Cuviosul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei (842-845)

6d151311-b083-4aba-b6e3-6e38193961cd

Cînd sfătuitorul împărătesc Tarasie, care era un laic, a fost ales Patriarh al Constantinopolelui, atunci, împreună cu el şi din mîinile lui, mulţi prieteni, persoane din cercul lui şi oameni necunoscuţi care îl admirau de departe au luat şi ei cinul călugăresc. Printre aceştia se afla şi Teofilact. Sfîntul Tarasie l-a uns pe Teofilact episcop al Nicomidiei. Ca episcop, Sfîntul Teofilact a fost păstor bun al turmei încredinţate lui şi s-a dovedit a fi binefăcător şi scăpare tare al celor aflaţi în nevoi, în dureri, şi în necazuri. După moartea Sfîntului Tarasie, pe tronul patriarhal a fost ridicat arhiereul Nichifor, iar la scurt timp după aceea la cîrma imperiului a venit Leon Armeanul, care era iconoclast. Acesta a stîrnit furtuna ucigaşă a luptei împotriva sfintelor icoane din Biserica lui Hristos. Nepăsîndu-i că iconoclasmul fusese dat anatemei la cel de al Şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (783 d.Hr.), împăratul Leon Armeanul a pornit din nou acest război drăcesc împotriva Bisericii, vrînd să răstoarne Ortodoxia. Sfîntul Teofilact l-a înfruntat pe împărat cu îndrăzneală şi pe faţă, dar vazînd că împăratul nesocoteşte pe mai departe adevărul, i-a prorocit: «O, împărate, vei cădea cu cădere năprasnică şi mare, şi nu vei găsi pe nimeni care să te scape de ea!». Din cauza acestor cuvinte şi la porunca împăratului, Sfîntul Teofilact a fost scos cu nelegiuire din scaun şi alungat în exil, unde a petrecut timp de treizeci de ani în cele mai mari lipsuri, necazuri şi umilinţe, şi unde în cele din urmă şi-a dat sufletul în mîna lui Dumnezeu, la anul 845 după Hristos.

Sfântul Apostol Ermis (Hermes) din cei 70 (I)

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Ermis sau Hermes se numără printre cei 70 de Apostoli. El a fost episcop în Dalmația. El este menționat în Epistola către Romani (Romani 16, 14), iar prăznuirea lui se face la 8/21 martie și la 4/17 ianuarie, împreună cu cei 70 de Apostoli.

Nu trebuie confundat cu Sfântul Apostol Ermie sau Hermas, creditat cu lucrarea „Păstorul” și care este și el menționat în același verset al Epistolei către Romani.

Erminialui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 150-151) arată că sfântul apostol Ermis (Hermes) trebuie zugrăvit ca un (episcop) bătrân, având barbă lungă și lată; poartă în mâini un sul de pergament (hârtie), simbolizând propovăduirea Apostolilor către toate neamurile.

Cuvioșii Lazăr (1391) şi Atanasie, egumeni din Murom (Murmansk) (Rusia) (XV)

fc811f9f-5bc3-46f4-8950-d4819b982dee

Sfântul Mucenic Teodorit, Prezbiterul Antiohiei (361-363)

În Antiohia Siriei era zidită o biserică sobornicească de marele împărat Constantin şi de Constanţiu, fiul lui, care era înfrumuseţată cu podoabe şi se numea de popor biserica de aur. Căci nu numai pe dinăuntru era împodobită cu zugrăveli de aur ce străluceau, dar şi pe dinafară tot acoperămîntul era aurit; şi vasele bisericeşti care erau fără număr, toate erau de aur şi de argint curat. Ba încă şi averi s-au dat bisericii de către împăraţi, spre hrana clerului care era acolo. În clerul acelei soborniceşti biserici era între presbiteri şi acest Sfînt Teodorit, fiindu-i încredinţată păzirea vaselor şi toată înfrumuseţarea şi bogăţia bisericească. Acela din tinereţe avea viaţă îmbunătăţită şi îşi păzea inima în dreapta credinţă, împlinind ceea ce se scrie: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. Şi plăcea lui Dumnezeu prin post, rugăciuni, milostenie, îngrijire de mîntuirea sufletelor omeneşti şi prin slujirea cea neprihănită a preoţiei.

