Cuviosul Nil de Sorska (Sorski), făcătorul de minuni (1508)

Acest cuvios s-a născut în anul 1433, într-o familie aleasă, iubitoare de Hristos, din Moscova. Apoi, voind să ia jugul cel bun al nevoinţei, s-a făcut călugăr în mănăstirea Sfîntul Chiril de la Lacul Alb. Apoi, s-a retras la linişte şi şi-a făcut o chilie din lemn, unde se nevoia ca un mare sihastru. Auzind de viaţa lui curată, mulţi tineri veneau la el şi se făceau călugări. Aşa a ajuns sihăstria aceea vestită în nordul Rusiei. De două ori pe săptămînă – miercurea şi sîmbăta seara – se adunau toţi fraţii, se făcea priveghere de toată noaptea, iar dimineaţa ascultau Sfînta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine, apoi iar se întorcea fiecare la chilia sa, cugetînd la cele sfinte şi rugîndu-se neîncetat. Se hrăneau din lucru mîinilor, nu primeau pe mireni, mai ales femeile, şi evitau muncile agricole grele, vorbind neîncetat cu Hristos.

Aşa a devenit cunoscut Sfîntul Nil în toată Rusia ca un mare părinte duhovnicesc.

În anul 1503, Cuviosul Nil a susţinut la Sinod să fie scutite mănăstirile de administrarea satelor şi a marilor terenuri agricole donate lor, care îndepărtează pe călugări de rugăciune şi de viaţa curată în Hristos. Dimpotrivă, el îndemna pe toţi la viaţă isihastă şi la practicarea rugăciunii neîncetate. Aceasta a tulburat multă vreme Biserica Ortodoxă din Rusia.

Cuviosul Nil s-a retras la bătrîneţe la mult iubita sa linişte, în sihăstria întemeiată de el, ce se chema Sorska, vestită în toată Rusia de nord, dedicîndu-şi ultimii ani de viaţă studierii Sfintei Scripturi şi scrierilor Sfinţilor Părinţi.

Văzîndu-se bătrîn şi împovărat de zile şi-a alcătuit testamentul de înmormîntare, în care scria, printre altele: “După moartea mea, aruncaţi trupul meu în loc pustiu ca să-l sfîşie animalele şi păsările cerului, căci a păcătuit aşa de mult împotriva lui Dumnezeu, că este întristat de înmormîntarea mea…”.

La 7 mai 1508 şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos, fiind plîns mult de ucenicii săi.

Amintirea arătării semnului Sfintei Cruci la Ierusalim (351)

Sfanta cruce s-a aratat pe cer deasupra Ierusalimului in dimineata zilei de 7 mai, 351 in timpul domniei imparatului Constantiu, fiul Sfântului Constantin (praznuit in 21 mai).

In acea vreme, erezia arianismului conform careia Hristos a fost un simplu om si nu Dumnezeu, era cauza multor dispute si scindari in interiorul imperiului. Chiar si dupa primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325, multi au fost atrasi de falsele invataturi iar ortodocsii s-au trezit in multe locuri in minoritate.

Constantiu, conducatorul partii estice a imperiului era adept convins al arianismului. Fratii sai, Constantin al II-lea si Constans, crestini ortodocsi evlaviosi, erau conducatorii partii de vest. Ambii au fost ucisi in doua batalii diferite prin anul 350, lasandu-l pe Constantiu sa domneasca singur. Tot in acel an, 350, Sfântul Chiril (praznuit in 18 martie) a devenit Patriarh al Ierusalimului si a inceput lupta acerba impotriva arianismului.

In luna mai a anului 351 a aparut deasupra Ierusalimului o cruce luminoasa, care se intindea de la Golgota pana la Muntele Maslinilor, pe o distanta de aprox. 9 km, fiind pe cat de lunga pe atat de lata, stralucind mai tare decat soarele. O multime de oameni au iesit din casele lor si de la munca lor indreptandu-se spre biserici pentru a aduce slava lui Dumnezeu. Istoricul Sozomen scria ca aceasta minune a dus la convertirea multori pagani si iudei la crestinism.

S-a mai pastrat in timp si o epistola scrisa de Sf. Chiril adresata imparatului, in care ii descria fenomenul miraculos, mustrandu-l sa se alature credintei crestine. Sfanta Cruce a ramas pe cer timp de 7 zile.

Minunea dumnezeiasca a Crucii deasupra Ierusalimului a intarit pe ortodcsi in credinta lor si a contribuit la intoarcerea multor arieni in sanul bisericii. Aceasta este si o reamintire a celei de-a doua veniri a Mantuitorului pe pamant cand “semnul Fiului se va arata pe cer” (Matei 24:30).

Sfântul Mucenic Acachie Sutașul (303)

Când diavolul a ridicat prigonire pentru a treia oară asupra robilor lui Hristos, împărăţind la răsărit Maximian, întru acea vreme Sfântul Acachie a intrat în frumoasa nevoinţă a pătimirii pentru Hristos. Acest mucenic era cu neamul din Capadocia, cu rânduială de ostaş, cu cinstea de sutaş şi sub mâna tribunului Firm, conducătorul astei ce se numea Martisie. Şi era poruncă de la păgânul împărat ca nu numai prin cetăţi, ci şi printre ostaşi, să se caute dacă se află cineva crezând în Hristos sau dacă se leapădă cineva de zeii lor cei păgâneşti, iar unul ca acela să fie supus la judecata şi la munci; şi de s-ar împotrivi cu totul la porunca împărătească, acela să fie pedepsit cu moartea.

