Sfântul și Dreptul Simeon și Sfânta Proorociță Ana

14240332792241EABVSDL1Q105I12

Simeon, bătrînul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept şi credincios, aşteptînd mîngîierea lui Israil, iar Duhul Sfînt era peste dînsul. Aceluia i s-a făcut ştire de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Şi i s-a făcut ştire, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel:

Cînd, după porunca lui Ptolomeu, regele Egiptului, se tălmăcea Legea lui Moise şi toate proorociile din limba evreiască în cea elinească, pentru care lucru erau aleşi oameni înţelepţi din Israil, şaptezeci la număr. Între aceştia era şi Sfîntul Simeon, ca un înţelept şi iscusit întru dumnezeiasca Scriptură. Atunci el, tălmăcind, scria cuvintele lui Isaiia proorocul şi, ajungînd la cuvintele: Iată fecioara în pîntece va zămisli şi va naşte fiu, s-a îndoit, zicînd că nu este cu putinţă ca o fecioară, neştiind de bărbat, să poată naşte şi, luînd cuţitul, a voit să radă cuvintele acelea. Dar îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a ţinut mîna, zicînd: “Nu fi necredincios faţă de cele scrise, şi a căror împlinire singur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta moartea pînă ce nu vei vedea pe Cel ce se va naşte din Curata Fecioară, Hristos Domnul”.

Deci el, crezînd cuvintele îngereşti şi prooroceşti, aştepta cu dor venirea lui Hristos în lume. Şi era drept cu viaţa şi fără prihană, ferindu-se de tot răul, şezînd lîngă biserică şi rugîndu-se lui Dumnezeu să miluiască lumea Sa şi să izbăvească pe oameni de diavolul cel viclean.

Născîndu-se Domnul nostru Iisus Hristos şi împlinindu-se patruzeci de zile, iar după obiceiul legii fiind adus în biserică de mîinile Preacuratei Sale Maici, atunci şi Sfîntul Simeon îndemnat de Duhul a venit în biserică şi, căutînd spre Pruncul cel mai înainte de veci cum şi la Fecioara cea fără de prihană care Îl născuse, L-a cunoscut că Acela este Mesia cel făgăduit şi că aceea este Fecioara prin care avea să se împlinească proorocia Isaia. De aceea, i s-a închinat, văzînd-o înconjurată de lumină cerească şi fiind strălucită cu dumnezeieştile raze.

Deci, cu frică şi cu bucurie apropiindu-se de dînsa, a luat în mîinile sale pe Domnul şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta. El a proorocit despre patima lui Hristos şi despre răstignirea Lui, spunînd că va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu sabia mîhnirii şi a necazului, cînd va vedea pe Fiul său răstignit pe Cruce. Şi aşa, mulţumind lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace la adînci bătrîneţi, pentru că se scrie despre dînsul că a trăit 360 de ani – Dumnezeu astfel lungindu-i viaţa – ca să ajungă vremea cea din toţi vecii dorită, în care Fiul cel fără de ani S-a născut din Sfînta Fecioară, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

 

Despre acest Sfînt Simeon, care a primit în mîinile sale pe pruncul Iisus, cel dus în biserică şi care a binecuvîntat pe Născătoarea de Dumnezeu, Maria şi pe Iosif, mulţi înţeleg că a fost preot, precum era preot şi Zaharia, cel ce a primit mai înainte pe Maria, fiind dusă atunci pruncă în biserică şi care avea să fie maica lui Iisus. Între cei ce înţeleg astfel, este Sfîntul Atanasie cel Mare, în cartea sa “Despre aceeaşi fire a Tatălui şi a Fiului”, apoi Sfîntul Chiril din Ierusalim, în “Cuvîntul de la Întîmpinarea Domnului”, şi Sfîntul Epifanie, în “Învăţătura despre părinţii Legii Vechi şi ceilalţi”. Dar de vreme ce sînt unii care nu se unesc – căci nu se pomeneşte despre aceasta în Evanghelie -, de aceea nu s-a scris nici în cuvîntul acesta.