După ce a murit împăratul Constanţiu, fiul lui Constantin (361), a venit după dînsul Iulian, călcătorul de lege (361-363). Acela, primind împărăţia, se arăta a fi creştin dreptcredincios; şi pe episcopii cei izgoniţi de împăratul Constanţiu pentru dreapta credinţă îi întorcea din surghiun. Iar după ce s-a întărit în împărăţie, s-a lepădat de Hristos înaintea tuturor, de Care de mult se lepădase în taină, dîndu-se diavolului şi meşteşugului vrăjitoresc. Şi a început a prigoni Biserica lui Hristos, deşi nu pierdea pe tot poporul creştinesc, însă pe cei mai mari creştini scoţîndu-i din duhovniceasca rînduială şi pe cei cu dregătorii din poporul mirenesc ucigîndu-i cu munci, lua de la creştini bisericile lui Dumnezeu, le prefăcea în capişti idoleşti şi jefuia toate podoabele şi averile bisericeşti. Căci ticălosul zicea: “Nu se cade creştinilor să aibă orice bogăţii, deoarece Hristos al lor le porunceşte să fie săraci: să nu aveţi aur, nici argint“.

Într-acea cumplită vreme s-a pustiit soborniceasca biserică din Antiohia, care pentru frumuseţea ei se numea aurită; căci toate podoabele cele scumpe ale ei le-au luat la vistieriile împărăteşti şi averea bisericească au jefuit-o, pe clerici i-au izgonit şi pe Sfîntul Teodorit l-au muncit. Iar pricina a fost astfel: Împăratul Iulian avea un unchi de un nume cu el, care era frate bun al maicii sale. Pe acela l-a pus voievod şi stăpîn asupra părţilor Răsăritului. Iar acel Iulian, unchiul împăratului, a fost mai întîi creştin, dar vrînd să fie plăcut nepotului său, adică împăratului Iulian, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor. Apoi s-a dus la Antiohia, mai înainte de a merge acolo împăratul, avînd împreună cu el şi pe alt dregător din cei împărăteşti, cu numele Felix, care era rînduit asupra vistieriilor împărăteşti.

Ştiind că este multă bogăţie în biserica cea sobornicească, a prins pe fericitul Teodorit presbiterul, păzitorul vaselor bisericeşti (ceilalţi clerici fugind toţi de frică şi ascunzîndu-se care unde putea). Dar pe Teodorit se sîrguiau să-l prindă, ca cel ce avea cămara bisericească în mîinile sale. De la el luînd cheile, apoi legîndu-l tare şi închizîndu-l în temniţă, a mers împreună cu Felix, vistiernicul împărătesc, şi cu multă putere de oaste înarmată, în biserica lui Dumnezeu, ca să-i ia podoaba (adică aurul şi argintul) şi lucrurile cele scumpe şi să le ducă în vistieriile împărăteşti. Deci, intrînd în sfinţenia lui Dumnezeu, ca un hoţ şi tîlhar, o, cu cîtă îndrăzneală mare şi neruşinare răpeau averea bisericească, făcînd necinste sfinţeniei Domnului. Căci chiar lîngă prestolul lui Dumnezeu, ticălosul acela a îndrăznit a-şi lăsa udul. Apoi scoţînd vasele bisericeşti din altar, a şezut pe ele spre batjocoră, grăind vorbe de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos.

Unul din cei ce erau acolo, cu numele Evzoe, îl sfătuia pe acel fără de ruşine să nu facă o necinste ca aceea sfinţeniei Domnului şi să nu hulească pe Hristos. Iar el, lovindu-l tare pe acela peste cap, zicea despre creştini, că Dumnezeu nu are nici o purtare de grijă pentru ei, ci sînt cu totul lipsiţi de harul Lui. Astfel acel necurat voievod, jefuind biserica lui Dumnezeu, s-a întors ca să muncească pe Sfîntul Teodorit, slujitorul lui Dumnezeu.

