Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia (apr. 320)

e0b4aae2-4058-4ba4-ab0a-4fd3b57b95a7

Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.

Înştiinţîndu-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cît şi despre însoţitorii lor cum că sînt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dînşii voievodul astfel: “Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte pînă a nu vă sili cu muncile”.

La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzînd tiranului, au zis: “Dacă pentru împăratul cel pămîntesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atît mai vîrtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: “Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gîndiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.

Sfinţii ostaşi au zis: “Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul”. Zis-a voievodul: “Nu grăiţi multe, ci, lăsînd vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor”. Acestea zicîndu-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrînd sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: “Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea”. Iar după ce a înserat, au început a cînta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui – zicînd şi cealaltă parte a psalmului aceluia, pînă la sfîrşit. Iar după cîntare se rugau şi iarăşi cîntau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, pînă la miezul nopţii.

În cîntare începea stihurile Sfîntul Chirion, iar Sfinţii Candid şi Domnos, împreună cu ceilalţi, cîntînd după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicîndu-le: “Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui”. Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimîntat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit pînă a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunînd prietenii şi sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii patruzeci de ostaşi, către care a zis: “Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Cîţi ostaşi are împăratul vostru, nu sînt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sînt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi”.

A răspuns Sfîntul Candid: “Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic”. Zis-a voievodul: “Au nu v-am spus că întru a voastră stăpînire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniţi?” Iar Sfîntul Candid a zis: “De vreme ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpînire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urîm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară”.

De aceste cuvinte ale sfîntului minunîndu-se voievodul şi scrîşnind din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi în temniţă. Iar Sfîntul Chirion a zis către dînsul: “Nu ai de la împăratul stăpînire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi”. Temîndu-se, voievodul a poruncit ca, lăsîndu-i liberi, să-i bage în temniţă şi să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i păzească cu grijă, căci aştepta venirea voievodului Lisie.

Deci, şezînd sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile învăţau de la Sfîntul Chirion, pentru că le zicea: “Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întîmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sîrguim a nu ne despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o săvîrşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sîrguim a fi plăcuţi”.

După ce au trecut şapte zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă, Lisie voievodul a venit în ţările acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi, şezînd la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergînd la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii săi: “Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, cînd Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte cînd am fost într-un război mare oarecînd şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atîta mulţime de potrivnici şi într-un atît de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.

Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutîndu-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rînduială ca aceasta păzeam? Căci, cînd intram în război, cîntam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mîntuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!”

Atunci cîntau sfinţii psalmul acela, pînă ce au fost duşi la judecată. La priveliştea aceea se adunase tot poporul cetăţii. Iar cînd au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie voievodul căutînd spre dînşii, a zis: “Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii aceştia”. Şi a zis către sfinţi: “Vrednicii mai mari şi mai multe daruri decît alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinîndu-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la munci veţi fi daţi”.

Răspuns-a Sfîntul Candid: “Nu numai cinstea ostăşească, ci şi trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decît Hristos, Dumnezeul nostru”. Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfîntul Candid a zis: “O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea şi vei vedea răsplătirea”. Iar voievodul, scrîşnind din dinţi, a zis către sfinţi: “O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?”

Iar slujitorii idoleşti, luînd pietre, cînd voiau să arunce asupra sfinţilor, ei aruncau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Iar sfinţii mucenici, văzînd aceea, se întăreau întru Domnul şi se făceau mai cu îndrăzneală.

Atunci voievodul, pornindu-se spre mînie, a apucat o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatra aceea a lovit pe voievod în obraz şi i-a sfărîmat gura. Atunci Sfîntul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărîma.

Voievodul a zis: “Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dînşii”. Iar Sfîntul Domnos a zis: “Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcînd ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mîniei şi amîndoi sînteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci”.

Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: “O, cei mai fără de minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi jertfe?” Sfîntul Chirion răspunse: “Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfîntul Duh şi ne sîrguim a săvîrşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte”.

Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se gîndească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă, au început a cînta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii noştri şi, precum sînt ochii slugilor în mîinile stăpînilor lor, aşa şi ochii noştri sînt către Domnul, Dumnezeul nostru, pînă ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dînşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicîndu-le: “Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi”.

Cu o mîngîiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: “Fă-ne orice voieşti, că noi sîntem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor”. Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lîngă Agricolae, ţinînd în dreapta o sabie iar în stînga un şarpe şi îi grăia la ureche: “Al meu eşti, îmbărbătează-te”.

Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi sfinţii patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lîngă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdînd vitejeşte cele de aici şi bucurîndu-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către altul: “Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urîm trupul.

Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mîna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mîntuitorul sufletelor noastre”.

Cînd pătimeau acestea sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit şi vînt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului, pe cînd se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru ca dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească într-acel feredeu cald.

Sosind ceasul întîi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputînd să rabde, s-a despărţit din acea sfîntă ceată şi a alergat la feredeu. Dar cînd şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecînd de la dînşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: “Au doară în rîuri Te vei mînia, Doamne? Au doar în rîuri este mînia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii şi toate adîncurile, focul, grindina, zăpada, gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele sălbatice le alini, prin ameninţarea mîinii Tale.

Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, cînd fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adîncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, că am stat în adîncul apei şi ni s-au udat picioarele în sîngele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mîntuit, strigînd către Tine”.

Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atît de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugîndu-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceara de căldură, iar ceilalţi, petrecînd în ger atît de mare, sînt încă vii.

Şi, căutînd către dînşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicînd ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dînşii acea lumină. Atunci a văzut pogorîndu-se din cer, spre capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugeta, zicînd în sine: “Nu sînt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?”

Înţelegînd că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sînt în număr deplin de patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcîndu-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigînd şi zicînd cu mare glas: “Şi eu sînt creştin!” Apoi, stînd în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: “Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcîndu-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!” Şi s-a făcut desăvîrşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.

Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzîndu-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tînguindu-se, striga în auzul tuturor: “Vai mie, sînt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sînt la toţi de rîs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămîne mai mult, decît numai să întorc inima boierilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în rîu ca nici moaştele lor să nu rămînă?”

Iar Sfîntul Chirion a strigat, zicînd: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpîne, şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat”. Deci au început cu toţii a cînta psalmul acesta: Mîntuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.

A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzînd pe sfinţii mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apa în iezer o simţeau că este caldă. După aceea, văzînd şi pe străjerul temniţei stînd în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dînsul pe ostaşi: “Din ce pricină a făcut aşa?” Iar ostaşii au răspuns: “Noi am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcîndu-se şi aruncîndu-şi hainele sale, a sărit la dînşii, strigînd aşa: “Şi eu sînt creştin!””

Atunci tiranii, umplîndu-se de mînie, au poruncit ca, legîndu-i, să-i tîrască la mal; şi, ducîndu-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărît să li se sfărîme gleznele cu ciocane. Făcîndu-se acea cumplită muncă, maica unui tînăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci, temîndu-se ca nu cumva fiul ei, ca un tînăr ce era, să se înfricoşeze şi să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dînsul întinzîndu-şi mîinile, îl învăţa grăind: “Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvîrşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutîndu-ţi!”

Iar sfinţii mucenici, fiind sfărîmaţi şi acum sufletele lor dîndu-le Domnului, grăiau: “Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vînătorilor; cursa s-a sfărîmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul!” Şi zicînd toţi “Amin”, şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfîntul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.

Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punînd în care trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tînărul acela l-au lăsat abia răsuflînd, avînd nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzînd pe fiul ei singur, lăsîndu-şi slăbiciunea femeiască şi avînd tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurîndu-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maica sa, ajungînd carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.