***

În timpul domniei Împăratului Ptolemeu Filadelfus în Egipt, Simeon a fost ales să fie unul dintre cei șaptezeci cărora li s-a încredinţat traducerea Bibliei [Vechiului Testament] din limba ebraică în cea grecească [alcătuirea Septuagintei]. Simeon lucra cu râvnă, dar când a ajuns la locul de la Prorocul Isaia care zice „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia 7: 14), s-a nedumerit şi a luat un cuţitaş cu care voia să răzuiască cuvântul Fecioara şi să îl înlocuiască cu tânăra, ca să-l traducă astfel în limba grecească. Dar îngerul lui Dumnezeu l-a împiedicat să facă aceasta, spunându-i că aceasta este prorocie adevărată; şi că el, Simeon, după voia lui Dumnezeu, nu va putea muri până când nu o va vedea cu ochii săi împlinindu-se, că nu va muri până când nu-L va vedea pe Cel născut din Fecioară. Dreptul Simeon s-a bucurat la glasul îngerului, şi I-a mulţumit lui Dumnezeu de învrednicirea aceasta. Când Pruncul Iisus a fost adus la Templul din Ierusalim de Fecioara Maria, Duhul lui Dumnezeu i-a poruncit lui Simeon, care era alb de ani [Dreptul Simeon avea deja peste trei sute de ani], să meargă la Templu în întâmpinarea Pruncului. El L-a recunoscut pe Prunc şi pe Mama Lui după lumina negrăită care le înconjura capetele. Bătrânul Simeon L-a luat cu bucurie pe Pruncul Iisus în braţele sale şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l elibereze din viaţa aceasta: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta” (Luca 2: 29-30). Prorociţa Ana, fiica lui Fanuil, care era şi ea acolo, L-a recunoscut pe Mesia în Prunc şi L-a vestit poporului. „Şi venind şi ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim” (Luca 2: 38). Ana avea atunci optzeci şi patru de ani. Sfântul şi Dreptul Simeon a trecut la Domnul imediat după ce L-a întâmpinat pe Pruncul Iisus. El este socotit protectorul copiilor mici.

***

În această zi se mai face şi pomenirea Sfintei Ana, proorociţa, de care se pomeneşte în Evanghelie, şi care cu Sfîntul Simeon primitorul de Dumnezeu întîmpinînd pe Domnul nostru Iisus Hristos în biserică, grăia despre Dînsul tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim, cum că Acela este Mesia cel aşteptat.

***

Dreptul Simeon era din Ierusalim, ca si Sfanta Ana Proorocita, si, impreuna cu altii, asteptau venirea lui Mesia, traind in jurul templului si sub indrumarea Duhului Sfant. Ca, fiind drept si credincios, sufletul lui ajunsese salas al Duhului Sfant. Izvor de lumina pentru mintea lui, Duhul Sfant era si un izvor de bune indemnuri pentru faptele lui.
Deci, prin Duhul Sfant i se descoperi ca nu va vedea moartea, pana ca nu va vedea, pe Mesia. Tot prin Duhul Sfant a fost indemnat sa iasa in intampinare si sa ia in brate pe Domnul, atunci cand pruncul Iisus a fost adus la templu. Prin Duhul Sfant i s-a descoperit si toata vestea cea buna, pe care a rostit-o in cantarea lui, la templu.
Cantarea lui: “Acum slobozeste pe robul Tau Stapane”, arata ca marea lui asteptare s-a implinit si ca poate muri in pace. La vederea Pruncului dumnezeiesc, pe Care L-a tinut in bratele sale, el nu s-a mai gandit decat la acest Mantuitor, pe Care il vedea stralucind ca Marea Lumina, care va smulge popoarele lumii din bezna marelui intuneric. In lume, Iisus avea sa nasca impotriviri; pentru unii, pricina de ridicare si, prin El, se vor da pe fata gandurile ascunse ale multor inimi. In viata Lui, va fi insa si o impotrivire, care, pentru Maica Domnului, va fi o durere, ce-i va strapunge sufletul ca o sabie.
Asemenea, si Sfanta Ana proorocita, prin postul si rugaciunea ei de zi si de noapte, cu statornicia ei in viata curata, vreme de atatia ani, s-a invrednicit si ea, de la Duhul Sfant, a vedea pe Mesia in pruncul Iisus si a proorocit si ea cu laude si multumiri pentru El, zicand catre cei ce erau atunci in templu: “Acest prunc este Domnul, Cel ce a intarit cerul si pamantul. Acesta este Mesia Hristos, de Care au proorocit toti Proorocii”.
Si asa, facandu-se astazi pomenirea acestora, care au vorbit prin Duhul Sfant, insemnam si propovaduim infricosatoarea pogorare si iubirea de oameni, pe care a savarsit-o cu noi Dumnezeu.

Sfântul Prooroc Azaria (X î. Hr.)

Acest sfânt era fiul lui Addo, din pământul Simvata. El a întors din Israel robia lui Iuda şi murind a fost îngropat în ţarina sa.