Deci tribunul Firm, chemând pe ostaşii săi, îi întreba pe câte unul, cum crede fiecare din ei; şi dacă afla pe cineva că este de credinţă creştină, pe acela, amăgindu-1 cu îmbunări şi îngrozindu-1 cu munci, îl silea la închinarea idolească. Astfel, pe mulţi din cei mici la suflet, slabi în credinţă şi fricoşi, i-a plecat la a sa păgânătate. Iar când a chemat pe sutaşul Acachie, acela cu mare glas a strigat: „Eu m-am născut între creştini; deci creştin sunt şi creştin voiesc să rămân. Martor îmi este mie Domnul meu Iisus Hristos, că nu numai de la tatăl şi de la maica mea sunt creştin, ci şi de la moşi şi strămoşi”. Deci îl sfătuia Firm cu multe feluri de înşelări şi de ispite spre al său gând, şi nu numai o dată, ci şi de mai multe ori chemându-1, uneori îl îmbuna, alteori îl îngrozea, pentru ca să se supună poruncii împărăteşti.

Apoi, văzându-1 neînduplecat, 1-a pus în lanţ şi 1-a trimis la voievodul Vivian. Şi şezând voievodul la judecată şi pe mărturisitorii lui Hristos întrebându-i, temnicerul Antonin i-a spus, zicând:^ „Firm, tribunul cetei Martisiei, a trimis aseară legat la a ta stăpânire pe sutaşul său, deoarece nu se supune poruncii nebiruitului nostru împărat, ci urmează credinţei creştine”. Şi îndată a pus de faţă pe cel legat înaintea judecăţii voievodului; iar voievodul, căutând spre dânsul, a zis: „Cum îţi este numele?” Răspuns-a cel legat: „Numele cel mai dorit mie şi la tot neamul meu, este numele de creştin, care de la Hristos este, iar după obiceiul omenesc, numele meu este Acachie”. Zis-a voievodul: „După nume îţi este şi obiceiul tău, pentru că rău eşti, nesupunându-te poruncii împărăteşti”. Zis-a sfântul: „Cu meşteşugire vorbeşti către mine, o, voievodule, şi nu îmi tâlcuieşti bine numele meu; pentru că Acachie va să zică “fără de răutate”; şi bine şi cu dreptate sunt numit cu acel nume, că nu voiesc să fiu părtaş răutăţii diavolului, care bea sângele”.

Zis-a voievodul: „De unde limbuţeşti tu cu nişte cuvinte fără de socoteală ca acestea înaintea noastră?” Răspuns-a sfântul: „Eu sunt cu neamul din Capadocia, din care mulţi au fost mucenici ai lui Hristos mai înainte de mine şi pe al căror dar dăruit de Dumnezeu l-am văzut cu ochii după sfârşitul lor, pentru că din mormintele şi moaştele lor izvorăsc tămăduiri de boli. Şi am voit să fiu următor acelora mai bine, decât să mă supun legilor voastre celor nedrepte, care degrabă vor pieri împreună cu voi”. Zis-a voievodul: „Să nu socoteşti că te voi da la munci mici, pentru că singură limbuţia ta cea cu mândrie şi deşartă grăire are trebuinţă de mari pedepse, pe care, ca să nu le pătimeşti, leapădă-ţi gândurile tale cele nesupuse şi, ascultând împărăteştile porunci, închină-te zeilor, cu a căror voie împăraţii împărăţesc şi biruitorii dănţuiesc. Deci ruşinează-te de noi, cei ce şedem la această judecată şi să nu te socoteşti pe tine a fi mai înţelept decât noi toţi, nici să nădăjduieşti în zadar spre Omul Care se numeşte Hristos, pe Care eu spun că după lege L-au muncit şi L-au osândit la moarte”.

Răspuns-a sfântul: „Te rătăceşti, o, judecătoriile, grăind acestea şi rău greşeşti, fiind orbit de sataniceştile amăgiri. Pentru că nu cu voia acelora, pe care tu îi numeşti zei, împărăţesc împăraţii şi se fac biruitori, ci cu rânduiala şi cu voia bunului nostru Dumnezeu se săvârşesc acestea. Iar dacă zici că nădăjduiesc spre un Om care a fost muncit şi osândit la moarte, aceasta să o ştii că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, venind pe pământ pentru a noastră mântuire, S-a făcut om, fiind Dumnezeu adevărat, şi a luat asupra Sa firea noastră cu oarecare minunat şi negrăit chip, lucru pe care tu nu-1 înţelegi şi nici nu poţi să-1 auzi, dacă nu vei voi mai întâi să fii creştin. Pentru că Hristos, fiind din fire precum am zis, Dumnezeu adevărat şi Cuvânt al Tatălui nedespărţit de Dânsul şi totdeauna împreună de o fiinţă cu Dânsul şi împreună mai înainte din veci, întru a Sa vreme, întru care El a voit, a săvârşit lucrul mântuirii noastre şi ne-a izbăvit din robia vrăjmaşului, care din început pizmuia asupra noastră”.