După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de rîu, ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte mare şi, punînd pe dînsele muceniceştile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dînşii tiranii: “De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea cu dînsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în rîu ca nici praful lor să nu rămînă!” Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în rîu, spre pierderea desăvîrşită a pomenirii mucenicilor.

Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului Petru, episcopul acelei cetăţi, zicîndu-i: “Vino noaptea şi ne scoate pe noi din rîu!” Iar el, luînd clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul rîului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se afla cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunînd episcopul din apă toate oasele sfinţilor, pînă la unul, le-a pus într-un loc cinstit.

Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El, ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfînt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către Preasfînta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsînd pomenirea vieţii lor, spre mîntuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh.

Iar numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici sînt acestea: “Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie“.

 Sf Mc Candid

 Sf. Mucenic Chirion

SF.Mucenic Domnos

Sf Mucenic Aglaie

Sf Mucenic Meliton

Sfântul Mucenic Alexandru

Sf Mucenic Claudie

Sfântul Mucenic Aetie

Sfântul Mucenic Atanasie

Sfantul Mucenic Acachie

Sfântul Mucenic Ecdit

Sfântul Mucenic Dometian

Sfântul Mucenic Chiril

Sf Mucenic Evnichie

Sfântul Mucenic Flavie

Sfântul Mucenic Gorgonie

Sfântul Mucenic Gaie

Sf Mucenic Isihie

Sfântul Mucenic Filoctimon

SF Mucenic Ieraclie

Sfântul Mucenic Ioan

Sfântul Mucenic Hudion

Sfântul Mucenic Ilian

Sfântul Mucenic Prisc

Sfântul Mucenic Ilie

Sfântul Mucenic Lisimah

Sfântul Mucenic Leontie

Sfântul Mucenic Sacherdon

Sfântul Mucenic Sisinie

Sfântul Mucenic Nicolae

Sfântul Mucenic Teofil

Sf Mucenic Vivian

Sfântul Mucenic Xantie

Sfântul Mucenic Teodul

Sfântul Mucenic Severian

Sfântul Mucenic Valerie

Sf Mucenic Smaragd

Sf.Mucenic Valent

Sfântul Mucenic Aghie

Sfântul Mucenic Eutihie

Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Sfântul Mucenic Teofil Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci şi şase zile ale lunii februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idis al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, dupa calendarul Iulian  – cel cu adevarat Ortodox  tinut doar in Rusia, Sf Munte Athos ( unde au luptat din 1924 pentru mentinerea calendarului Iulian , si tin manuscrisul cu anatemele ce s-au dat de Sf Parinti la Sinodul din 1583… în Codexul 772 din biblioteca M-rii Sf. Pantelimon si în mss. Codex 285 în chilia “Imnul Acatist” din Schitul Kapsocalivia ;  la  Ierusalim ( au si ei manuscrisul in biblioteca M-rii Sinai si nu au indraznit sa schimbe nimic ), Polonia ( care a revenit in 2014 la cel Iulian ( pentru ca oricum preotii lor nu au facut ascultare de patriarhul apostat)  , apoi Georgia si Serbia ] …Nicidecum calendarul cel grigorian, dupa Papa,  care te pune sa serbezi de fapt pe 24 februarie ce s-a intamplat de fapt pe 9 martie… Calendar ce este inventat de papistasi, adica de papa Grigorie al XII-lea al Romei,  in anul 1582 – pentru caderea Ortodoxiei. Pentru a strica si batjocorii randuiala ORTODOXIEI si ascultarea fata de Dumnezeu , Sfinti, Sinoade, Canoane … ducand astfel ORTODOCSII LA IAD.

