domnul, a mântuit lumea!

Bucură-te, pom binecuvântat, pentru că tu ai ţinut rodul vieţii, care ne-a mântuit de moartea păcatului. Bucură-te, drugul cel tare, care ai sfărâmat uşile iadului.

Bucură-te, cheie împărătească, ce ai deschis uşa raiului.

O, Hristoase al meu răstignit, câte ai pătimit pentru noi! Câte răni, câte scuipări şi câtă ocară ai răbdat pentru păcatele noastre şi pentru a ne da încă pildă de adevărată răbdare în suferinţele şi necazurile vieţii acesteia!

Si fiindcă acestea ni le trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca să ne îndreptăm şi să ne apropiem de El, şi aşa, numai spre folosul nostru ne pedepseşte în această viaţă. De aceea, rogu-mă Ţie, Stăpâne, ca la necazurile, ispitele şi durerile câte ar veni asupra mea, să-mi înmulţeşti împreună şi răbdarea, puterea şi mulţumirea, căci cunosc, că neputincios sânt de nu mă vei întări; orb de nu mă vei lumina; legat de nu mă vei dezlega; fricos de nu mă vei face îndrăzneţ; pierdut de nu mă vei cerca; sclav de nu mă vei răscumpăra cu bogata şi Dumnezeiasca Ta putere şi cu Darul Sfintei Tale Cruci, căreia mă închin şi o măresc, acum, şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

*

Cititi si :

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/23/cine-trebuie-sa-faca-pogoraminte-la-pacate-oamenii-sau-dumnezeu-sau-unde-duc-pogoramintele-oamen

Advertisements