La acestea a răspuns voievodul: „Dacă împăraţii sunt potrivnici Hristosului tău, apoi pentru ce El nu-i pedepseşte pe dânşii, fiind Dumnezeu Atotputernic precum zici tu?” Răspuns-a sfântul: „După acestea poţi să cunoşti milostivirea şi puterea Lui că, necinstindu-se de voi, nu vă pedepseşte îndată, ci îndelung rabdă, aşteptând ca voi, elinii, cei ce nu aduceţi cinstea cea cuviincioasă lui Dumnezeu, ci diavolilor, să vă pocăiţi şi să încetaţi de la un lucru rău ca acesta, însă şi pentru aceea îndelung rabdă, nepierzându-vă pe voi îndată, ca robii Lui cei aleşi şi iubiţi să fie arătaţi în lume şi să-şi săvârşească nevoinţa lor cea bună. Pentru că, de v-ar fi pierdut pe voi îndată Hristos Dumnezeul nostru, apoi şi voi aţi fi pierit în veci şi robii Lui n-ar fi fost arătaţi; şi încă şi puterea darului ar fi fost în deşert. Cum ar fi putut Stăpânul nostru să Se preamărească cu slăvire, de n-ar fi fost îndelung răbdător spre pedepsirea păcatelor voastre? Iar acum vă lassă fiţi fără de pedeapsă, ca voi, cei ce asupriţiaLui îndelungată rabdare şi vă abateţi mai mult întru păgânătate de la Dânsul, şi vă mâniaţi asupra noastră cu nedreptate, să vă gătiţi mai mare pierzare vouă, de nu vă veţi pocăi, şi să vă afundaţi într-însa cu fărădelegile voastre. Iar noi, cei ce ştim stăpânirea Lui, răbdăm pentru El cu vitejie, ca să dobândim de la El viaţa veşnică; iar slava Lui va fi mai arătată spre acei oameni, care cunoscându-şi rătăcirea, se vor pocăi şi îşi vor îndrepta viaţa lor”.

Minunându-se de un răspuns ca acesta cu bună înţelegere al mucenicului, Vivian voievodul 1-a întrebat pe el, zicând: „Oare ai învăţat carte, de răspunzi aşa de bine? Pentru că văd că ai grăit cu bună înţelegere adeverind că viaţa omenească este într-a lui Dumnezeu stăpânire, rânduială şi îndelungată răbdare”. Răspuns-a sfântul: „Poţi să cunoşti din aceasta, puterea şi darul lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le stăpâneşte, că eu,neînvăţând înţelepciunea cărţii, fără numai puţin pentru citirearugăciunilor, aşa îţi răspund ţie; pentru că Dumnezeu grăieşte prin gurarobilor Săi, de care lucru – voi fiind înţelepţi vă minunaţi şine lăudaţi pe noi. Că din început, când a voit Domnul nostru IisusHristos să arate împărăţiaSa cea duhovnicească la toată lumea, la propovăduirea aceea n-a ales oameni de bun neam, bogaţi, filosofi preaînţelepţi şi cititori iscusiţi, ci pescari şi vameşi simpli şi neînvăţaţi. Aceasta a făcut, ca puterea Lui cea neajunsă şi înţelepciunea Lui, care pe toată mintea o covârşeşte, să fie cunoscută întru aceia pe care nevăzut i-a învăţat şi înţelepţii Duhul Sfânt”.

După aceasta a zis voievodul: „Lăsându-ţi acea netrebnică multă vorbire, la aceasta să-mi răspunzi: Ştii porunca cea împărătească, care vă porunceşte vouă, creştinilor, ca, ori să jertfiţi zeilor, ori să vă supuneţi muncilor; deci spune-mi mie, te vei supune poruncilor împărăteşti şi vei jertfi zeilor, sau te lepezi cu totul?” Răspuns-a sfântul: „Eu adeseori fiind întrebat şi de tribunul Firm, am mărturisit că sunt creştin, şi ceea ce am grăit către acela, aceasta o grăiesc şi către tine acum: Creştin sunt şi nu voi jertfi necuraţilor diavoli!” Zis-a voievodul: „Cruţă-ţi tinereţile tale, fiindcă te văd pe tine că nu ai mai mult de douăzeci şi cinci de ani şi, încă cinstindu-ţi vrednicia de sutaş, n-am voit ca îndată să te muncesc pe tine; dar, de vei petrece mai mult întru această nebunie a ta, mă vei sili pe mine ca, fără voia mea, să te dau la munci cumplite”. Răspuns-a sfântul: „Nu este aceasta nebunie, ei cunoştinţă bună şi lucru plăcut lui Dumnezeu; că nu las eu pe Unul adevăratul Dumnezeu, Ziditorul meu cu a Cărui milostivire sunt păzit până acum”

Zis-a voievodul: „Cum zici tu că unul este Dumnezeu, când nu de mult ai mărturisit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeul vostru are Fiu asemenea cu Sine, apoi adevărat este de trebuinjă, ca pe doi dumnezei să mărturiseşti, pe Unul Dumnezeu Tatăl şi pe altul Dumnezeu Fiul! Şi de sunt doi dumnezei, apoi pentru ce acum mărturiseşti numai un singur Dumnezeu? Iată, văd lămurit că tu minţi şi singur te încurci prin cuvinte nepotrivite!”

La acestea a răspuns Sfântul Acachie: „Cred şi nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit în zilele lui Ponţiu Pilat, că Duhul Sfânt mă va înţelepţi şi-mi va da mie cuvânt, ca la răspunsul tău să-ţi răspund luminat; căci nu este mică această întrebare a ta: pentru ce noi numim doi dumnezei şi cinstim numai unul? Deci, îţi spun ţie: Nu mărturisim numai pe Tatăl şi pe Fiul, ci şi pe Duhul Sfânt, nedespărţit de Tatăl şi de Fiul; deci trei sunt feţele cele în trei numiri, dar una este dumnezeirea lor şi puterea. Şi zicem că Unul este Dumnezeu, Care are Cuvânt şiDuh Sfânt; că nu se cade ca să fie Dumnezeu fără Cuvânt şi fără Duh de viaţă. Şi îţi voi mai spune şi asemănarea, pe cât voi putea, fiind neînvăţat: Iată, împăratul, pe care tu îl numeşti stăpân, iar eu îl numesc om, se numeşte Maximian şi fiul lui se numeşte Maxenţiu. Deci, doi sunt, dar firea lor cea omenească este una şi împărăţia lor nedespărţită; deci se cinsteşte fiul pentru tatăl, iar tatăl pentru fiul se slăveşte. Asemenea se cade a socoti şi pentru Dumnezeu. Căci, de vreme ce dumnezeiasca fiinţă a Tatălui, a Cuvântului şi a Sfântului Duh este una şi aceeaşi neschimbată; unul este cu adevărat Dumnezeu cel cinstit de noi”.