Sfântul Mucenic Urpasian din Nicomidia (apr. 295)

De îndată ce Maximian a luat în mâini frânele împărăţiei a şi început să stăpânească cu asprime părţile din jurul Nicomidiei, făcându-se un înflăcărat apărător al idolilor. Prietenii lui de gânduri şi de băutură i-au aprins odată mânia, întocmai ca o flacără puternică împotriva creştinilor. Şi atunci, adunând laolaltă pe toţi sfetnicii şi fruntaşii din împărăţia lui, le-a strigat: dacă cineva dintre voi a căzut în credinţa creştinilor şi nu vrea să se întoarcă la binevoitorii noştri zei, să-şi desfacă brâul său înaintea tuturora şi să iasă din palatul şi din cetatea noastră. Căci cetatea aceasta încă de la strămoşi a apucat să cinstească pe zei, şi nu un singur Dumnezeu şi chiar şi acesta răstignit! Şi atunci spaimă a cuprins pe toţi cei ce crezuseră în Hristos. Dar tot atunci s-a putut vedea curat şi felul adevărat în care avea să se arate dreapta credinţă în Hristos. Căci unii dintre cei de faţă ascundeau că sunt creştini, iar alţii se lepădau. Câţi însă purtau în sufletele lor nepătată dragostea către Dumnezeu, dispreţuind chinurile şi bătându-şi joc de tiran, aruncându-şi brâiele se îndepărtau de acolo. Atunci şi viteazul Urpasian cel cu sufletul de diamant, care făcea parte dintre sfetnici, a aruncat hlamida şi brâul său, zicând cu glas puternic împăratului: de vreme ce astăzi împărate, mă declar ostaş al Împăratului Celui ceresc, Care este Domnul meu Iisus Hristos, ia-ţi înapoi brâul, cinstea şi mărirea.

Auzind acestea de la Urpasian, cu totul pe neaşteptate, împăratul Maximian s-a schimbat îndată la faţă şi multă vreme a rămas fără de glas. După aceasta, frecându-şi ochii şi privind posomorât către Urpasian, a strigat întocmai ca o fiară sălbatică, zicând: spânzuraţi pe ticălosul acesta şi zdrobiţi-i trupul cu vine de bou. Făcându-se aceasta cu mare grabă şi fiind bătut fără de milă, ore întregi, cu vine de bou, sfântul mucenic, îşi avea privirile îndreptate spre cer şi se ruga, nefiind mâhnit câtuşi de puţin. Tiranul poruncind să fie dat jos de pe lemnul pe care fusese chinuit, a zis către cei de faţă: aruncaţi-l de aici în vreo temniţă întunecată şi bine păzită şi lăsaţi-l acolo singur până ce mă voi gândi cu ce fel de moarte am să-l pierd.
În timp ce sfântul mucenic se găsea în temniţă, nelegiuitul împărat a născocit un nou mijloc de tortură; şi acesta era o cuşcă de fier. Astfel, poruncind ca sfântul sã fie scos din închisoare, a spus slujitorilor lui să-l închidă în cuşcă şi să fie spânzurat cu cuşca în sus.
După ce s-a făcut aceasta, iar cuşca de fier acoperea tot trupul sfântului, tiranul a poruncit să fie aprinse făclii şi cu acelea să fie arsă fără de milă cuşca în care se găsea sfântul. Deci, mucenicul cel sfânt al lui Hristos găsindu-se spânzurat în cuşca aceea de fier şi rugându-se acolo, într-atât a fost ars, încât toatã carnea de pe el topindu-se a curs ca ceara şi s-a amestecat cu pământul, iar oasele lui s-au făcut întocmai ca praful de pe arie. În felul acesta mucenicul cel sfânt al lui Hristos rugându-se şi topindu-se, aerul s-a umplut de mireasmã cu bun miros, iar sufletul lui s-a ridicat către Domnul, întocmai ca un luceafăr luminos, aşa precum unii dintre credincioşii care au fost de faţă au spus că au văzut. Iar tiranul şi nelegiuitul împărat stăruind încă în nebunia lui, a poruncit să fie adunat cu grijă atât pământul în care cursese carnea topită a sfântului, cât şi praful oaselor sale şi să fie împrăştiate în mare, în faţa lui. Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidiei.