Sfinții Mucenici Papie, Diodor și Claudian (250)

Aceștia au fost chinuiți pentru Hristos în vremea lui Deciu, împăratul, de către Paulin, boierul Pamfiliei.

Sfinții Mucenici Adrian și Evul (apr. 308-309)

Aceşti sfinţi erau din cetatea Vanea; şi fiindcă aveau dragoste către mărturisitorii şi mucenicii lui Hristos, s-au dus la Cezareea, unde mulţi pătimeau pentru Hristos. Aflîndu-se acolo că erau creştini, au fost duşi la ighemonul Firmilian, şi mărturisind în faţa tuturor pe Hristos, îndată au fost supuşi la chinuri mari. Dar fiindcă stăteau tari în mărturisirea lui Hristos, ighemonul s-a mîniat foarte, şi i-a dat spre mîncare fiarelor. Mai întîi fericitul Adrian a fost aruncat înaintea unui leu şi, luptîndu-se cu el, şi cu harul lui Dumnezeu rămînînd nevătămat, i s-a tăiat capul. Apoi Sfîntul Evul a fost aruncat şi el înaintea aceluiaşi leu. Dar fiindcă a biruit pe leu şi a rămas nevătămat, i s-a tăiat capul. Şi aşa au luat amîndoi cununa muceniciei cea nevestejită.

Sfantul Mucenic Vlasie cel din Cezareea Capadociei (III)

Acesta era păstor şi fiind muncit nu s-a lepădat de Hristos, ci pe mulţi i-a adus la credinţă, iar pe ighemon l-a omorît. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul în mîinile Lui şi era văzută o porumbiţă, în chipul luminii, zburînd deasupra trupului lui. Toiagul lui păstoresc, înfigîndu-l în pămînt, a odrăslit şi a crescut copac mare, care acoperea cu ramurile sale altarul bisericii, zidită peste moaştele lui.

Sfântul Ignatie de Mariopol (Ucraina) (1786)

f1d71950-f138-4bc2-9f40-ca8c928f938f

Sfântul Ignatie de Marioupolis s-a născut la începutul secolului al 18-lea în insula Thérmi. Este vorba, probabil, despre insula Kýthnos din Ciclade, care purta şi numele Thermiá (Fierbinţi), pentru că pe insulă se găseau multe izvoare termale tămăduitoare. Era fiul binecunoscutei şi evlavioasei familii Ghezedinoú.

A mers încă de tânăr în Sfântul Munte. La Mănăstirea Vatopedi vieţuia o rudă apropiată a sa. Iubind din tot sufletul viaţa mănăstirească, a părăsit orice deşertăciune lumească şi a fost tuns monah cu numele Ignatie. Mai târziu a fost hirotonit preot.

Pentru virtutea sa, a fost ales să păstorească o turmă aflată într-un loc îndepărtat, care se afla sub jugul tătarilor. În anul 1769 a fost hirotonit episcop de Gotféi şi Kefái, în Crimeea. S-a arătat ierarh plin de bunătate şi neobosit, câştigând iubirea şi respectul turmei sale. Pentru slujirea sa cea bună, patriarhul ecumenic de la Constantinopol i-a conferit titlul de arhiepiscop şi l-a făcut membru al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice.

Contemporanii săi îl caracterizează drept bărbat cinstit, cucernic, moral, smerit, neprihănit şi neobosit în privegheri. Avea o înfăţişare exterioară liniştită, purtare îngerească, fiind un bun cunoscător al chestiunilor bisericeşti şi având aptitudini şi daruri înnăscute. Cu aceste însuşiri era inevitabil să devină un nou Moise al turmei pe care o păstorea. A reuşit să înfăptuiască o mare şi dificilă operă, aceea de a-i scoate pe grecii ortodocşi din Crimeea, aflaţi sub jug tătărăsc şi să-i strămute în pământul creştinesc al Azovului, care se afla sub chiriarhie rusească. Rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu pentru turma sa cea prigonită de-a lungul vremii, a luat hotărârea plecării. Conştientizase foarte bine pericolul imediat în care se aflau ortodocşii, acela de a fi nimiciţi trupește şi duhovniceşte.

