Cuviosul Auxentie din Bitinia (Turcia de astăzi) (470)

c7ae131c-49c3-42f2-8d1b-77d82b367e6f Pe vremea imparatiei lui Teodosie cel Tanar (408-450), a fost in Constantinopol un barbat cinstit in randuiala ostaseasca si vestit in palatele imparatesti, cu numele Auxentie, fiu al lui Adda persul. Si era acesta, pe cat de intelept si viteaz, in viata cea din afara, pe atat de credincios si de ravnitor in faptele credintei. Acesta, cunoscand pe Cuviosul Marcian, iconomul Bisericii celei mari, pe Ioan monahul si pe alti barbati tematori de Dumnezeu si sihastri, adesea se aduna noaptea cu ei la rugaciune. Si, ravnind vietii lor, s-a lepadat cu totul de slava lumeasca. Deci, s-a facut ostas al cerescului imparat Hristos, luand chip monahicesc si s-a facut slujitor al lui Dumnezeu, mai intai in randuiala diaconiei, apoi a preotiei, primind slujirea sa izgoneasca pe diavoli din oameni. Si era mult slavit, pentru aceasta, in imparateasca cetate.     Deci, dorind o viata linistita, a lasat cetatea si s-a dus intr-un munte, care se numea Oxia si a locuit in muntele acela care, mai pe urma, dupa numele sau, s-a numit muntele lui Auxentie. Si iubea mult Sfantul muntele acela, pentru linistea si singuratatea lui, si multumea lui Dumnezeu, zicand: “Tu Doamne, singur, intru nadejde m-ai asezat.” Dar a fost descoperit de niste pastori si, daca s-a facut cunoscut, multi au inceput a veni la dansul pentru felurite nevoi si pentru tamaduirea trupului si a sufletelor, ca primise Sfantul darul sa vindece orice boala cu rugaciunile sale; si, impreuna cu darul tamaduirilor, avea Cuviosul si darul inainte-vederii. Si i-au zidit lui oamenii cucernici o chilie pe varful muntelui si, inchizindu-se in chilie, Cuviosul invata si tamaduia poporul printr-o ferastruica. Iar ucenicii lui imparteau saracilor darurile aduse de catre cei ce se tamaduiau. Si tamaduia Sfantul multe feluri de bolnavi: orbi, leprosi, indraciti, paralizati, caci era barbat puternic in fapta si in cuvant, inaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Drept aceea, a luat parte Sfantul si la Sinodul cel a toata lumea, al patrulea de la Calcedon (451), chemat fiind din porunca imparatului Marcian, care foarte mult il cinstea pe el, ca pe un stalp al dreptei credinte, ce era.
Deci, sezand in chilia sa, mult folos aducea lumii, prin chipul vietii sale imbunatatite si prin invataturile cele graitoare de Dumnezeu, cu care se indulceau toti care veneau la dansul de pretutindeni, si prin rugaciunile si prin facerea de minuni; iar cu ochii cei inainte-vazatori vedea cele de departe, ca pe cele de aproape, privirea si sufletele fara de trup ale dreptilor. Asa a fost, cu deosebire, in noaptea cand Cuviosul, stand la rugaciune in chilia sa, a vazut deodata calatorind spre cer sufletul Sfantului Simeon Stalpnicul; si vestind el indata ucenicilor sai aceasta si facandu-se cercetarea, lucrul s-a adeverit intocmai.
Si asa, cu evlavie si cu dreapta credinta vietuind si manastiri multe si in felurite locuri intemeind si pe multi la mantuire povatuind, Cuviosul Auxentie, nu mult timp dupa Cuviosul Simeon, pe vremea imparatiei lui Leon cel Mare si la adanci batranete ajungand, s-a mutat catre Domnul.