Zis-a voievodul: „Nu odată te-am sfătuit pe tine, ca să te întorci la lucrul ce-ţi este pus înainte; iar tu te sârguieşti, prin aceste cuvinte ale tale nefolositoare, să mă depărtezi pe mine de la lucrul ce este de faţă. Aceasta una îţi stă ţie înainte: să aduci jertfe zeilor celor părinteşti, prin care toate se alcătuiesc; iar de nu vei voi, apoi mai mult nu te voi mai răbda pe tine”. Răspuns-a sfântul: „Să nu nădăjduieşti că mă vei înfricoşa pe mine cu îngrozirea, căci iată ai trupul meu gata spre primirea rănilor; deci munceşte-1 precum voieşti. Iar mintea şi voinţa duhului meu, nici tu, nici împăratul tău, nici diavolii tăi, cărora te închini, nu vor putea niciodată să o întoarcă şisăo înduplece la păcat”.

Atunci voievodul, mâniindu-se, a poruncit să-1 întindă pe sfântul gol, la patru stâlpi în patru părţi, şi să-1 bată şase ostaşi, fără milă, cu vine crude; mai întâi pe spate, apoi să-1 întoarcă pe pântece. Şi zicea: “Să vedem dacă îi va ajuta lui Dumnezeul lui”. Şi bătut fiind mucenicul mult, şi ostaşii care-1 băteau schimbându-se, pământul s-a roşit cu sângele lui, dar nimic altceva nu grăia pătimitorul, fără numai acestea: „Hristoase, Mântuitorul meu, ajută smeritului robului Tău! Doamne, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!”

Şi văzând voievodul pe mucenic cu totul rănit şi sângerat, a zis către dânsul: „Vei jertfi acum zeilor?” Răspuns-a sfântul: „Nu voi jertfi diavolilor, pentru că am pe Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce îmi ajută mie, şi acum sunt mai tare în muncă decât cum eram mai înainte; căci până acum aşteptarea muncilor îmi tulbura gândurile mele; iar după ce am început a le pătimi pe acestea, m-am întărit cu ajutorul lui Hristos şi m-am făcut mai viteaz şi mai întărit spre toate muncile cele multe şi grele, nădăjduind fără de îndoială spre Dumnezeul meu. Să ştii că, pe cât mă munceşti pe mine, pe atât îmi faci mie folos; şi, pe cât mă răneşti pe mine mai cumplit, pe atâta îmi mijloceşti mai mare dar de la Dumnezeul meu”.

Deci voievodul umplându-se de mânie, a poruncit să-1 bată cu nişte scândurele de plumb peste obraz. Şi stricându-se faţa cea frumoasă a sfântului, voievodul a zis către el: „Jertfeşte zeilor, ca să te izbăveşti din muncile mai grele ceţise vor aduce”. Răspuns-a sfântul: „Nu mă îngrijesc de muncile cele ce au să se aducă asupra mea, pe cât nu m-am îngrijit de cele trecute”. Zis-a voievodul: „Cum tu, ostaş fiind şi necărturar, răspunzi la judecată cu vorbe frumoase?” Răspuns-a mucenicul: „Duhul Sfânt dăruieşte robilor Săi a grăi cu libertate şi a răbda. Căci a zis Mântuitorul nostru către ucenicii Săi: Când veţi fi daţi la domni şi împăraţi, să nu vă îngrijiţi, cum şi ce veţi grăi; căci se va da vouă în acel ceas, gură şi înţelepciune; că nu voi veţi grăi, ci Duhul Tatălui vostru Care grăieşte întru voi. Zis-a temnicerul Antonin: „Şi ce folos îţi este ţie, ticălosule, de vorba ta cea multă, petrecând întru împotrivire şi primind răni? Iar după ce alte munci mai cumplite vor pune pe tine, atunci, nevoind, vei face voia împăratului”. Răspuns-a lui sfântul: „Du-te de la mine şi te sfătuieşte pe tine singur. Că, de vreme ce nu m-am îngrijit de îngrozirea voievodului şi de bătăile ce mi-a dat, apoi oare pe tine te voi asculta?” Atunci voievodul a poruncit să arunce pe mucenic în temniţa din Pirint, cetatea Traciei, în care sfântul a petrecut şapte zile.

Şezând Sfântul Acachie în temniţă şi veselindu-se întru Domnul său că s-a învrednicit să pătimească pentru El unele ca acelea, a venit la voievodul Vivian o scrisoare de la Flachin, ighemonul Traciei, prin care îi poruncea să meargă la Bizanţ, să-1 întâmpine pe el acolo şi să aducă împreună cu dânsul şi pe cei ce îi are legaţi. Deci voievodul s-a dus acolo şi a adus cu dânsul şi pe Sfântul Mucenic Acachie cu alţi închişi, care erau legaţi pentru nişte pricini oarecare. Şi slăbind pe cale, pe de o parte de bătăi, pe de alta de fiarele cele grele, de foame şi de sete, de călătoria cea lungă şi grabnică; şi încă şi ostaşii cei ce-1 duceau fiind nemilostivi, împingându-1 şi ducându-1 cu batjocură şi silindu-1 ca să alerge mai iute, sfântul nu mai aştepta viaţa sa, ci aştepta ca degrabă să se sfârşească. Şi se ruga de cei ce-1 duceau, ca să se stea puţin şi să-i dea voie să se roage lui Dumnezeu, dar ostaşii nu i-au îngăduit.