La data de 23 Aprilie 1778, după Sfânta Liturghie ţinută în biserica Schitului Adormirea Maicii Domnului, ce era amenajată într-o peşteră, Sfântul i-a chemat pe creştini să se pregătească de ieşirea din pământul robiei şi al îndelungii lor smeriri. Oameni de încredere i-au anunţat pe toţi credincioşii din peninsulă despre data plecării. Autorităţile tătărăşti nu au aflat nimic despre acest eveniment iminent şi de aceea nu au putut împiedica mulţimile. Oamenii au fost obligaţi să-şi lase averile, casele şi pământurile, bisericile şi mormintele părinteşti. În luna iunie a anului 1778 a început acest mare şi dificil exod. Purtau icoana Maicii Domnului de la Bahtisaráï, care-i apăra. Călăuză duhovnicească le era Episcopul Ignatie. Aproximativ 50000 de greci au părăsit atunci Crimeea stăpânită de turci şi tătari. Pentru curajul, îndrăzneala, bărbăţia şi eroismul său, împărăteasa Ecaterina a Rusiei i-a acordat viteazului şi înţeleptului ierarh cea mai înaltă decoraţie, Engolpionul de diamant al Maicii Domnului. Cu rugăciunile bunului şi credinciosului lor păstor, refugiaţii au depăşit multele greutăţi, lipsuri şi boli în vremea îndelungatei lor călătorii. Fiind loviţi, în timpul marşului lor, de o molimă necunoscută şi înfricoşătoare, sfântul ierarh s-a rugat fierbinte Sfântului Haralambie făcătorul de minuni, care i-a apărut în vedenie, ajutând poporul”.

Pe malul rusesc al Mării Azov, unde s-au aşezat cu binecuvântarea Mitropolitului Ignatie, grecii plecaţi din Crimeea au întemeiat marele şi frumosul oraş Mariupolis, închinat Maicii Domnului, având în jurul său 23 de sate greceşti. În acest oraş a fost înfiinţată o nouă mitropolie sub conducerea duhovnicească a sfântului ierarh, supusă acum Bisericii Ortodoxe Ruse. Preocuparea de căpătâi a Mitropolitului Ignatie era continua îndrumare duhovnicească a turmei sale. Dificultăţile şi problemele din noua aşezare, atacurile dese din partea turcilor în vederea întoarcerii populaţiei în locurile din care plecaseră, i-au făcut să fie temători şi tulburaţi, protestând, prin urmare, de mai multe ori înaintea ierarhului lor din pricina acestor multe încercări.

Sfântul episcop nici nu s-a înspăimântat, nici nu a cedat, ci şi-a adus aminte de ieşirea evreilor din pământul robiei Egiptului, precum şi de multele plângeri ale evreilor faţă de eliberatorul şi conducătorul lor, de Dumnezeu-văzătorul Moise. Credinciosul rob al lui Dumnezeu, Ignatie, L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima, cu toată puterea şi din tot cugetul, răbdându-i pe credincioşii săi şi îndreptăţindu-i, fiindcă trăiseră viaţă martirică şi încă se aflau în dureri. El obişnuia să spună: „pentru Biserică şi din Biserică izvorăşte binecuvântarea cerească şi se vădeşte izbânda în toate acţiunile şi întreprinderile omeneşti”. Astfel, pe toate le întâmpina cu rugăciune, răbdare şi blândeţe.

Locuind într-o chilie de piatră, pe care o construise el însuşi la 6,5 kilometri de Marioupolis, după două săptămâni de boală, Sfântul şi-a dat sufletul cu pace Ziditorului la data de 3 februarie 1786. A fost înmormântat în cea dintâi biserică din Marioupolis, aceea a Sfântului Haralambie. Mormântul său a devenit, mai târziu, mare loc de închinare. Locuitorii cucernici îl cinsteau cu recunoştinţă pe sfântul lor părinte duhovnicesc, care le fusese şi eliberator.

În 1936, după instalarea teribilei stăpâniri ateiste, Biserica Sfântului Haralambie a fost distrusă. Mormântul Sfântului a fost deschis, iar cinstitele sale moaşte au fost găsite nestricate. Mai târziu au fost mutate altundeva, dar în timpul celui de-al doilea război mondial, oraşul Marioupolis a fost ars de către germani, la fel şi moaştele Sfântului. Astfel s-a împlinit profeţia Sfântului care spunea că trupul său va arde împreună cu oraşul. O parte din oseminte au fost salvate, păstrându-se astăzi în Biserica Sfântului Gheorghe din Marioupolis.

În anul 1977 a fost recunoscut sfânt de Biserica Ortodoxă Ucraineană, pomenirea sa făcându-se pe 3/16 februarie

Sfântul Ansgar, luminătorul Danemarcei şi al Suediei (865)

Ansgar a fost tipul călugărului ideal al epocii carolingiene, atunci când Carol cel Mare încredinţa mănăstirilor nu numai misiunea de reevanghelizare şi de reorganizare a Europei, răvăşite de precedentele migraţii ale popoarelor din nord şi din est, dar de convertirea tuturor acelor regiuni care, încetul cu încetul, treceau sub influenţa Sfântului Imperiu Roman. Despre Ansgar se spune că a fost „călugăr în interior şi apostol în afară”, căci a făcut să strălucească în viaţa sa carisma monastică a sfântului Benedict şi cea apostolică a sfântului Patriciu.