Deci, punîndu-l înaintea sa legat la judecata cea necurată, a zis către dînsul: “Pentru ce, Teodorite, în vremea împăratului Constantin, ai stricat locaşurile zeilor celor vechi, ai împodobit mormintele morţilor şi ai poruncit să zidească biserici peste ele?” A răspuns sfîntul: “Bisericile cele dumnezeieşti şi mormintele sfinţilor sînt zidite şi împodobite de la strămoşi, căci Dumnezeu a preamărit pe sfinţii Săi, fiindcă i-a aflat vrednici Lui. Iar de tine mă minunez, voievodule, cum din creştin te-ai făcut slujitor de idoli”. Şi a poruncit ighemonul să-l bată peste obraz pe sfîntul. Iar mucenicul a zis: “Greşeşti, Iuliane, numind dumnezei pe idolii cei de piatră şi de lemn”.

Atunci a poruncit muncitorul să-l spînzure pe Sfîntul Teodorit pe lemn şi cu unghii de fier să-l strujească peste tot trupul. Şi strujindu-l trei ceasuri, iar sîngele curgînd ca pîraiele, faţa lui strălucea de bucurie ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere. Şi a zis către dînsul muncitorul: “Ticălosule, jertfeşte zeilor ca să te scutesc de datoria ta, căci ai cheltuit rău averea bisericească; iar de nu vei jertfi, cu moarte silnică îţi vei da sufletul”. Răspuns-a sfîntul: “Tu eşti ticălos, nelegiuitule, ca şi împăratul tău, căci aţi lăsat pe Hristos şi v-aţi lipit de antihrist şi sînteţi vrednici a fi arşi în focul cel veşnic! Iar eu nu sînt dator nimănui, decît numai Domnului meu Iisus Hristos ca să păzesc adevărata credinţă, pînă la cea mai de pe urmă răsuflare”.

Apoi iarăşi i-a zis muncitorul: “Vei lua de la mine, Teodorite, cinste şi aur mult, numai leapădă-te de răstignirea acelui vrăjitor care zici că este Fiul lui Dumnezeu!” Răspuns-a sfîntul mucenic: “Aurul tău să fie cu tine întru pierzare, iar eu nădăjduiesc spre Domnul meu, Cel ce dă robilor Săi cele nestricăcioase, în locul celor stricăcioase, şi pe cele cereşti în locul celor pămînteşti”. Atunci a poruncit muncitorul să ardă coastele mucenicului cu două făclii. Iar el, fiind ars, şi-a ridicat ochii spre cer rugîndu-se şi îndată amîndoi slujitorii au căzut la pămînt ca morţi.

Dar Iulian şi cei ce erau împreună cu el porunciră cu sîrguinţă să ridice pe slujitori de la pămînt, zicîndu-le: “Pentru ce aţi lăsat de a nu arde pe acel necurat creştin şi la dormitare şi neîngrijire v-aţi dat?” Iar slujitorii, venindu-şi în fire, au răspuns muncitorului: “Tu eşti necurat şi orbit cu sufletul, căci nu vezi pe robul lui Dumnezeu apărat de îngerii cei dumnezeieşti! Căci iată patru îngeri vorbesc cu el, iar pe noi ne înfricoşează cu groază să nu ne atingem de sfîntul lui trup. Deci tu, hulitorule, nu bîrfi, ci să ştii că mare este Dumnezeul creştinesc, iar acum şi noi credem în El”.

Muncitorul, ruşinîndu-se, a poruncit să arunce pe acei slujitori în adîncul mării. Şi, ducîndu-i spre înecare, sfîntul mucenic al lui Hristos a strigat către ei, zicînd: “Mergeţi, fiii mei, în calea cea fericită cu pace, că după aceea şi eu vă voi urma şi mă voi bucura împreună cu voi întru bucuria cea veşnică, în Împărăţia cerurilor”.