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Cuvântul S-a făcut Trup”

f88826cb-d254-40ae-ab3b-86217a5c2629

O Icoană de pază la graniţa ruso-chineză

Fluviul Amur (Tamur), numit de chinezi „Fluviul dragonului negru”, reprezintă astăzi graniţa naturală dintre China şi Rusia, pe mai multe sute de km. Pe malul rus al fluviului, în oraşul Blagoveşcensk, în biserica Buneivestiri, se află paznica de frontieră: Icoana Albazin a Maicii Domnului, recunoscută de toţi localnicii drept ocrotitoare a credincioşilor, şi făcătoare de minuni.

Numele Icoanei, „Albazin”, provine de la fortăreaţa Albazin de pe apa Amurului, ridicată în 1650 de către conducătorul cazac Hierotheus Khabarov, pe locul aşezării prinţului daurian Albaza. De fapt, cazacii au poposit în zonă abia în sec. XVII. Aici vieţuiau populaţiile păgâne de daurieni şi tungusieni.

Cazacii au convieţuit cu băştinaşii, ridicând deci fortăreaţa Albazin. Chinezii au sesizat situaţia şi au atacat, o primă confruntare având loc la 24 martie 1652. Deşi la început ruşii au rezistat, chinezii au atacat continuu, până când, în 1658, au înfrând pe cazacii conduşi de Onufrie Stepanov. Albazinul a fost ars, iar mare parte din populaţie dusă în robie, în China. Zona Albazinului se voia transformată în pustiu.

Totuşi, în 1665, ruşii s-au întors şi au reconstruit Albazinul, iar acolo a venit şi preotul Ermoghen, de la mânăstirea Sfintei Treimi – Kirensk, care a adus cu sine o Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Cuvântul S-a făcut Trup” – „Albazin”. În 1671 bătrânul Ermoghen a construit o mică mânăstire la un kilometru şi jumătate de Albazin, unde a fost instalată Icoana.

Prin mila Maicii Domnului, zona a înflorit. În Albazin s-au ridicat două biserici (în cinstea Înălţării Domnului şi a Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei) şi o nouă mânăstire. Solul fiind fertil, Albazinul producea pâine pentru Siberia de Est. Chiar şi băştinaşii s-au adaptat culturii ruse, obţinând protecţia Rusiei în faţa raidurilor chineze. Moscova nu a scăpat din vedere nevoile de la frontiera Amur. În zonă a fost îmbunătăţită apărarea militară. Însă şi pentru hrana spirituală, au fost rânduiţi arhimandriţi, egumeni sau preoţi care să slujească în zonă. Popoarele daurian şi tungusian s-au botezat în scurt timp. Chiar şi prinţul Hantimur, al daurienilor, s-a botezat împreună cu fiul său, Katana, primind numele de Petru, respectiv Pavel.

Dar chinezii nu au abandonat lupta, dorind cucerirea Albazinului. În 10 iulie 1685, o armată de 15000 chinezi a înconjurat cetatea, în care se aflau doar 450 soldaţi ruşi şi trei tunuri. Chinezii au pregătit lemne de jur împrejurul cetăţii, ca să-i dea foc. Fiind în imposibilitatea de a face faţă, ruşii s-au retras din cetate, luând cu ei doar lucrurile sfinte, printre care Icoana Albazin. Numai că nici chinezii nu au putut împlini dorinţa lor, de a distruge recolta de grâu a Albazinului. Deodată invadatorii s-au speriat şi au început să se retragă, ignorând comanda superiorilor. Aceasta a fost considerată o minune a Icoanei Albazin, rămasă fără explicaţie sau detaliere. În 20 iulie 1685 ruşii s-au reîntors în Albazin.