Sfântul întocmai cu Apostolii Chiril, Învățătorul slavilor (869)

42f257d3-0865-4f17-a010-ff38a46232a7

Cuviosul Isaachie, închisul de la Pecerska (1090)

b8e5476f-0e6b-475e-9f79-b7bc7740086f

Cu neputinţă este a nu veni ispitele la oameni. Căci dacă ispititorul a îndrăznit a se apropia chiar de Domnul în pustie, cu atît mai mult îndrăzneşte a ispiti pe robii Săi. Însă, precum aurul lămurit în foc se vede luminos înaintea oamenilor, aşa şi omul cel lămurit prin ispitele vrăjmaşului se va lumina ca soarele înaintea lui Dumnezeu, prin lucruri bune. S-a înştiinţat acest lucru prin Cuviosul părintele nostru Isachie, închisul Pecerscăi, pentru că acest cuvios, de neam toropcean, era neguţător bogat în viaţa mirenească. Dar, cugetînd a se face monah, şi-a împărţit toată averea la săraci şi la mănăstiri, apoi s-a dus în peşteră la Cuviosul Antonie, rugîndu-se să-l primească întru rînduiala monahicească.

Cuviosul Antonie, văzînd mai înainte că el voieşte să îmbrăţişeze viaţa îmbunătăţită, cea întocmai ca îngerii şi cu totul vrednică de îngerescul chip, i-a împlinit rugămintea. Deci, Cuviosul părintele nostru Isachie, făcîndu-se monah, a început viaţă şi mai aspră, căci nu-i era destul că se îmbrăcase în rasa de păr, ci a poruncit să-i cumpere o piele de capră pe care a pus-o peste rasă. Aşa s-a închis într-o uliţă a peşterii, într-o mică chilie ca de patru coţi, şi acolo se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Mîncarea lui era o prescură şi aceea după o zi şi bea apă cu măsură. Acestea i le aducea Cuviosul Antonie şi i le dădea pe o ferestruică, pe care abia încăpea mîna.

Pe lîngă acestea, niciodată nu se culca pe coaste, ci avea puţin somn. Şi a petrecut şapte ani într-o viaţă ca aceasta, neieşind din chilie. Dar odată, sosind seara, a început, după obicei, a face metanii, cîntînd psalmi pînă la miezul nopţii, iar după ce s-a ostenit, stingînd lumînarea, a şezut la locul său. Şi iată, deodată, a strălucit în peşteră o lumină mare, ca de soare, luînd vederea omenească. Apoi veniră la dînsul doi diavoli în chip de tineri frumoşi, cu feţe ce străluceau ca soarele şi ziseră lui: “Isachie, noi sîntem îngeri”.

Isachie, sculîndu-se, a văzut o mulţime de diavoli, ale căror feţe erau ca soarele, iar unul dintre dînşii strălucea mai mult decît toţi şi din faţa lui ieşeau raze. Şi a zis sfîntului: “Isachie, acesta este Hristos, închină-te lui”. Dar Isachie, neînţelegînd diavoleasca lucrare şi nici aducîndu-şi aminte să-şi facă semnul Crucii, s-a închinat aceluia ca lui Iisus Hristos, iar diavolii îndată au făcut zgomot mare, strigînd: “Al nostru eşti, Isachie!” Deci, punîndu-l să şadă şi ei aşezîndu-se împrejurul lui, iar chilia, cum şi intrarea peşterii, fiind plină de diavoli, unul din ei, cel părut Hristos, a zis: “Luaţi fluiere, timpane, viori şi cîntaţi, iar Isachie să joace”. Şi îndată cîntară din fluiere, timpane şi viori, iar pe Isachie, luîndu-l, începură cu dînsul a sări şi a juca multă vreme, încît, obosindu-l, îl lăsară abia viu. După aceea, îl batjocoriră şi pieriră.