Sfântul Ansgar, Apostolul Nordului şi Luminătorul Danemarcei, numit şi Anskar sau Oscar (8 septembrie (?), 801 – 3 februarie, 865) a fost Arhiepiscop de Hamburg-Bremen. Prăznuirea sa se face în ziua adormirii în ziua de 3 februarie.
Ansgar a fost tipul călugărului ideal al epocii carolingiene, atunci când Carol cel Mare încredinţa mănăstirilor nu numai misiunea de reevanghelizare şi de reorganizare a Europei, răvăşite de precedentele migraţii ale popoarelor din nord şi din est, dar de convertirea tuturor acelor regiuni care, încetul cu încetul, treceau sub influenţa Sfântului Imperiu Roman. Despre Ansgar se spune că a fost „călugăr în interior şi apostol în afară”, căci a făcut să strălucească în viaţa sa carisma monastică a sfântului Benedict şi cea apostolică a sfântului Patriciu.
S-a născut la Corbie, în Piccardia, în Franţa septentrională, în 801, la un an după încoronarea imperială a lui Carol cel Mare, dintr-o familie de emigranţi saxoni. Încă de copil şi-a pierdut mama şi a fost educat de călugării de la abaţia din Corbie, unde învăţatul abate Adelard, vărul împăratului, avea misiunea de a pregăti tinerii saxoni pentru evanghelizarea conaţionalilor lor.
Ansgar reuşea foarte bine în studii şi practica cu mult zel disciplina monastică. Dacă nu se va face monah, – se gândeau aceşti călugări – va putea face carieră alături de legaţii imperiali, oameni de încredere ai împăratului, care controlau activitatea episcopilor şi a principilor din diferitele provincii.
Pe când părăsea adolescenţa, a avut loc un fapt neaşteptat, care l-a făcut să reflecteze îndelung. Biograful său, Rimberto, povestea că moartea neprevăzută a lui Carol cel Mare l-a bulversat pe Ansgar. Împăratul era cunoscut ca „cel mai strălucit dintre toţi domnii” şi Ansgar însuşi îl văzuse în „splendoarea puterii sale” şi „auzise despre el că ţinuse sceptrul regatului cu multă înţelepciune şi cu mare faimă. Moartea unui asemenea domn i-a provocat teamă şi consternare”.
În faţa morţii, într-adevăr, chiar şi cele mai importante personaje se întorc spre a fi din nou ceea ce sunt în mod real: fiinţe muritoare. Merită oare să-şi consume viaţa în serviciul lor, sau este mai bine să ţintească mai sus? Ansgar avea doar 13 ani, dar, din acel moment, „a început să aspire la totala dăruire lui Dumnezeu” şi o dată ajuns adult, s-a făcut călugăr.
Pentru un timp, a fost maestru în şcoala mănăstirii din Corbie, apoi, în 823, a devenit predicator în Noul Corbie, la Korvey pe Weser, în Germania nord-occidentală.
În locul lui Carol cel Mare, după dureroase şi sângeroase dispute în familia regală, a venit Ludovic cel Pios, care şi-a asumat cu hotărâre programul de lărgire şi consolidare a hotarelor imperiului. Acest lucru, pentru mentalitatea timpului, însemna chiar şi botezarea popoarelor supuse.
În 826, regele Harald al danezilor vine să ceară ajutor împăratului pentru a pune capăt luptelor interne ce împiedicau guvernarea paşnică a poporului. Cererea a fost primită cu condiţia ca regele să primească creştinismul.
Harald s-a botezat cu alţi 400 de bărbaţi la Sant-Albano, aproape de Meinz şi a cerut un grup de misionari, alături de care s-au întors în ţara lor.
Danezii erau recunoscuţi pentru modul în care îşi preţuiau independenţa. Şi alţi misionari încercaseră mai înainte să-i evanghelizeze, dar au trebuit să abandoneze. Merita oare să se încerce din nou?
Împăratul i-a cerut abatelui Wala din Korvey „un bărbat consacrat lui Dumnezeu, care să fie gata să înfrunte pentru Hristos o călătorie aşa de periculoasă” şi abatele i l-a oferit pe Ansgar, care în mai multe rânduri îşi manifestase dorinţa de a fi misionar. Abatele ar fi voit să trimită împreună cu el un grup de călugări, dar unul singur, Autbert, a avut curajul să-l urmeze pe Ansgar.
Au intrat în Danemarca şi au început să-l predice pe Hristos, dar după un an, regele Harald a murit şi cei doi misionari au fost izgoniţi.
Fără să se piardă cu firea, doi ani mai târziu, Ansgar a încercat pe un alt drum, acceptând invitaţia regelui Björn al Suediei şi luându-l cu sine pe Witmar, în locul lui Autbert care murise. În 830, se năştea, la Birka, la vest de Stockholm, prima Biserică creştină. Evanghelizarea devenea tot mai fecundă şi el s-a gândit la un proiect mai articulat, pe care l-a prezentat curţii imperiale.