Iar după ce a stat undeva să se odihnească, a ridicat sfântul ochii spre cer, începând a se ruga, astfel: „Slavă Ţie, Dumnezeule, Cel ce arăţi milostivire din îndurarea Ta, celor ce iubesc numele Tău cel sfânt! Slavă Ţie Celui ce m-ai chemat pe mine păcătosul la această nevoinţă! Slavă Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Cel ce ştii neputinţa trupului nostru şi mi-ai dăruit răbdare a suferi cu tărie muncile! Văzându-mă acum pe mine, Stăpâne, cuprins de multe rele, încât, precum mi se pare, sufletul singur vrea să se dezlege din legăturile trupeşti; trimite pe îngerul Tău cel sfânt, ca să-mi ajute în strâmtorările acestea şi să mă tămăduiască. Sau binevoieşte ca să poruncească muncitorul să mă sfârşească cu orice chip de moarte  şi aşa mai degrabă să vin la Tine, Dumnezeul meu!”

Aşa rugându-se sfântul către Dumnezeu, văzduhul s-a înnorat şi a venit un glas spre dânsul din nor, zicându-i: „îmbărbătează-te, Acachie, şi te întăreşte”. Acest glas l-au auzit toţi cei ce erau acolo – şi ostaşii şi cei legaţi şi se mirau, zicând: „Oare şi norii vorbesc ca oamenii? Când a mai auzit cineva acestea, ce le auzim noi acum?” Şi mulţi din cei legaţi, auzind acel glas, au crezut în Fiul lui Dumnezeu şi, căzând la picioarele mucenicului, îl rugau să-i înveţe pe dânşii din credinţa creştinească.

Iar Sfântul Mucenic Acachie, mergând împreună cu ei, le zicea: „Eu nu m-am îndeletnicit în cărţi, ci în ostăşie; însă sunt crescut în casă preoţească şi sunt de neam preoţesc. Şi îmi aduc aminte de cele ce auzeam de la preoţi, cum că Dumnezeu, vrând să dea mântuire omului celui căzut din Rai şi să-1 elibereze din iad, a trimis în această lume pe Fiul Său, Cuvântul Cel împreună veşnic. Deci, venind Fiul lui Dumnezeu, a luat trup din Preasfânta Curata Fecioară Maria, cu chipul făcându-Se ca omul; a răbdat Crucea de voie, ca să îndrepteze păcatul neascultării lui Adam prin lemnul Crucii şi să-i dăruiască iertare omului celui osândit, plătind singur pentru noi datoria, prin pătimirea Sa cea de bunăvoie. Căci pironindu-se pe Cruce, a rupt zapisul ce era asupra noastră şi a dezlegat păcatul; cu moartea sa a călcat moartea, iadul a prădat şi toată stăpânirea şi putereadiavolului a ruşinat-o, făcând-o neputincioasă. Iar după ce a izgonit toată tabăra diavolească şi a sfărâmat porţile de aramă şi a frânt zăvoarele cele de fier, s-a sculat din morţi a treia zi şi a dăruit mântuire neamului omenesc, ca să învieze toţi şi să vieţuiască întru toţi vecii cei ce vor să fie nesfârşiţi; pentru că această lume văzută petrece puţină vreme şi nimic este”.

Auzind cei legaţi acestea şi alte cuvinte ale mucenicului, cu osârdie s-au întors la credinţa creştinească. Iar după ce a venit noaptea, au rămas la un sat ce era aproape şi cei legaţi au văzut la miezul nopţii nişte tineri îmbrăcaţi în haine luminoase. Acei tineri erau sfinţii îngeri şi, ca şi cum ar fifostîn rânduiala ostăşească, vorbeau cu Sfântul Acachie. Iar cei ce îi vedeau, socoteau că tovarăşii şi prietenii lui Acachie au venit noaptea, de frica muncitorului, ca să-1 cerceteze. Iar după ces-a făcut ziuă, au plecat în cale şi, mergând în ziua aceea cu sârguinţă, au ajuns noaptea în cetatea Bizanţului şi i-au închis pe toţi într-o casă. Şi cei legaţi au văzut iarăşi la miezul nopţii nişte tineri ca aceia din noaptea trecută vorbind cu Sfântul Acachie. Şi vedeau că tinerii aceia luminoşi, care se arătaseră, spălau cu apă caldă rănile mucenicului şi le sărutau. Şi privind aceasta, cei legaţi ziceau între ei: „Cu adevărat aceasta este vedenie dumnezeiască, pentru că sfinţi îngeri, iar nu oameni, au întâmpinat în noaptea trecută pe mucenicul lui Hristos. Şi acum au aceeaşi grijă de dânsul”.

Iar a doua zi, ducându-i pe toţi în temniţă, voievodul a poruncit străjerului temniţei, ca pe Mucenicul Acachie să-1 închidă singur în temniţa cea mai dinăuntru, legat cu lanţuri de fier şi ferecat în obezi, şi pe nimeni să nu lase la dânsul, nici să-i dea mâncare şi băutură ca, strâmtorându-se de foame, de sete şi de greutatea legăturilor, să slăbească şi să se supună mai cu înlesnire la voia lor; iar pe ceilalţi legaţi a poruncit să-i închidă în temniţa cea mai dinafară.