A doua zi, sosind gustarea pîinii, a mers Cuviosul Antonie, după obicei, la fericitul şi i-a zis: “Binecuvîntează, părinte Isachie”. Dar nu i-a dat răspuns. Neştiind deci ce să fie, a zis întru sine: “Oare acum a murit?” Atunci a trimis în mănăstire la Cuviosul Teodosie şi la fraţi. Venind fraţii, au săpat acolo unde era uşa astupată şi luară pe Isachie, care li se părea că este mort şi l-au pus înaintea peşterii, dar văzură că era viu. Şi a zis Cuviosul Teodosie: “Cu adevărat din diavoleasca lucrare i se făcu lui aceasta”. Deci îl puseră pe pat şi slujea Sfîntul Antonie.

În acele zile domnul Kievului, Iziaslav, s-a întors în Kiev din pămîntul leşesc şi a început a se mînia asupra Sfîntului Antonie, pentru Vseslav, domnul poloveţilor, care, în zilele cuviosului, a domnit o vreme la Kiev. De aceea a trimis noaptea voievodul Sviatoslav din Cernigov după Sfîntul Antonie. Acesta, mergînd la Cernigov, i-a plăcut locul ce se numeşte muntele Voldiniei, apoi, săpîndu-şi o peşteră, s-a sălăşluit acolo, unde chiar şi acum este mănăstire.

Cuviosul egumen Teodosie, înştiinţîndu-se că Sfîntul Antonie s-a dus la Cernigov, a mers cu fraţii la peşteră şi, luînd pe Isachie, l-au dus în chilia sa şi-i slujeau, căci acela era slab la minte şi la trup, încît nu putea nici să şadă, nici să se întoarcă pe altă parte, fiind foarte bolnav. Cuviosul Teodosie singur cu mîinile sale îl spăla şi îl îngrijea. Astfel, zăcînd doi ani, îi slujeau lui.

Asta este de mirare, căci în aceşti doi ani n-a gustat nici pîine, nici apă, nici poame, nici altă hrană, dar era viu, însă mut şi surd. Cuviosul Teodosie făcea rugăciune pentru el, ziua şi noaptea, pînă ce, în al treilea an, a grăit şi dorea să fie ridicat pe picioare. Apoi, ca pruncul a început a umbla, însă încet, pînă a mers şi la biserică. După aceasta a început a veni la masă şi îl punea pe el deosebit de fraţi şi-i aducea dinainte pîine, dar nu voia să o ia. Fraţii o puneau în mîinile lui, însă cuviosul Teodosie le zicea: “Puneţi pîinea înaintea lui, ca singur să o mănînce. Iar el, privind la ceilalţi, gusta pîine şi astfel s-a învăţat a mînca şi, prin acest chip, l-a izbăvit Cuviosul Teodosie de meşteşugul diavolesc şi de înşelăciunea lui.

Murind Cuviosul Teodosie şi fericitul Ştefan făcîndu-se în locul lui egumen, Isachie iarăşi a luat viaţa cea aspră, zicînd către ispititorul: “Iată, acum m-ai înşelat, diavole, şezînd în peşteră şi în singurătate. De acum nu mă voi mai închide, ci te voi birui cu darul lui Dumnezeu, ostenindu-mă în mănăstire”. Atunci iarăşi s-a îmbrăcat în rasă de păr, iar peste rasă a pus o haină strîmtă şi a început a ajuta bucătarilor şi a sluji fraţilor. La Utrenie intra mai înainte de toţi şi stătea nemişcat. Cînd a sosit iarna şi gerul era cumplit, el stătea la Utrenie în călţuni, încît de multe ori îi îngheţau picioarele pe piatră, dar nu le mişca, pînă nu se cînta Utrenia. După Utrenie intra înaintea tuturor în bucătărie şi mai înainte gătea focul, lemnele şi apa. Apoi veneau şi ceilalţi fraţi bucătari.

