Image result for Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, Evghenicul

Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, Evghenicul

Scurta Biografie

Sfântul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Marcu Evghenicul s-a născut în jurul anului 1392 şi a trăit cea mai mare parte a vieții la Constantinopol. Tatăl sfântului, Gheorghe, a fost mai întâi diacon, iar mai apoi protoekdikos şi protonotarios, iar la urmă Mare Hartofilax al Patriarhiei adica exarh al mănăstirilor, apoi prim-notar şi mai-marele bibliotecii şi al cancelariei patriarhale. Mama sfântului, Maria, era fiica vestitului doctor Luca. Amândoi părinții lui Marcu erau vlăstare ale unor familii vestite şi cucernice. După câte se pare, strămoşii sfântului erau de baştină din Imvros sau Trapezunt. Sfântul însă a văzut prima dată lumina soarelui în casa din Galata Constantinopolului. Înainte de a îmbrățişa viața monahală, tânărul Marcu se numea Manuil. Până la vârsta de treisprezece ani dascălul lui Manuil a fost tatăl său, care ținea un fel de sală de citire şi loc de cugetare. Încă de mic băiatul s-a arătat silitor la învățătură. A fost ucenic şi al altor renumiți dascăli, sub îndrumarea cărora a înaintat în învățătură şi cunoaştere. Când Manuil avea treisprezece ani tatăl său a răposat. Pierderea iubitului său părinte nu l-a făcut să jelească peste măsură ori să slăbească la învățătură. Dimpotrivă, s-a dăruit cu şi mai multă osârdie îndeletnicirilor şcolăreşti. În domeniul artelor liberale a studiat cu străluciți profesori ai vremii aceleia, precum Mitropolitul Ignatie al Selimvriei şi filosoful Gheorghe Ghemistos Plethon. Elev strălucit, îi întrecea pe toți cu iscusința sa. Curând însă a început să-şi îndrepte toate strădaniile spre cercetarea theologiei şi retoricii. Principalul biograf al prealăudatului Marcu, fratele său Ioan Evghenicul, scrie despre el: „În scurtă vreme Manuil a dobândit cea mai mare cunoaştere, datorită marii sale sârguințe şi atenții, ca şi minții sale ascuțite. Pe deasupra, purtarea sa era gingaşă şi liniştită, mai curând a unui bun bătrân. Căci, cu adevărat, chiar felul său de a se îmbrăca, privirea, plecăciunea capului şi neîntrecuta şi grăitoarea sa vorbire făceau ca fratele meu să fie pildă vie nu numai colegilor săi, ci chiar şi profesorilor. Şi, îndeobşte, toți îl cinsteau pe Manuil.

Cu vremea sfântul Manuil a dobândit o educație deplină şi, încă tânăr fiind, a ajuns mai-marele Şcolii Patriarhale. Ajunsese aşa de vestit pentru predicile sale, încât mulți oameni, chiar din alte ținuturi, îi cereau adeseori să alcătuiască câte o predică pentru anumite zile de sărbătoare. Era admirat şi iubit de toți, făcându-i pe tineri să se adune în jurul lui. Între ucenicii lui se aflau vestitul Gheorghe Kurtesis Sholarios (viitorul Patriarh Ghennadie al II-lea al Constantinopolului) şi Theodor Agalistos. Amândoi aceşti bărbați, pe măsură ce sporeau în cunoaştere, prețuiau tot mai mult adânca şi cucernica înrâurire a dascălului asupra sufletelor lor. Aceasta fiindcă Marcu nu era doar un învățat şi un om de litere, ci era împodobit cu un sfânt chip de viețuire ce mărturisea dăruirea sa față de Ortodoxie.

***

Ce doresc ereticii ?

Dracul a lucrat intodeauna prin slujitorii sai -ereticii… Si a incercat prin diverse viclenii, ca si in timpul nostru, sa ne spurce Adevarata Credinta, Ortodoxa, lasata de Dumnezeu pentru a ne mantui.

Daca dracul nu a putut lua locul lui Dumnezeu, isi doreste, macar sa ne pacaleasca pe noi oamenii, care suntem fii iubiti ai lui Dumnezeu-  chip si asemanare LUI.

Unirea in duh cu ereticii exprima cea mai mare ofensa adusa lui DumnezeuDracul stie asta!…Mai putin insa oamenii, care sunt orbiti de cele mai multe ori de catre cel rau, tocmai din cauza neascultarii de mai marii nostri- de Insusi Domnul sau de Sf Parinti, oameni ca si noi, dar ascultatori, in totalitate, de poruncile lasate de Domnul in Sf Scriptura,ca ajutor pentru a ne duce sigur pe calea mantuirii.

Unirea acesta este doar o viclenie ca sa ne indeparteze prin neascultare de Dumnezeu. Dumnezeu nu face partasie cu intunericul nici macar o fractiune de secunda… NICIODATA ! 1% daca ne-am indeparta de Poruncile Dumnezeisti , am pierde totul ! 