După părerea sa, dacă se voia implantarea creştinismului în ţinuturile scandinave, nu era suficient să fie trimişi la derută câţiva misionari, ci era necesar să li se dea o bază de sprijin în interiorul teritoriului imperiului, la hotarul cu acele ţinuturi.
Propunerea a fost primită şi el a fost desemnat episcop misionar cu sediul la Hamburg. Ansgar, „pentru a nu alerga în zadar”…, s-a dus la Roma pentru a avea aprobarea papei. Grigore al IV-lea nu numai că a confirmat alegerea, dar l-a făcut arhiepiscop şi legat al său personal pentru toate ţările scandinave.Sediul episcopal din Hamburg a înfiinţat „Misiunea pentru Creştinarea Nordului” şi astfel Sfântul Ansgar a devenit cunoscut ca Apostolul Nordului.
Întors la Hamburg, s-a pus imediat pe treabă, organizând baza misionară, trimiţând în Suedia un alt monah, Gautbert, după ce l-a consacrat episcop, în timp ce el urma să se dedice misiunii celei mai dificile, cea daneză.
Totul mergea cu pânzele întinse şi cu ajutorul confraţilor săi, a putut să creeze o mănăstire pentru formarea tinerilor din aceste noi ţinuturi, când invazia normanzilor, în 845, a distrus toate operele sale din Hamburg, danezii s-au revoltat şi suedezii l-au expulzat pe Gautbert.
Şi de această dată, chiar dacă este abandonat până şi de călugării săi, nu-şi pierde cumpătul. A continuat să-i susţină pe creştinii danezi şi suedezi şi a acceptat invitaţia regelui Olaf, ducându-se la Sigtuna. Aici l-a lăsat ca episcop pe prietenul şi discipolul său, Rimbert şi el s-a dus la Bremen, ca arhiepiscop de Bremen-Hamburg, pentru a reorganiza o nouă bază misionară.
Rimbert îl cunoştea îndeaproape pe maestrul său şi astfel, a scos în evidenţă unele caracteristici foarte interesante. Ansgar, profund cunoscător al timpului său, a ştiut să se mişte cu abilitate înăuntrul politicii imperiale, fără să renunţe vreodată la libertatea omului Bisericii. Astfel, el a lucrat întotdeauna în simfonie, mai întâi cu papa Grigore al IV-lea şi apoi cu papa Nicolae I.
În planurile sale pastorale folosea prudenţa…: „El avea timp – scrie Rimbert – pentru toate deciziile importante; nu dispunea nimic fără să fi meditat îndelung, fără să ştie dinainte, luminat de harul lui Dumnezeu, ceea ce era drept să facă. Când îşi dădea seama de valoarea supranaturală a cauzei sale, dispunea fără ezitare ceea ce trebuia făcut”.
Nu rar misionarii îşi aflau martiriul în mijlocul acestor noi popoare. Ansgar niciodată nu a renunţat la predică din cauza fricii de moarte, ba chiar aspira mereu la martiriu. Rimbert, în relatarea sa, observa: „E cunoscut că există două tipuri de martiriu: acela ascuns, în timpurile pacifice ale Bisericii şi acela manifest, în timpurile de persecuţie; totuşi, el a fost pregătit pentru amândouă, l-a atins însă numai pe primul. Dar la un om care era consumat de slujirea Domnului prin atâtea grave suferinţe fizice şi tulburări sufleteşti, nu se poate în nici un mod nega dreptul la onoarea martiriului”.
Papa Nicolae I, care îl făcuse arhiepiscop de Bremen, a avut şi bucuria de a-l canoniza ca apostol al Nordului.
Sfântul Ansgar (Oscar) a murit la 3 februarie 865 în Bremen, după o viaţă dăruită cu totul vestirii Sfintei Evanghelii. A trăit 64 de ani, între care, 34 de ani ca misionar.
Viaţasa a fost scrisă de succesorul săuArhiepiscopul Rimbert, în lucrarea „Vita Ansgari”: „Prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, a căutat cu toate puterile sale să vină în ajutorul oamenilor. Din când în când, totuşi, el a preferat singurătatea, pentru a se dedica studiului Înţelepciunii divine, dar niciodată propria comoditate şi dragostea pentru singurătate nu a însemnat pentru el mai mult decât binele turmei ce i-a fost încredinţată. A voit astfel să fie ochi pentru cei orbi, picior pentru cei şchiopi, adevărat părinte al săracilor” (fragment din „Vita Ansgari”, de Arhiepiscopul Rimbert).
O statuie dedicată lui se găseşte în Hamburg iar o cruce de piatră în Birka.