După un an, cetatea a fost din nou atacată de chinezi. Asediul a durat cinci luni. De trei ori oraşul a fost apărat de săgeţile şi ghiulelele chineze. Cu toate acestea, mulţi ruşi au murit eroic. Asediul a fost ridicat în decembrie 1686, iar în oraş rămăseseră în viaţă 150 soldaţi, din cei în jur de 800 de la început. Însă în 1690 Albazinul a căzut pentru o lungă perioadă în mâinile chinezilor, iar ultima trupă de cazaci a părăsit cetatea, condusă de Vasil Smirenikov. Icoana Albazin a fost mutată din timp la Sretensk, pe râul Shilka (afluent al Amurului).

După distrugerea Albazinului, localnicii au contribuit la răspândirea Ortodoxiei în Orientul Îndepărtat. Prizonierii luaţi de chinezi au propovăduit creştinismul, încât împăratul chinez a ordonat ca un templu budist din Beijing să fie transformat în biserică ortodoxă, în cinstea Sofiei – înţelepciunea lui Dumnezeu. Biserica a primit în 1695 un antimis, cărţi de slujbă, sfântul şi marele mir, de la mitropolitul Ignatie de Tobolsk. Într-o scrisoare a mitropolitului către un preot ortodox captiv (Maxim), se menţionează: „Să nu te tulburi, nici pentru tine, nici pentru cei împreună cu tine, căci cine este în măsură să se opună voii lui Dumnezeu? Captivitatea voastră nu este lipsită de scop pentru poporul chinez, ca să le dezvăluiţi lumina credinţei în Hristos.”

În curând au urmat primele botezuri ale chinezilor. Şi următorul mitropolit de Tobolsk, Filoteu, a încurajat preoţimea din robia chineză, să continue misionarismul între păgâni.
Odată cu trecerea timpului, Amurul a fost eliberat de ruşi. La 1 august 1850 a fost fondat oraşul Nikolaevsk-Amur, pe râul Amur. A urmat înfiinţarea altor aşezări cazace în zonă, sub păstorirea spirituală a Arhiepiscopiei de Kamceatka.

Chiar şi pe locul fostei fortăreţe a Albazinului s-a ridicat o aşezare cu acelaşi nume.
Icoana Albazin a fost considerată în tot acest timp protectoarea Amurului. Trei noi oraşe ruse s-au ridicat, dintre care unul a primit chiar numele de Blagoveşcensk, de la Buna Vestire (Blagoveştenia). Tratatele de la Aigunsk (1858) şi Peking (1860) au contribuit în mod cert la stabilitatea din zonă.

În 1868 Icoana a fost mutată de la Sretensk la Blagoveşcensk, de către episcopul Veniamin de Kamceatka, iar în 1885 s-a stabilit în mod oficial sărbătoarea anuală a Icoanei la 9 martie, prin episcopul Gurie de Kamceatka. Tot atunci s-a alcătuit şi un Acatist al Icoanei Albazin.
O altă ameninţare pentru Amur a apărut în 1900. Trupele de chinezi s-au stabilit pe malurile Amurului, lângă Blagoveşcensk. Orăşenii s-au rugat în biserica Buneivestiri din oraş, unde se afla şi Icoana. Se citea continuu Acatistul ei. Deodată, potrivit mărturiilor chinezilor, s-a arătat deasupra Amurului o Femeie strălucitoare, care i-a înspăimântat. Îndată au ridicat asediul şi au plecat.
De peste 300 ani Icoana Albazin străjuieşte frontiera Amur a Rusiei. Este cinstită în primul rând ca ocrotitoare a soldaţilor, dar şi a mamelor. Mai ales femeile însărcinate şi cele aflate în preajma naşterii cer ajutor la Icoana Albazin.