Unirea cu neadevarul inseamna moarte pe vecie ! Hulirea Duhului Sfant !

Ereticii daca vor unire trebuie sa se lepede de Satana si de toate uneltirile lui si sa se uneasca din nou cu Dumnezeu ! Adica sa revina in totalitate la ADEVAR !  Adica la Ortodoxie ! Nicidecum sa ne schimbam noi dupa ei…asa cum isi doreste dracul…

Sf Marcu a avut datorita grijii sale profunde sa nu greseasca in fata lui Dumnezeu o minte clara, luminata si a putut vedea toate vicleniile ereticilor. Mai jos aveti cateva relatari ale vremii sale, cand papa Eugenie si imparatul Ioan al VIII-lea dorea o unire cu noi ortodocsii ( sinodul de la Ferrera- Florenta )…   

Sf Marcu dezvaluie vicleniile papistasilor din cadrul Sinodului de la Ferrera- Florenta

În cursul celei de-a patra şedințe din 1438, Sf. Marcu s-a adresat Papei şi cardinalilor săi, arhiepiscopilor şi episcopilor. Preotul rus Simeon din Suzdal scrie că Marcu, „cu dulce glas”, a spus: „Auziți, preacinstite Papă al Romei, şi voi, învățători ai latinilor, cum voi înşivă vorbiți şi numiți această adunare ‘al Optulea Sinod’! Făcând astfel, faceți vorbire de Sinodul cel Întâi… Voi numărați sinodul vostru ca fiind al Optulea, însă tăgăduiți celelalte Şapte Sinoade (Ecumenice). Voi nu îi socotiți pe Patriarhi ca frați ai voştri şi ați aşezat Biserica Ortodoxă în urma Bisericii Latine.” – 80 Symeon de Suzdal, „Les Russes au Concile de Ferrare-Florence,” în Irenikon, nr. 2, 1974, pp. 196-199; Vasilide, op. cit., p. 91.

Aceste cuvinte l-au mâniat mult pe Papa Eugenie şi au stârnit nu puțină tulburare între cardinalii şi episcopii latini.

Dreptslăvitorul Mitropolit al Efesului a urmat netulburat:

O, latinilor, câți ani veți mai rămâne în puterea diavolilor, învățând răul? Cât oare veți mai vorbi despre cele Şapte Sinoade, tăgăduindu-le însă hotărârile, aşa cum au fost ele înfățişate de către sfinții Papi şi sfinții Părinți, care au poruncit nouă, creştinilor ortodocşi, să urmăm şi să păstrăm cele Şapte Sfinte Sinoade? Cel dintâi a fost Papa Silvestru I, care a sprijinit Întâiul Sinod Ecumenic (Nikea, 325) şi hotărârile lui. Papa Adrian I şi-a dat întregul sprijin celui de-al Şaptelea Sinod (Nikea, 783), trimițând la el nu numai doi reprezentanți, ci şi un tratat dogmatic”. (…) „Cum deci este cu putință acuma, o, Papă Eugenie, ca nu numai să adaugi ceva, ci şi să tăgăduieşti cele Şapte Sinoade? Tu numeşti acest sinod ‘al optulea’, iar pe tine te numeşti ‘întâiul’, fără a numi sau pomeni pe Sfinții Părinți.

Cu adevărul acestor cuvinte răsunându-le în urechi, Papa, cardinalii, italienii, francezii, milanezii, germanii, ungurii, cehii, polonezii şi ceilalți au părăsit adunarea, lăsând în urmă numai pe grecii ortodocşi.„Eu,” scrie Preotul Simeon, „am rămas uimit de această întâmplare. Când l-am văzut pe Mitropolitul Dorothei plângând şi râzând totodată, l-am întrebat: ‘Înalt-preasfințite, pentru ce plângi şi râzi?’ El a răspuns: ‘O, Simeoane, de ai fi văzut şi auzit cea a spus preacinstitul Marcu, Mitropolitul Efesului, către Papa şi către toți latinii, şi tu ai fi râs şi plâns. Aşa cum vezi, sfântul Marcu al Efesului este deopotrivă cu Marele Vasilie şi cu Grigorie Theologul. Poți să vezi şi tu că latinii nu mai cutează să grăiască împotriva sfântului Marcu. Papa a plecat, luându-şi cu el şi cuvintele; adică şi-au luat cărțile cu ei’.”

Nu după multă vreme au plecat din încăperea sinodului şi slujitorii latini ce fuseseră dați grecilor. Însă Împăratul Ioan avea de spus câteva cuvinte. El s-a adresat Mitropolitului Efesului, zicând: „Părintele meu, preacinstite învățătorule, pentru ce grăieşti aşa de aspru către Papa şi către cardinali, făcându-i pe toți să plece? Eu, părinte, nu pentru aceasta am venit. Dacă ai fi vorbit în chip smerit, fără ură, nimenea dintre noi nu te-ar fi învinuit.” Deşi Împăratul îl învinuia pe Marcu că vorbise cu ură, acest lucru nu era defel adevărat. Marcu a rostit adevărul cu îndrăzneală şi sfântă durere, după ce fusese martor al egoismului şi disprețului arătat de latini.