Sfântul Roman, Cneaz de Uglici (Rusia) (1285)

92c197a1-92f5-4351-9def-b6ebb23a70c7

Acesta era fiul cneazului Vladimir și al cneaghinei Fotinia din Uglici, și nepot al sfântului Vasile al Rostovului.

Venind pe lume la 1 octombrie 1235, încă din copilărie se arătă aplecat spre rugăciune, ascultare de părinți și citirea din Sfânta Scriptură.

După plecarea la cele veșnice a tatălui său, în 1248, și al fratelui său, în 1261, sfântul Roman, la vârsta de 26 de ani, luă pe umerii săi ocârmuirea ținutului Uglici. Arăta dragoste părintească față de toți supușii săi, căutând nu atât sporirea avuțiilor, cât ridicării de spitale, aziluri și așezăminte de binefacere. Cei sărmani și părăsiți, aflând de purtarea sa de grijă, veneau la dânsul de pretutindeni.

În cei 24 de ani ai domniei sale, ridică și dărui cu danii bogate 15 biserici.

Era nelipsit de la slujbele Bisericii și vorbea adesea cu părinți cuvioși iscusiți în viața duhovnicească.

După plecarea la cele de Sus a soției sale, cneaghina Alexandra, în 1280, se dărui mai cu osârdie postului, rugăciunii și și împlinirii faptelor bune.

Acesta ridică orașul Romanov (astăzi Tutaev) pe malul înalt al Volgăi.

Împodobit cu faptele bune, adormi în pace la 3 februarie 1285, fiind îngropat în Biserica Schimbării la Față din Uglici.

În anul 1486, fu aflat trupul sfântului Roman necuprins de stricăciune și fu mutat în noua Catedrală a Schimbării la Față. Mai apoi, în anul 1595, patriarhului Iov binecuvântă trecerea sfântului Roman în rândul sfinților, ținând seama de mulțimea minunilor săvârșite de sfântul Roman adunate de sfântul mitropolit, mai târziu patriarh al Moscovei, Ermoghen.

În anul 1609, din îngăduința lui Dumnezeu, trupul sfântului Roman arse dimpreună cu biserica, în vremea invaziei polonezilor.

Până astăzi, sfântul Roman săvârșește minuni și este preacald ocrotitor și călăuzitor tuturor celor ce îi săvârșesc pomenirea cu credință.

Sfântul Simeon, episcop de Poloțk și Tver (1289)

Sfântul Nicolae al Japoniei (1912)

7efe31b6-8d6e-4905-90ab-f4ac84a30e5b

Acesta s-a născut  la 1 august 1836 in satul Berezovsk din eparhia Smolensk,  Rusia, având tatăl diacon. Pe când avea 5 ani, mama sa plecă la cele veşnice. Tânărul Ivan, căci acesta era numele său în lume, arătă încă din fragedă pruncie multă evlavie şi râvnă pentru lucrurile cele duhovniceşti.  Astfel, urmă Seminarul Teologic din Smolensk, iar mai apoi în anul 1857 intră la  Academia Teologică din Sankt Peterersburg. La 24 iunie 1860, în biserica academiei, episcopul Nectarie îl tunse în monahism cu numele Nicolae, iar în următoarele zile îl făcu diacon, iar mai apoi preot.

Tânărul ieromonah Nicolae s-a oferit să fie preot al bisericii ambasadei ruse din oraşul Hakodate, Japonia.

La început, părea cu neputinţă propovăduirea Evangheliei pe pământ japonez, căci după cuvintele sfântului Nicolae, „japonezii din vremea aceea priveau străinii ca pe nişte fiare, iar creştinismul ca pe o sectă pentru ticăloşi şi vrăjitori”. Tânărul părinte vreme de 8 ani studie ţara, limba şi obiceiurile poporului japonez.