Iar după ce a sosit noaptea, cei legaţi s-au învrednicit iarăşi de o vedenie minunată; pentru că au văzut strălucind o lumină în temniţa cea mai dinăuntru şi, uitându-se printr-o ferestruică, au văzut nişte bărbaţi purtători de lumină, care, dezlegând pe sfântul mucenic din legături, îi tămăduiau rănile şi îi puneau dinainte hrană minunată, albă ca zăpada, dându-i şi băutură. Văzând ei aceasta în toate nopţile, au chemat străjerul acelei temniţe şi i-au spus acea vedenie; iar el, privind prin ferestruică, a văzut cu ochii săi aceea lumină şi, deodată, deschizând uşile temniţei, a intrat înăuntru. Dar n-a văzut şi n-a aflat pe nimeni, decât numai pe mucenic singur stând în legături; şi s-a mirat şi s-a înspăimântat străjerul temniţei.

Iar dacă au trecut şapte zile de la ducerea lor în Bizanţ, voievodul, şezând la judecată, a pus de fată pe Sfântul Mucenic Acachie şi, văzându-1 sănătos cu trupul şi luminat la fată, s-a mirat; pentru că aştepta să-1 vadă foarte slăbit de răni, legături, foame, sete şi de osteneala drumului. Şi s-a mâniat voievodul asupra ostaşilor, părându-i-se că aceia i-au dat odihnă, şi a zis către dânşii cu mânie: „Nu v-am poruncit eu vouă, ca pe acest om să-1 închideţi în temniţa cea mai dinăuntru, cu obezi să-1 ferecaţi, cu fiare grele să-1 legaţi peste tot trupul şi să nu-i daţi hrana şi băutură nicidecum? Iar voi l-aţi lăsat liber, ca să se odihnească şi să se tămăduiască de răni şi, iată, acum îl văd sănătos şi mai frumos decât cum era mai întâi”. Iar Antonin temnicerul a zis: „Aşa mă jur pe puterea ta, o, stăpâne, că toate s-au făcut după poruncile tale. Deoarece de la Pirint până la această cetate a fost adus cu nevoie, legat cu fiare grele, pe care, dacă voieşti, poţi singur a le cântări, cât sunt de grele. Apoi a fost închis în cea mai strâmtă temniţă şi nimeni de aici nu i-a dat ceva de trebuinţă; întreabă pe străjerul temniţei şi te vei înştiinţa, dacă nu au fost aşa toate, precum ai poruncit”.

Şi îndată a poruncit voievodul ca să cheme pe străjerul temniţei, căruia i-a zis cu glas groaznic: „Ticălosule, pentru ce n-ai făcut precum ţi s-a poruncit şi ai lăsat pe legatul acesta de s-a hrănit şi s-a tămăduit în odihnă; şi iată, acum stă de fată tare cu trupul, ca şi cum ar fi venit la război şi la luptă?” Iar Sfântul Acachie a zis: „Tăria şi puterea îmi sunt date din cer, de la Iisus Hristos, dătătorul de nevointă, Care m-a tămăduit pe mine de răni şi m-a făcut sănătos”. Şi a zis voievodul cu mânie către cei ce stăteau de faţă: „Loviţi-1 peste gură şi sfarâmaţi-i dinţii, ca să nu răspundă neîntrebat”. Şi slujitorii au bătut pe mucenic; iar voievodul iarăşi a zis către străjerul temniţei:

„Ce răspunzi tu, ticălosule?”

Străjerul a răspuns: „Mă jur pe puterea ta, că toate câte mi-ai poruncit le-am făcut, încă şi mai multe răutăţi i-am adăugat lui, dar alţii au fost tămăduitorii şi hrănitorii lui, precum ştiu toţi cei ce sunt ţinuţi în temniţă; întreabă pe aceia şi dacă vei auzi într-altfel, iată, capul meu este înaintea ta, fă ce vei voi. Căci am văzut nişte ostaşi îmbrăcaţi luminos, dintre care unii îl dezlegau pe acesta din legături, alţii, ştergându-i rănile, i le tămăduiau; iar alţii îi puneau dinainte hrană şi bautura şi vorbeau cu el prieteneşte. Toţi aceşti legaţi, care au fost aduşi cu el de la Pirint, mi-au spus, că i-au văzut adeseori pe cale, apoi chiar aici în temniţă. Dar eu, necrezând cuvintelor lor, am voit să văd singur aceea şi am văzut cu ochii mei, precum mi-au spus ei. Iar după aceea am deschis uşa fără de veste şi am intrat la el în temniţa cea dinăuntru, vrând să întreb cine şi de unde sunt şi cum au intrat prin uşile încuiate; dar nu am găsit pe nimeni, decât numai pe cel legat, fiind în obezi şi în lanţuri şi rugându-se către Dumnezeul său sau uneori dormind”. Voievodul a zis străjerului: „Tu, ticălosule, luând aur de la rudeniile lui Acachie, ai lăsat pe aceia la el cu bucate, cu băutură şi cu doctorii”.