Odată, unul din bucătari, cu numele tot Isachie, a zis fericitului, zîmbind: “Isachie, iată corbul şade, mergi de-l prinde”. El, închinîndu-se pînă la pămînt şi mergînd, a prins corbul şi l-a adus înaintea tuturor bucătarilor. Iar ei s-au spăimîntat de ceea ce făcuse, apoi au spus egumenului şi fraţilor care începuseră a-l cinsti. După aceea, el nevrînd cinste de la oameni, a început a face supărare, uneori egumenului sau fraţilor, alteori oamenilor mireni, umblînd prin lume, încît şi bătăi primea de la mulţi. Astfel, prefăcîndu-se nebun, iarăşi s-a sălăşluit unde era mai înainte peştera Cuviosului Antonie, căci acum acesta murise. Şi a început a aduna la sine tineri, peste care punea haine monahiceşti. Atunci, uneori lua de la fericitul egumen Nicon certare, iar alteori de la părinţii copiilor acelora lua bătăi, iar el, toate le răbda cu bucurie, suferind lipsa, golătatea şi răceala ziua şi noaptea.

Într-o noapte, fericitul, aprinzînd cuptorul în peşteră şi cuptorul fiind crăpat, a început văpaia a ieşi în sus prin crăpături iar el, neavînd cu ce să astupe crăpăturile, a păşit cu picioarele desculţe peste văpaie şi a stat pînă ce a ars cuptorul; apoi, s-a coborît nevătămat.

Acestea şi multe alte lucruri de mirare făcea el. Astfel a luat biruinţă asupra diavolilor şi întru nimic nu socotea ameninţările şi nălucirile lor. Pentru că de multe ori îi făceau supărare diavolii şi-i ziceau: “Al nostru eşti, Isachie, fiindcă domnului nostru te-ai închinat”. Iar el le zicea lor: “Domnul vostru cel diavolesc este Belzebul, de care nu mă tem ca de idolul Muh, (precum era numele lui) nici de voi, slugile lui, căci, deşi m-aţi înşelat întîi, fiindcă nu ştiam meşteşugurile şi vicleşugurile voastre, iată, de acum, cu puterea Domnului meu Iisus Hristos şi cu rugăciunile Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, vă voi birui pe voi”. Apoi se însemna cu semnul Crucii şi aşa gonea nălucirile acelea ale lui Belzebul. Odată se făcu groază fericitului din nălucirile diavoleşti, căci veneau la dînsul noaptea ca un popor mare, cu sape şi cazmale, zicînd: “Să săpăm peştera aceasta, iar pe acesta aici să-l astupăm”. Dar unii ziceau către dînsul: “Ieşi, Isachie, căci vor să te astupe”. Iar el le zicea: “De aţi fi oameni atunci aţi umbla ziua, dar voi sînteţi întuneric şi de aceea umblaţi în întuneric”. Atunci se însemna cu crucea, precum şi la toate nălucirile, iar diavolii îndată piereau.

Uneori îl înfiorau în chip de urs sau de leu şi de alte cumplite fiare. Alteori ca şerpii se tîrau spre dînsul, ca broaştele, ca şoarecii şi ca toate jivinele, dar nu putură nimic să-i facă şi-i ziseră: “O! Isachie, ne-ai biruit”. Iar el răspundea: “Şi voi m-aţi biruit pe mine, arătîndu-vă în chipul lui Iisus Hristos şi al îngerilor, nevrednici fiind de o cinste ca aceea. Iată, acum, cu adevărat vă arătaţi în chip de fiare şi de dobitoace, de şerpi şi de jivine, precum singuri sînteţi necuraţi”. De atunci nu i se făcea nici o supărare de diavoli, cu care trei ani avusese război. Apoi, a doua oară, s-a sălăşluit în peşteră precum singur a mărturisit. După aceea, a început a vieţui cu mai mare înfrînare, postire şi priveghere.