Sfîrşindu-se slujitorii prin înecare, s-au învrednicit a lua cunună mucenicească de la Hristos Dumnezeu, în care au crezut. Iar pe Sfîntul Teodorit, Mucenicul, îl silea acel voievod Iulian, strigînd: “Jerfeşte zeilor”. Sfîntul umplîndu-se de proorocescul dar, i-a zis: “Tu, răucredinciosule şi ticălosule, mai mult decît toţi oamenii, degrabă îţi vei arde cele dinlăuntrul tău; apoi după puţine zile, lepădînd necuratul tău suflet, îl vei da focului veşnic; asemenea şi împăratul tău cel fărădelege, va pieri după tine, nu după multă vreme, în pămîntul Persiei. Căci cu nevăzută mînă va fi ucis şi va fi aruncat în focul gheenei. Deci, să ştii cu dinadinsul, că scornirea lucrurilor voastre nu va spori, de vreme ce sfîrşitul vostru este aproape şi pierzarea voastră nu întîrzie”.

Nişte cuvinte ca acestea ale sfîntului nesuferind a le auzi, necuratul muncitor a poruncit să-i taie capul îndată. Sfîntul mergea bucuros la moarte, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul şi pentru toată lumea. Apoi, tăindu-i-se capul cu toporul, s-a sfîrşit, iar sfîntul lui trup îngropîndu-l credincioşii, au însemnat în inimile lor cuvintele lui prooroceşti. Şi amîndoi Iulianii, unchiul şi nepotul, degrabă au pierit cu sunet. Pentru că acel Iulian, unchiul împăratului şi voievodul părţilor Răsăritului, care a ucis pe Sfîntul Teodorit, dintr-acel ceas în care a necinstit prestolul lui Dumnezeu şi a şezut pe sfintele vase, hulind pe Hristos, a început a boli. Căci au început a se ivi răni în părţile cele ascunse ale lui şi din zi în zi i se înmulţea durerea, atingîndu-se de dînsul răsplătitoarea mînă a lui Dumnezeu. Şi s-au împlinit cuvintele sfîntului zise către muncitor, cum că îşi va arde cele dinlăuntru ale sale. Căci, astupîndu-se părţile cele de ieşit afară, gura lui cea de Dumnezeu hulitoare i s-a făcut necurată. Şi astfel şi-a lepădat ticălosul său suflet.

Încă şi prietenul său, Felix, cel mai mare peste vistieriile împărăteşti, n-a scăpat de grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu. Căci cele dinlăuntru ale lui s-au vătămat cu răsplătirea lui Dumnezeu şi-i curgea sîngele din hulitoarea lui gură ziua şi noaptea şi în puţine zile a murit, dînd gheenei sufletul său cel ticălos.

Despre aceasta înştiinţîndu-se răucredinciosul împărat Iulian, fiindcă mersese în Antiohia, s-a îndoit şi n-a vrut să facă necinste moaştelor Sfîntului Mucenic Vavila, care se aflau în locurile lui Apolon; ci a poruncit ca să le ia de acolo creştinii, precum se scrie despre aceea în viaţa acelui sfînt, în ziua a patra a lunii septembrie. După aceea Iulian, ducîndu-se la război împotriva perşilor, a pierit acolo, precum mai înainte a zis Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Teodorit, a cărui împlinire a proorociei văzînd-o creştinii, preamăreau pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel slăvit în veci cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „a Semnului” (a rădăcinii din Kursk) (1898)

343cc346-c66c-45bc-91ae-fcce0de6d7a8

În 1383, preotul Bogoliub care trăia aproape și slujea în paraclis a fost capturat de către tătarii care invadaseră Rusia. Tătarii au incendiat paraclisul și au rupt icoana în două bucăți și le-a aruncat pe lângă. Când preotul Bogoliub s-a întors din captivitate, a postit și s-a rugat îndelung ca să descopere icoana, și în final a găsit cele două bucăți. A încercat să le pună împreună, iar ele s-au alăturat fără a lăsa o cusătură.