Şi îndată a poruncit să bată tare pe străjer cu vergi de plumb; iar străjerul, fiind bătut, striga zicând: „Te rog, o, stăpâne, cercetează mai întâi cu dinadinsul şiteînştiinţează, dacă nu va fi aşa precumîţispun, şi atunci să mă ucizi”. Zis-a voievodul: „Spune că omul acesta este fermecător şi vrăjitor”. Răspuns-a străjerul: „Ceea ce am văzut, aceeaîţispun, iar dacăeleste vrăjitor sau nu, nu ştiu”. Şi astfel, nevinovatul străjer a pătimit o bătaie cumplită ca aceea, pentru mucenicul lui Hristos. Şi era numele străjerului aceluia Cachie. Deci, Sfântul Mucenic Acachie, văzând aceea, râdea de nebunia voievodului, deşi avea sfărâmată gura şi obrazul, care lucru văzându-1 voievodul, s-a aprins cu mai multă mânie şi a zis către mucenic: „Au tu ai venit să râzi de noi, nădăjduindu-te spre ale tale vrăji?” Sfântul a răspuns: „Nu aşa râd eu, ca şi cum m-aş bucura de pierzarea voastră, ci mai ales mă şi doare inima de veşnica voastră osândire. Iar voi singuri vă râdeti şi vă batjocoriţi viata voastră, căci, lăsând pe Dumnezeul cerului, al pământului şi al mării, pe Făcătorul tuturor, vă închinaţi pietrei şi lemnului celui neînsufleţit”.

Atunci a poruncit voievodul la zece ostaşi să-1 bată cu bete de stejar pe spate şi pe pântece; iar mucenicul se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută mie, robului Tău!” Şi a venit glas de sus, întărindu-1, şi îndată cei ce-1 băteau au înţepenit şi nu puteau mai mult să ridice mâinile lor asupra mucenicului. Iar voievodul, nepricepându-se ce să-i mai facă, s-a gândit să trimită pe mucenic la ighemonul care atunci venise iarăşi acolo în Bizanţ şi i-a scris o scrisoare astfel: „Minunatului şi marelui judecător Flachin, ighemonul Traciei, voievodul Vivian îi zice: bucură-te! Pe Acachie, apărătorul necuratei credinţe creştineşti, pe care Firm, tribunul oştilor Martisiei, 1-a trimis la mine de mai mult de douăzeci de zile şi care nu voia să se supună poruncilor împărăteşti, l-am muncit după legea judecăţii şi n-am putut deloc să-1 înduplecăm spre împlinirea voii împărăteşti. Iar de vreme ce stăpânirea ta mai bine pop să-1 pedepseşti şi să-1 înfricoşezi, de aceea îţi trimit pe acest om la a ta mai mare judecată, cu faptele cele scrise de temnicer despre el”

Iar ighemonul, pentru că avea femeie creştină care îl îndemna în taină cu rugăminte şi cu jurăminte ca, pe creştinii cei aduşi la el la judecată, să nu-i muncească mult, ci degrabă să-i dea morţii, luând scrisoarea voievodului, a poruncit să pună pe mucenic în temniţă, însă fără de legături şi fără de pază mare. După cinci zile, ighemonul punând înainte pe mucenic la judecată şi poruncind a se citi faptele cele scrise despre el trimise de voievod, s-a mirat de cruzimea aceluia şi de tăria mucenicului, şi a ocărât pe Vivian pentru aceea; că pe un om ce era ostaş cu dregătoria, 1-a muncit atât de lung şi atât de cumplit, neomorându-1 îndată prin tăiere cu sabia. Deci văzând că nu este deloc cu putinţă să plece spre păgânătate pe mucenicul lui Hristos, a poruncit să-i taie capul cu sabia, afară din cetatea Bizanţului.

Şi pe când ei duceau pe mucenic spre tăiere, el striga către Dumnezeu, zicând: „Cu cât de multe limbi aş fi voit a Te lăuda pe Tine, Hristoase, Dătătorule de viaţă, Fiul lui Dumnezeu, Care îmi eşti atât de bun şi milostiv mie, păcătosului, învrednicindu-mă în partea sfinţilor mucenici”.

Şi ajungând la locul cel de tăiere şi cerând vreme spre rugăciune, şi-a plecat genunchii şi se ruga astfel: „Slavă Ţie, Dumnezeule, laudă se cuvine măririi Tale celei nemăsurate, că astfel Te-ai preamărit întru noi, cei îngreunaţi cu păcatele; pentru că, pe cât ne arăţi mai multe faceri de bine şi pe cât mai mult ne ierţi păcatele noastre, pe atât străluceşte mai luminat şi se preamăreşte slava milostivirii Tale. Fie binecuvântat numele slavei Tale, Dumnezeule, căci pe mine, care sunt nevrednic facerilor Tale de bine, m-ai învrednicit de atâta cinste, ca să mă numesc mucenic al lui Hristos, şi această cinste mi-ai dăruit-o mie, nu pentru oarecare lucruri al mele, ci din însăşi bunătatea şi iubirea Ta de oameni cea negrăită. Deci, Te binecuvintez pe Tine, Doamne Dumnezeule, Sfântul lui Israel, împreună cu Unul Născut Fiul Tău şi cu Sfântul Duh; căci a Ta este slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Acestea zicându-le, şi-a plecat sub sabie capul său şi i l-au tăiat. Astfel şi-a săvârşit pătimirea sa cea pentru Hristos, Sfântul Mucenic Acachie; iar trupul lui cel sfânt l-au îngropat nişte oameni cucernici cu cinste, în locul care se numea Stavrion. Acestea au fost pe timpul Împărăţiei lui Maximian, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Preacuvioșii Părinți din Georgia (VI)