Astfel vieţuind, i-a sosit sfîrşitul vieţii şi s-a îmbolnăvit în peşteră. Apoi fraţii l-au adus, fiind bolnav, în mănăstire, unde a bolit opt zile şi s-a dus pe calea Domnului, întru bună mărturisire. Ioan, care acum era egumen şi toţi fraţii sprijinindu-i trupul, l-au îngropat cu cinste în peşteră. Acest bun ostaş al lui Hristos, care mai întîi a fost biruit de către vrăjmaş, mai pe urmă a luat biruinţă şi a cîştigat Împărăţia cerurilor. Cu ale lui sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi să împărăţim împreună cu Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu Preasfîntul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Maron, pustnicul din Siria (IV)

098d2fee-ca65-470f-a86e-547a1c9d16d0Cuviosul acesta îmbrăţişând viaţa sub cerul liber, s-a dus pe vârful unui munte ce era cinstit în chip deosebit de elinii cei vechi; şi aflând acolo un templu al demonilor, zidit de aceia, l-a sfinţit lui Dumnezeu şi a locuit acolo, făcându-şi un mic cort sub care numai arareori intra. Fericitul vieţuia cu mari osteneli, dar nemulţumindu-se cu acestea, altele şi mai mari a aflat. Iar Dătătorul de plată, Dumnezeu, după măsura ostenelilor lui, i-a dat şi măsura darului Său. Căci se puteau vedea boli stingându-se la rugăciunea lui, cutremur contenind şi demoni izgoniţi cu singură rugăciunea lui. El a făcut multe mănăstiri, pe mulţi prin nevoinţe aducându-i la Dumnezeu. În felul acesta sârguindu-se spre dumnezeiasca lucrare şi vindecând sufletele împreună cu trupurile, după o scurtă boală, s-a mutat din viaţă la pace.

Sfântul Mucenic Valentin din Roma, Episcopul Umbriei (269)

38c25985-2345-4222-baeb-c600de7f1d62

Sfântul Damian, monahul din Mirihovo, Agrafa (Grecia) (1568)

ed7ef2fb-cc45-48f2-874d-cc5bfc9be245

Acesta s-a născut în satul Mirihovo, din ţinutul Agrafa al Greciei, din prinţi evlavioşi. Fiind atras încă din fragedă pruncie de viaţa monahală, intră în Mănăstirea Filotheou din Sfântul Munte Athos. Mai târziu, căutând o vieţuire mai aspră, merge la o sihăstrie unde spori duhovniceşte.
Mai târziu, se simţi chemat să părăsească mănăstirea pentru binele celorlalţi şi al său. Deci mergând în ţinutul îndepărtat al Muntelui Olimp, începu să propovăduiască în sate şi în târguri, îndemnând oamenii la pocăinţă şi la ascultarea poruncilor lui Dumnezeu.
Însă unii credincioşi nu l-au primit cu bucurie şi nici nu i-au primit cuvântul. Dimpotrivă, l-au învinuit că este un şartlatan şi l-au ameninţat cu bătaia. Deci părăsind acel loc, Sfântul Damian merge în ţinuturile Kissavo, Larissa şi Agrafa, unde a avut încercări asemănătoare. Din pricina acestor respingeri, se întoarce în Kissavo unde, împreună cu alţi călugări, întemeiază o mănăstire închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi continuă acolo propovăduirea, căci cuvintele sale ajungeau la oamenii care veneau pentru slujbe şi sfat duhovnicesc.
Într-o zi, pe când Sfântul Damian mergea cu o ascultare spre un sat vecin, a fost oprit de nişte musulmani care îl învinuiră că propovăduieşte împotriva lucrului duminica şi pentru că sprijină credinţa creştinilor ortodocşi. Pentru aceasta l-au luat, l-au aruncat în temniţă, bătându-l tare şi punându-l în lanţuri.
Când sfântul Damian a fost dus dinaintea cadiului, i se dădu să aleagă între lepădarea de credinţa lui, sau moartea. El însă se arătă neclintit în faţa oricărei încercări de a-l îndupleca, pricină pentru care primi osândirea la moarte.
Deci, scoţându-l din temniţă, îl spânzurară. Pe când atârna de ştreang, un musulman îl lovi în cap cu un topor, tăindu-i totodată şi ştreangul. Sfântul mucenic căzu la pământ, nefiind încă mort. Atunci călăii îl luară şi îl aruncară în foc, iar cenuşa sa a fost aruncată în râul Peneios.
Astfel primi Sfântul Damian, monahul din Mirihovo, Agrafa, cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei la 14 februarie 1568.