Icoana Maicii Domnului „a Semnului” (a Rădăcinii din Kursk) este prăznuită pe 8/21 martie, 8/21 septembrie și 27 noiembrie/10 decembrie.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „a Semnului” (a Rădăcinii din Kursk) a fost descoperită pe 8 septembrie 1295 în pădure, nu departe de orașul Kursk (Rusia). Un vânător a găsit-o cu fața în jos la rădăcinile unui stejar bătrân. De îndată ce a ridicat icoana, un izvor cu apă limpede a țâșnit din pămân din locul în care a fost ridicată. Și în prezent acest izvor se află în acel loc.

Vânătorul a construit un paraclis mic de lemn, în cinstea icoanei descoperite. Din acel moment, oamenii au venit pentru a cinsti Icoana Maicii Domnului „a Semnului”, numită și „a Rădăcinii din Kursk” (pentru că a fost găsită la rădăcinile unui stejar). Aici au avut loc multe minuni datorită icoanei:

În 1383, preotul Bogoliub care trăia aproape și slujea în paraclis a fost capturat de către tătarii care invadaseră Rusia. Tătarii au incendiat paraclisul și au rupt icoana în două bucăți și le-a aruncat pe lângă. Când preotul Bogoliub s-a întors din captivitate, a postit și s-a rugat îndelung ca să descopere icoana, și în final a găsit cele două bucăți. A încercat să le pună împreună, iar ele s-au alăturat fără a lăsa o cusătură.

În 1613, oamenii din orașul Kursk au întemeiat o mănăstire a Semnului închinată Icoanei Maicii Domnului, ca un semn de mulțumire pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, deoarece i-a scăpat de invadatorii polonezi. Icoana a fost așezată acolo.

În 1676, această icoană a călătorit până la râul Don, pentru a binecuvânta trupele cazacilor din Don. În 1684, țarii Ivan și Petru Alexeevici au trimis o copie a icoanei cu porunca, ca aceasta să însoțească trupele ortodoxe în luptă. În 1687, Sfânta Icoană a fost trimisă la „Armata Mare”. Icoana făcătoare de minuni a ajutat luptătorii să elibereze pământurile lor de mai multe ori.

Mai multe copii ale icoanei au fost pictate mai târziu pentru a fi date armatelor în campania din Crimeea și multor generali ruși printre care și cneazul Kutuzov. Sfântul Serafim de Sarov a fost vindecat în prezența acestei icoane.

După revoluția bolșevică, pe 12 aprilie 1918, Sfânta Icoană a fost furată din Catedrala Mănăstirii Semnului Maicii Domnului, și dezbrăcată de îmbrăcămintea și ornamentele de aur, dar, pe 2 mai, s-a constatat că icoana s-a întors la locul său.

În 1919, în timpul evacuării orașului Kursk, Epicopul Teofan de Kursk împreună cu doisprezece călugări din Mănăstirea Semnului au traversat cu icoana granița Rusiei, trecând prin Constantinopol și ajungând în Serbia. În 1920, la cererea generalului Wrangel, icoana a vizitat din nou Rusia, în Crimeea, și a rămas acolo până la evacuarea finală a armatei ruse, în primele zile ale lui noiembrie, 1920.

Sfânta Icoană a revenit în Serbia unde a rămas până în 1944, atunci când, împreună cu Sinodul Episcopilor, aceasta a plecat în străinătate, la  München (Bavaria), și cu Mitropolitul Anastasie. În 1951, Mitropolitul Anastasie s-a mutat de la München  în America.

În 1957, Icoana Maicii Domnului din Kursk a fost așezată în Catedrala Icoanei Maicii Domnului a Semnului din New York, rezidența Primului Ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, unde este păstrată în prezent. Sfânta Icoană călătorește regulat în toate episcopiile din America.