Icoana Îl prezintă pe Iisus copil, în picioare, la pieptul Maicii Sale.
În 1885 şi 1895 Icoana a stopat epidemiile de difterie, scarlatină şi ciumă.
În timpul păstoririi episcopului Gurie, s-a dezvoltat practica procesiunilor cu Icoana şi cu Crucea prin Blagoveşcensk. Se merge cu Icoana de-a lungul străzilor oraşului şi se intră în toate casele unde este nevoie de sprijin şi tămăduire, în special acolo unde se află grav bolnavi, la anumite zile. De multe ori se petrec vindecări minunate. Aceste minuni sunt cunoscute în toată regiunea Amurului, din eparhia Kamceatkăi.
Mai multe copii ale Icoanei au fost făcute în zona Amurului şi în toată Rusia.

Sfântul Cuvios Filomor din Galatia (IV)

Acest sfint s-a nevoit în Galatia în veacul al patrulea. Se spune despre el că era atît de desăvîrşit în toate virtuţile încît semăna mai curînd cu un înger decît cu un om. El era mai cu seamă cunoscut pentru răbdarea lui. El a fost prigonit de Iulian Apostatul şi a suferit mult pentru Hristos. După moartea lui Iulian, prigonitorul de Hristos, Sfintul Filomor a vieţuit în pace, folosindu-i pe mulţi. El a adormit întru Domnul în cel de al optzecilea an al vieţii lui.

Sfântul Chesarie de Nazianz, fratele Sfântului Grigorie cel Mare (apr. 369)

Acest Sfânt Chesarie a fost fratele Sfîntului Grigorie Teologul cel care a murit în anul 369 după Hristos, fiind şi el un sfînt părinte şi scriitor bisericesc. Printre altele el a încercat să răspundă la întrebarea: „Câtă vreme au petrecut în rai Adam şi Eva, înainte de a păcătui şi a fi izgoniţi din el?” Unii au spus că timpul acela nu a fost decît de şase ore; alţii, că de douăzeci şi patru; iar alţii spun că acel timp a fost trei zile. Sfîntul Chesarie credea că acel timp a fost de patruzeci de zile. „Căci,” spune el, „Stăpînul nostru Hristos a postit timp de patruzeci de zile în pustie şi în această vreme a fost ispitit de diavolul. Dacă vechiul Adam nu a putut rezista ispitei în toată liniştea şi abundenţa care domneau în Rai, atunci noul Adam ne-a arătat că se poate şi trebuie să rezistăm ispitei în setea şi foamea sălbaticei pustietăţi.“

Rugaciunea de Miercuri

Doamne Atotputernice și Atotîndurate! Îmi aduc aminte că Te-ai născut Om din Sfânta Fecioară în peșteră și ai fost vândut cu treizeci de arginți de ucenicul cel viclean, ca să ne răscumperi pe noi, păcătoșii, de sub puterea diavolului. Pentru aceasta, Te rog, îndură-Te de mine, păcătosul!

Primește, Doamne, această mică a mea rugăciune, și umilita a mea voință, că mă întristez pentru că Te-am întristat, și mă amărăsc pentru ca Te-am supărat fără de număr. La Tine, Prea Bunule Mântuitor, am toată speranța, și cred că Tu, care din iubire de oameni ai primit să fii vândut pentru noi, Te vei îndura și de mine acum, ca să mă mântuiești de chinurile cele de veci, și să mă învrednicești Împărăției Tale.

Nu Te depărta de la mine Doamne, și ajută-mi, ca în toate sa fac voia Ta, și să nu Te mai răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele păcătoase, nici sa Te batjocoresc cu cugetele mele cele rele, precum făceau iudeii cei necredincioși în timpul Sfintelor Tale Patimi, ci ca femeia cea pacătoasa să-Ti spăl picioarele, cu lacrimile ochilor mei, pentru ca să mă învrednicesc a auzi și eu din Gura Ta cea dulce: Iertate să-ți fie păcatele… Amin.

 

*

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/23/cine-trebuie-sa-faca-pogoraminte-la-pacate-oamenii-sau-dumnezeu-sau-unde-duc-pogoramintele-oamen

Advertisements