Sfântul Avraam, Episcopul Careei (Palestina) (V)

Acest cuvios a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare şi era din cetatea Cirului în care s-a născut, a crescut şi a adunat bogăţia petrecerii şi bunătăţii sihăstreşti. Căci cu atâta priveghere şi stare de toată noaptea şi cu postire şi-a omorât trupul său, încât a rămas mulţi ani nemişcat, neputând umbla. Aflând că lângă muntele Libanului era un loc plin de idoli, s-a dus acolo şi, luând o casă cu chirie, s-a odihnit mai întâi trei zile, iar în a patra zi a ieşit liniştit. Şi fiind prins de închinătorii la idoli de acolo, a fost îngropat în ţărână; apoi i s-a poruncit să fugă departe de-a colo. Dar, întâmplându-se că au venit atunci cei ce strângeau dajdia, care o băteau fără de milă pe locuitori cerându-le împărăteştile dări, sfântul milostivindu-se, a plătit acele dări la cei ce le strângeau, şi apoi a scăpat de bătăi pe chinuitorii săi. Văzând aceasta, toţi se minunau de iubirea de oameni a cuviosului. Deci din asemenea pricină făcându-se creştini, îndată au zidit şi biserică şi l-au silit pe el să le fie preot; iar cuviosul făcându-se preot, a şezut acolo trei ani şi bine povăţuindu-i pe ei către buna cinstire de Dumnezeu şi întărindu-i, iarăşi s-a întors la chilia sa, lăsându-le în locul său un alt preot. Cu acest fel de bune şi lui Dumnezeu plăcute fapte strălucind cuviosul a ajuns episcop al Careei, o cetate în Palestina, plină de idoli. Ducându-se acolo cu nenumărate osteneli, şi cu de Dumnezeu insuflate învăţături, a întors pe locuitori la buna cinstire de Dumnezeu în scurtă vreme şi i-a adus Domnului, prin faptă mai întâi învăţându-i. Iar împăratul Teodosie, încunoştiinţat de cele despre el, l-a chemat la Constantinopol. Deci ducându-se acolo, şi puţină vreme vieţuind, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar trupul său, preabinecredinciosul împărat Teodosie, cu mare cinste l-a trimis în cetatea Careei.

Cuviosul Mihail, cneaz de Cernigov și boierul său, Sfântul Mucenic Mihail, făcătorii de minuni (1578)