Sfântul Pavel Mărturisitorul din Plusiada Bitiniei (Turcia de astăzi) (VIII-IX)

Sfîntul Pavel Mărturisitorul era din Plusiada şi a trăit pe vremea împăraţilor luptători împotriva sfintelor icoane. Şi văzînd pe cei ce se năpusteau fără de judecată împotriva Bisericii, răsturnînd toată temelia cea dreaptă a aşezămintelor sfinte ştergînd toate chipurile sfintelor icoane şi nimicind toată bunăcuviinţa sfintelor biserici, îi împungea cu cuvintele dumnezeieşti, întocmai ca şi cu nişte săgeţi, înţelegînd să pătimească orice fel de asupriri şi de surghiunuri pentru icoane.

Deci bine şi cu bărbăţie nevoindu-se, cu pace şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu.

Sfântul Sfinţit Mucenic Teodoret (362)

Împăratul Constantin a zidit o prea slăvită biserică-catedrală în Antiohia. Poporul numea această biserică “Biserica de aur”, din cauza pereţilor exteriori şi interiori placaţi cu totul în aur, şi a sfintelor odoare dinăuntru, făcute cu totul din aur şi argint. Împăratul a dăruit acestei biserici multe pămînturi care să asigure viaţa clerului, care slujea în această sfintă biserică în număr mare. Custodele acestui însemnat patrimoniu a fost presbiterul Teodoret, preot înzestrat cu o mare credinţă şi evlavie. Cînd Iulian Apostatul şi-a început domnia, el mai întîi s-a lepădat de Hristos, şi deşi era botezat, a pornit o persecuţie sălbatică împotriva creştinilor. Iulian, unchiul cu acelaşi nume al Apostatului, a venit la Antiohia şi a început să jefuiască biserica zisă “de aur”. El l-a chemat pe presbiterul Teodoret, custodele bisericii, în faţa judecăţii sfatuindu-l să se lepede de Hristos. Dar viteazul preot al lui Hristos nu numai că a înfierat cu mînie şi dispreţ nelegiuirea, dar l-a şi înfruntat pe împăratul apostat de la Sfinta Credinţă Creştină cu cuvinte de ocară, numindu-l cîine care se întoarce la vărsătura sa. Cînd sălbaticul judecător, plin de toată ura şi răutatea, a cutezat să-şi uşureze udul în sfînta biserică de aur, Sfintul Teodoret i-a prorocit moarte cumplită, care s-a şi întîmplat în scurt timp. Sfîntului Teodoret i s-a tăiat capul cu securea pentru credinţa lui în Hristos. Din ceasul în care cîinele de judecător a îndrăznit să profaneze sfînta biserică, el a început să aibă dureri în părţile de jos ale necuratului său trup. Astfel, întreaga jumătate de jos a trupului a început să-i fie mîncată de viermi, încît şi-a vărsat necuratul său duh cel apostat şi hulitor în chinuri oribile, cu neputinţă de descris. Tot la prorocia Sfîntului Teodoret, Felix, ajutorul întru nelegiuire al apostatului Iulian, a murit vărsînd continuu sînge pe gură imediat după uciderea cu securea a preotului celui sfînt al lui Dumnezeu. Sfîntul Teodoret a fost omorît pentru Domnul în anul 362 după Hristos, iar sufletul lui s-a mutat la locaşurile cele cereşti ale împărăţiei veşnice.

Sfântul Mucenic Dometie Persul (363)

398b2f02-96c3-4365-b938-35f60eb9a16f

Acest cuvios a trăit pe vremea marelui împărat Constantin şi era de neam pers. El s-a povăţuit la credinţa creştinească de un oarecare creştin, Uar. Astfel şi-a lăsat părinteasca păgînătate şi rudeniile, a mers la hotarele greceşti, în cetatea care se numea Nisibe şi, intrînd într-o mînăstire, a primit Sfîntul Botez şi, îmbrăcîndu-se în chipul monahicesc, a petrecut în toată nevoinţa pustniceştii vieţi. Dar prin zavistia şi asupririle diavolului viclean, urîndu-se de monahii ce erau acolo, a fugit şi a mers în mînăstirea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, în cetatea lui Teodosie, ce urma vieţii arhimandritului Nurvel, despre care se spune că 60 de ani n-a gustat fiertură şi dormea foarte puţin, stînd rezemat în toiagul său.