În veacul al şaselea, la două sute de ani după ce Sfînta Nina luminătoarea Armeniei predicase Evanghelia în Georgia, s-a arătat lui loan, nevoitorului din Antiohia, însăşi Sfînta, Preacurata de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria. Ea i-a poruncit să îşi aleagă doisprezece ucenici şi să meargă în Georgia spre a întări acolo poporul în credinţa creştină. Nevoitorul loan antiohianul a pornit imediat la faptă, după această dumnezeiască arătare. Sosind în Georgia, aceşti sfinţi părinţi misionari au fost întîmpinaţi cu cinste de regele Georgiei şi de Catholicosul Eulalie, ei începînd imediat cu multă dumnezeiască rînvă predicarea lor. Poporul se aduna în jurul lor cu sutele, iar sfinţii îi povăţuiau în Sfînta credinţă cu înţelepciune mare şi cu mari minuni. Căpetenia acestor iubitori de Hristos părinţi era Sfîntul loan Zedazeni, iar numele ucenicilor lor sînt: Aviv, Antonie, David, Zenon, Tadeu, lesei, Isidor, losif, Mihail, Pyrrhus, Ştefan şi Şio. Cu rîvnă apostolică aceştia cu toţii au întărit credinţa creştină în Georgia, au întemeiat mînăstiri, şi au lăsat după ei mulţime de fii duhovniceşti care să ducă mai departe făclia credinţei şi lumina învăţăturii. Ei s-au învrednicit astfel de slavă mare în ceruri şi putere pe pămînt.

Icoana Maicii Domnului de Liubeci, făcătoare de minuni (XI)

Icoana făcătoare de minuni datează din sec. al XI-lea, în perioada în care creștinismul abia se afirma în Rusia. Conform unei istorisiri, în vechiul oraș Liubeci trăia familia un măcelar sărac. Văzând cum tatăl său taie vițeii, feciorul cel mai mare a luat într-o zi cuțitul și a ieșit să se joace cu fratele mai mic, din neatenție înjunghiindu-l mortal. De frică, băiatul s-a ascuns în cuptor, iar mama care nu știa nimic de cele întâmplate a aprins focul. Tocmai atunci s-a întors acasă și tatăl care văzând pe unul dintre fii zăcând mort, iar pe celălalt în cuptorul cuprins de flăcări, s-a aruncat disperat și înfuriat asupra nevestei și a omorât-o. Inconștient, a alergat pe malul Niprului și a văzut acolo o barcă în care a urcat. Barca a pornit purtată de valuri, iar măcelarul fiind istovit și plin de amar a adormit. În acel timp barca s-a întors către malul dinspre Liubeci al râului și de la lovitura de prundiș omul s-a trezit și a văzut Icoana Maicii Domnului. Simțind o mare ușurare sufletească, a luat icoana și a venit acasă, unde a găsit întreaga familie în viață. Despre minunile săvârșite de icoana cu chipul Maicii Domnului de Liubeci vorbește ierarhul Dimitrie al Rostovului, descriind mulțimile de oameni care veneau la sfințenie pentru a primi ajutor și vindecare. Aflarea icoanei este prăznuită la 7 /20 mai

Icoana Maicii Domnului de Jiroviț (1740)

Rugăciunea de sâmbătă

Doamne lisuse Hristoase, Judecătorul meu Prea drept! Cunosc că păcatele mele sânt fără de număr. De aceea Te rog în această zi, în care de Iosif şi de Nicodim pus fiind în Mormânt, Te-ai pogorât în iad cu Sfântul şi Îndumnezeitul Tău suflet şi de acolo ai depărtat întunericul cu lumina Dumnezeirii Tale şi ai adus bucurie nespus de mare strămoşilor noştri, căci i-ai mântuit de sclavia cea cumplită şi i-ai suit în rai.

Îngroapă păcatele mele şi cugetele mele cele rele şi viclene, ca să piară din mintea mea şi să nu se mai lupte cu sufletul meu. Luminează întunecatul iad al inimii mele, alungă întunericul păcatelor mele, şi suie mintea mea la cer, ca sa mă bucur de Faţa Ta. Aşa Doamne, primeşte umilita mea rugăciune ca o tămâie mirositoare, pentru rugăciunile iubitei Tale Maici, care Te-a văzut pe Cruce pironit între doi tâlhari, şi de durerile Tale cumplite i s-a rănit inima; care împreună cu ucenicii şi cu mironosiţele Te-au pus în mormânt, care a treia zi Te-au văzut înviat din morţi şi la înălţarea Ta Te-a văzut suindu-Te de la pământ la cer, însoţit de Sfinţii Tăi Îngeri.

Îndură-Te, Doamne, şi de cei vii şi de cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, către care zic şi eu, nevrednicul: O, fericiţi servitori ai lui Dumnezeu! Nu încetaţi a vă ruga Lui, ziua şi noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea greşim cu atâtea nenumărate păcate! Mijlociţi pentru noi Darul şi ajutorul lui Dumnezeu, pe care nu ştim a-l cere după cuviinţă. Nu încetaţi a vă ruga, pentru că prin rugăciunile voastre, păcătoşii să câştige iertare, săracii ajutorul, întristaţii mângâiere, bolnavii sănătate, cei slabi la minte înţelepciune, cei tulburaţi linişte, cei asupriţi ocrotire, şi toţi împreună Darul lui Dumnezeu, spre folosul cel sufletesc, în mărirea lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat, Căruia i se cuvine cinste şi închinăciune în veci.

Amin.

*

Cititi si :

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/23/cine-trebuie-sa-faca-pogoraminte-la-pacate-oamenii-sau-dumnezeu-sau-unde-duc-pogoramintele-oamen

 

 

Advertisements