În 1868, turma tânărului părinte Nicolae număra 20 de japonezi.  În anul 1870, ieromonahul Nicolae a fost numit arhimandrit şi pus în fruntea misiunii de propovăduire a dreptei credinţe în Japonia.

În acelaşi an, sfântul Nicolae începu ridicarea unei clădiri de piatră în Tokio în care se aflau biserica şi o şcoală petru 50 de copii, care în anul 1878 deveni seminar.

În anul 1874, episcopul Pavel al Kamchatkai ajunse în Tokio pentru a face preoţi pe mai mulţi candidaţi japonezi recomandaţi de sfântul Nicolae. Pe atunci misiunea din Tokio cuprindea 4 şcoli: una pentru catehumeni, una pentru fete, una pentru enoriaşi şi un seminar. La Hakodate funcţionau două şcoli, una de băieţi şi una de fete.

În a doua jumătate a anului 1877, văzu lumina tiparului revista misiunii „Mesagerul Bisericii”. După numai 8 ani de activitate a misiunii, roadele erau deja bogate:  4115 japonezi creştini adunaţi în mai multe comunităţi, slujbe şi lecţii în limba japoneză, revistă de misiune şi cărţi duhovniceşti. În decembrie 1878, sfântul Nicolae ceru numirea unui episcop al Japoniei.

Astfel, la 30 martie 1880, sfântul Nicolae a fost numit episcop în Biserica Sfintei Treimi a Lavrei Sfântului Alexandru Nevski. Întors în Japonia, se dărui cu mai multă râvnă lucrării sale de propovăduire a Ortodoxiei. Termină ridicarea Catedralei Învierii Domnului din Tokio, traduse căţile de slujbe şi întocmi un dicţionar teologic ortodox în limba japoneză.

Multe încercări se abătură asupra sfântului episcop şi a turmei sale în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905). Pentru biruirea greutăţilor acestor ani, fu mai apoi ridicat la rangul de arhiepiscop.

În 1911, la jumătate de veac de când ieromonahul Nicolae puse piciorul pe pământul japonez, era 33017 creştin-ortodocşi  în 266 de comunităţi ale Bisericii Ortodoxe Japoneze al cărei cler era format dintr-un arhiepiscop, un episcop, 35 de preoţi, 6 diaconi, 14 dascăli de muzică psaltică şi 116 dascăli.

La 3 februarie 1912, în vârstă de 66 de ani, încărcat de anii faptelor sale bune, sfântul arhiepiscop Nicolae plecă în pace la cele veşnice, fiind trecut în rândul sfinţilor la 10 aprilie 1970.

Rugăciunea de joi

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, care în ziua de astăzi ai luat Cina cea de pe urmă, cu ucenicii Tăi, şi cu mare umilinţă ai spălat picioarele lor, şi ale ucenicului care Te-a vândut! Apoi, luând pâine şi vin în mâinile Tale Cele Sfinte şi binecuvântându-le cu puterea Ta cea Dumnezeiască, le-ai făcut însuşi Trupul şi Sângele Tău, cu care i-ai împărtăşit zicând: ‘Luaţi, mâncaţi şi beţi, că acestea sânt Trupul şi Sângele Meu, pentru ca să se ierte păcatele voastre.’ Cela ce tot în ziua aceasta Te-ai înălţat la cer şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatălui Tău, să împărăţesti împreună cu El în veci, ca Unul-Născut Fiul Său preaiubit.
Rogu-Te deci, pentru rugăciunile ucenicilor Tăi, iartă păcatele noastre, ale tuturor, ale celor vii şi ale celor răposaţi. Dă-mi, Doamne, lacrimi fierbinţi, ca să-mi plâng păcatele. Darul Tau cel curăţitor, care a spălat picioarele ucenicilor Tăi, să spele şi să curăţească inima şi sufletul meu, ca aşa, cu vrednicie, cu curăţie şi cu umilinţă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, acum şi în timpul morţii mele, iar în ora despărţirii mele, cu bucurie să se suie sufletul meu la Tine, fără de nici o frică, întrebare sau împiedicare să trec vămile văzduhului, intrând în mărirea Ta cea cerească. Ajută-mi, Doamne, ca să Te măresc în veci, să mă închin Numelui Tău Celui Sfânt. Amin.

*

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/23/cine-trebuie-sa-faca-pogoraminte-la-pacate-oamenii-sau-dumnezeu-sau-unde-duc-pogoramintele-oamenilor-care-spun-ca-au-discernamant-duhovnicesc-in-privinta-asculta/

 

Advertisements