De acel arhimandrit s-a hirotonit diacon, Cuviosul Dometie, iar cînd s-a înştiinţat că arhiereul voieşte să-l silească la preoţie, s-a dus de acolo şi s-a suit într-un munte pustiu, unde vieţuia întru Dumnezeu, suferind arşiţa, frigul şi toate schimbările văzduhului.

Apoi, intrînd într-o peşteră, petrecea acolo săvîrşind multe minuni în numele lui Hristos, pentru că dădea tămăduiri celor ce veneau la dînsul şi îi aducea de la înşelăciunea idolească la credinţa în Hristos. Cînd a mers acolo Iulian, lepădatul de Dumnezeu, înştiinţîndu-se de cele ce făcea sfîntul, a poruncit să-l omoare cu pietre. Ducîndu-se trimişii, au aflat pe sfîntul părinte cu cei doi ucenici ai lui făcîndu-şi cîntarea cuviincioasă a ceasului al treilea, şi, năvălind asupra lor, i-au omorît cu pietre.

Astfel şi-a săvîrşit alergarea cea plăcută lui Dumnezeu Cuviosul Dometie, împreună cu cei doi ucenici ai lui.

Rugăciunea de marţi

Doamne Dumnezeul meu! Osândit stau înaintea Feţei Tale celei Sfinte, şi-mi mărturisesc nevrednicia, neputinţa şi sărăcia mea cea mare. Pentru aceasta mă rog Ţie, o, Izvor dulce şi noianul îndurării, deschide stavilele cerului şi plouă asupra mea bunătăţile îndurării Tale, pentru ca să pot scoate lacrimi, să plâng, să spăl şi să curăţesc sufletul meu de întinăciunea păcatelor, cu căinţă tare şi adevărată. Şi ca să-mi dai acest Dar, Stăpâne, pun mijlocitor pe înainte Mergătorul Ioan, către care zic: O, învăţătorule al credinţei şi mărite Proorocule, care eşti mai mare decât toţi proorocii, precum Însuşi Fiul lui Dumnezeu te-a numit în Sfânta Evanghelie, tu, care ai arătat poporului pe Stăpânul Hristos, tu, care L-ai botezat în Iordan şi ai văzut cerurile deschizându-se, tu, care ai auzit glasul Părintelui Ceresc şi ai văzut pe Duhul Sfânt ca un porumbel pogorându-se peste El. Rogu-te, ajută-mi cu mijlocirea ta, tu, care stai în cer înaintea judecătorului Veşnic, şi fă să se îndure de mine, că ai multă îndrăzneală iubirea Lui.
Întinde mâna aceea, cu care L-ai botezat şi strică cugetele mele cele rele, şi mă întăreşte să-mi petrec viaţa pe calea cea bună a lui Dumnezeu. O, Proorocule! Luminează-mi mintea cu poruncile Domnului, ca să le ţin minte şi să le păzesc, până la capătul vieţii mele. Şi să stai lângă mine în ora morţii mele, să mă duci pocăit înaintea Stăpânului meu, Dumnezeu. Roagă-te încă şi pentru toată lumea, ca Dumnezeu să dea ajutor creştinilor, şi celor vii şi celor răposaţi, şi să-i odihnească de nevoile cele multe, să le dea toate cele de trebuinţă şi să-i învrednicească Împărăţiei Sale. Amin.

*

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/23/cine-trebuie-sa-faca-pogoraminte-la-pacate-oamenii-sau-dumnezeu-sau-unde-duc-pogoramintele-oamen

Advertisements