e2e8ae77-98fb-48bd-b415-c7247953628fLa începuturile secolului al XIII – lea (1232) hoardele tătare ale hanului Batu, profitând de îndelungatele rivalităţi dintre cnejii ruşi, s-au revărsat din adâncurile Asiei Centrale în câmpia rusă, distrugând şi tâlhărind totul în drumul lor. (A se vedea şi pomenirile Sfântului Mihail de Tver – 22 noiembrie/5 decembrie şi Sfântului Alexandru Nevski – 23 noiembrie/6 decembrie). În 1240 au ocupat şi Kievul, neexceptând nici faimoasa Lavră a Peşterilor.
În faţa nestăvilitului avânt al tătarilor, cneazul de Cernigov şi Kiev – Mihail, ca şi mulţi alţi cneji, a fugit împreună cu boierul său credincios Teodor, lăsându-şi ţara pustiirii. Dar pentru această lipsă de curaj şi de nădejde în Dumnezeu s-a pocăit curând.
După pustiirea groaznică a pământului, Batu a permis principilor ruşi să se întoarcă în cnezatele lor cu condiţia să fie vasalii lui şi a pretins să i se înfăţişeze ca să-i jure supunere. Mihail i-a adus la cunoştinţă lui Teodor hotărârea sa de a-L mărturisi pe Hristos cu sângele său, iar credinciosul său boier i-a făgăduit că nu-l va părăsi nici în moarte. Ajungând în tabăra Hoardei de Aur, sfinţii au acceptat să declare supunere faţă de Batu ca rege pământesc, însă au refuzat să treacă prin foc şi să se închine soarelui, potrivit tipicului pirolatru al tătarilor (pirolatria – adorarea focului; zoroastrism).
Ceilalţi cneji, care cedaseră pentru a nu-şi pierde funcţiile, făceau presiuni asupra lor de a se conforma voinţei hanului, pretextând argumentul că, atunci când se vor întoarce în ţara lor, vor putea să se pocăiască şi atunci vor împărţi cu toţii canonul pentru sperjurul său. Mihail, întărit şi de Teodor, le-a răspuns cu vitejie: „Nu este cu putinţă să fiu creştin cu numele şi cu faptele idolatru”. Şi trăgându-şi sabia a aruncat-o cneazului de Rostov, zicându-i: „Ţine-ţi pentru tine gloria acestei lumi deşarte”.
Astfel, cel care arătase laşitate în ceasul luptei s-a oferit muceniciei cu un eroism demn de uimire. Călăii l-au târât pe pământ şi l-au lovit fără milă, încât s-a roşit pământul cu sângele lui. Pentru că mucenicul nu înceta să mărturisească „Sunt creştin!”, un închinător la foc (pirolatru) i-a tăiat cu sabia cinstitul cap şi l-a aruncat departe, dar capul continua să repete „Sunt creştin!”.
Apoi, călăii s-au întors către boierul Teodor, promiţându-i funcţii, dacă îi va asculta. Dar fericitul Teodor le-a spus: „Un singur lucru voiesc: Să merg la Hristos şi la Dumnezeul meu pe acelaşi drum pe care s-a dus şi domnul meu Mihail”. Atunci l-au lovit şi pe el cu sălbăticie şi i-au tăiat capul pe 20 septembrie/3 octombrie 1246, în aceeaşi zi în care l-au omorât şi pe Mihail.
Ateii au aruncat trupurile lor muceniceşti câinilor, ca să le sfârtece. Însă dumnezeiescul har le-a păzit vreme de multe zile neatinse. În fiecare noapte un stâlp de foc cobora şi le lumina, încât creştinii le-au luat pe ascuns şi le-au îngropat cu onoruri. În 1774, au fost aduse în biserica Arhanghelilor din Moscova, unde se păstrează până astăzi.

12 greci, ziditorii Bisericii Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Lavra Peșterilor din Kiev (XI)

5300e7fb-c2d8-44d2-9080-1f216031d68eIn fata noastra este Biserica Adormirii Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Prima biserica a fost construita si sfintita in anul 1073, un an mai tarziu a raposat Cuviosul Teodosie initiatorul acestei constructii mari. Aceasta biserica a fost construita dupa binecuvantarea Presfintei Nascatoare de Dumnezeu si inaltimea, lungimea, latimea soborului (bisericii), toate dimensiunile au fost date, au fost binecuvantate de Maica Domnului. Istoria bisericii este foarte interesanta. Cuviosul Teodosie a proorocit ca va fi aici o biserica foarte mare si biserica a fost construita chiar din initiativa Cuviosului Teodosie. Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a binecuvantat doisprezece ziditori din Grecia care au venit incoace pentru a construi biserica pentru rugaciunile Cuviosilor Antonie si Teodosie. Ei doreau foarte mult ca aici sa fie un sobor, o biserica foarte mare. Biserica a fost construita. Insa in timpul celui de-al doilea razboi mondial biserica a fost bombardata. A ramas doar un perete din biserica, a fost pastrat si-l puteti vedea marcat in actuala constructie si a mai ramas o cupola care este sus in partea dreapta. A fost ridicata o noua biserica dupa razboi.

Rugăciunea de Luni

O, Veșnice Dumnezeule, Doamne Iisuse Hristoase, cu adancă și mare smerenie a inimii mele, cunosc și mărturisesc că gresesc in toate zilele, dumnezeieștii tale dragoste. Pentru acesta astazi, ca este luni și începutul săptămânii, cer să-mi lași toate păcatele și să mi le ierti, rugându-mă cu smerenie milostivirii Tale, celei mari, să-mi dai har, ca sa pun început bun, să port grijă și să ostenesc pentru sufletul meu, pentru care ai petrecut atatea osteneli și ispite la Sfânta Ta răstignire, ca să mântuiești zidirea Ta. Și te rog, Dumnezeul meu și Ziditorul meu, să mă îndreptezi de astăzi înainte spre bine, pâna la sfârșitul vieții mele, întru cinstea și mărirea împărației Tale și pentru mântuirea mea. O, Doamne! Astazi îți dau sufletul și trupul meu și vointa mea, rugându-Te să fie voia Ta în mine precum îți place. Dă-mi îngaduiala să pot răbda și mă pedepseste aici întru acesta lume, dupa mila Ta, iar nu în cealalta viața. Și iartă pe cei vii și pe cei morți după rugăciunile Sfintei Tale Biserici și mă învrednicește pe mine și pe ceilalți să ne bucurăm de mărirea ta în Rai. La acesta pun mijlocitor pe Sfinții Tăi îngeri, către care zic: O, cerești slujitori și slugi ale lui Dumnezeu! păzitori ai oamenilor și vrajmași ai duhurilor rele, ma închin vouă, fericite duhuri, și mă bucur de marirea voastră, căci pururea stați neadormiți întru voințele Dumnezeului nostru cu multă grijă și credința; voi pururea căutați și nu dormiți, pururea slujiți și nu osteniți, pururea luptați și pururea biruiți și nu este alta grija voastră, făra numai să departați pe cel rău de la zidirea lui Dumnezeu. O, binecuvântați păzitori ai oamenilor! mă închin vouă și vă mulțumesc pentru ajutorul cel de toate zilele ce ne dați, pentru povățuirea ce ne faceți, pentru darul ce-l cereți adesea de la Dumnezeu pentru noi și deosebi vă binecuvântez pentru grija ce aveți de mine, nevrednicul și păcătosul. O, Sfinte îngere, păzitorul sufletului meu, și voi Sfinților Arhangheli Mihaile și Gavrile, nu vă scârbiți de mine, nici mă lăsati pustiu, ci mă paziți ziua si noaptea până îmi voi da cu pocăința sufletul în mâinile lui Dumnezeu, Ziditorul meu, măcar ca eu nu va ascult, nici primesc luminările și povățuirile ce îmi faceți pentru folosul meu. Înca vă rog să aveți grija sufletului meu și să opriți puterea vrăjmașului, pentru ca să nu mai gresesc de acum înaintea Dumnezeului meu; și mă învredniciți să vă vad la moartea mea și să stati împrejurul meu și să duceți în ceruri sufletul meu ca să se închine măririi lui Dumnezeu și sa vada bucuria Sfinților Lui pentru ca să am pricina să va mulțumesc acolo, pentru purtarea de grijă ce ați avut-o pentru mine și să vă spun binele vostru cu glas neîncetat în vecii vecilor.
Amin.

*

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/23/cine-trebuie-sa-faca-pogoraminte-la-pacate-oamenii-sau-dumnezeu-sau-unde-duc-pogoramintele-oamenilor-care-spun-ca-au-discernamant-duhovnicesc-in-privinta-asculta/

 

Advertisements