Apoi Împăratul a recunoscut că dorea unirea doar spre a alcătui o alianță militară cu Papa

Sf Marcu s-a adresat apoi atât Împăratului cât şi Patriarhului, zicând: „Auziți, sfinte avtocrator şi domn Ioan, şi sfinte Patriarh Iosif, (…) şi aduceți-vă aminte cuvintele rostite nouă în Constantinopol. Vorbeați despre felul cum Papa a trimis la voi ca să discutați despre reîntoarcerea creştinilor la vechea lor unire, ca Biserica şi creştinii să fie una, precum creştinii din primele veacuri. Aduceți-vă aminte cum v-ați învoit cu aceste cuvinte. Acum deci, o, Împărate şi Patriarhe Iosif, luați seama la ceea ce a fost spus acum de către Papa: el vorbeşte de un al optulea sinod, dar niciodată nu pomeneşte de cele Şapte Sinoade a toată lumea de mai nainte.El se numeşte pe sine cel dintâi şi numeşte sinodul al său. Cât despre tine, Împărate, el nu pomeneşte niciodată; pe Patriarhi el nu-i numeşte frați *. Numeşte întâi pe latini, iar nu pe creştinii ortodocşi…” ( *Atentie ! In timpurile noastre sunt si mai vicleni, ne numesc frati dar nu se leapada de neadevar si vor sa ne traga si pe noi dupa ei… )

Atât Împăratul cât şi Patriarhul au rămas tăcuți iar apoi au plecat spre odăile lor. Curând după aceea, spre a se pune bine cu grecii, Papa a acordat o mare sumă de bani Împăratului, Patriarhului şi episcopilor. Însă Marcu i-a mustrat pe toți fiindcă au fost „cumpărați” de către Papa. Sf. Marcu a dorit întotdeauna pacea şi dragostea. La a zecea şedință, la 18 Noiembrie, 1438, el a vorbit despre aceasta, zicând:

Noi nu am venit aici să ne împotrivim unii altora, nici ca să ne arătăm iscusiți în a grăi împotrivă. Am venit doar ca să vorbim despre unire, cu pace şi cu dragoste, până când vom fi descoperit adevărul”.

Din nefericire, latinii nu aveau acelaşi duh al păcii şi dragostei. Cel dintâi vorbitor al lor, Cardinalul Cesarini, spunea că se va împotrivi la orice cuvânt al Mitropolitului Marcu Evghenicul al Efesului.

În toamna lui 1438 se ținuseră treisprezece şedințe, fără a aduce vreun rezultat concret. La 8 Decembrie, 1438, Mitropolitul Marcu, însuflat de Duhul Sfânt, a reîntărit poziția ortodoxă.

Eu nu recunosc şi nu primesc aceste mărturii ale Părinților şi dascălilor apuseni ce vorbesc despre purcederea Duhului Sfânt de la Fiul, căci bănuiesc că sânt măsluite. În cele ce țin de Credința Ortodoxă nu poate fi vorba de pogorământ… Nu îi primiți în părtăşie cu voi, atâta vreme cât rămân în această înnoire.

Cuvintele rostite de Sf. Marcu la încheierea Sinodului de la Ferrara îl arată ca un om plin de dragostea lui Hristos. El a spus:

Vă rugăm cu stăruință, părinților, fraților, cinstiți domni, aşa cum v’am rugat şi mai nainte, pentru mila milostivirii Domnului nostru Iisus Hristos: cei dintre noi care au dragoste, fie că sânt netrebnici, ticăloşi, păcătoşi şi fără nădejde, să se întoarcă în bună înțelegere cu noi şi cu Sfinții Părinți pe care i-am avut atunci când Răsăritul şi Apusul erau una, când nu era schismă şi ne socoteam unii pe alții frați. Să cinstim pe Părinții noştri de obşte şi să le cinstim hotărârile şi să ne temem de înfricoşările lor; să păstrăm predaniile. Fie ca toți împreună, cu aceeaşi Credință, înțelegere şi bunăvoire, cu un cuget şi o inimă să slăvim preacinstitul şi de mare cuviință nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ca răspuns la cuvintele de încheiere ale lui Marcu, Cardinalul Cesarini a dat un răspuns la a patrusprezecea şedință şi ultima, la 13 Decembrie, 1438. Cuvintele sale erau pline de patimă şi mânie, încheind şedințele de la Ferrara cu aceste cuvinte de neuitat către Marcu al Efesului: „Dacă tu aduci zece argumente, eu sânt gata să le pun împotrivă zece mii.”

TRĂDAREA ORTODOXIEI

Până la urmă, totul s-a încheiat. La 5 Iulie, 1439, prin semnarea Actului de Unire, Ortodoxia a fost trădată şi vândută. Pseudo-ortodocşii s-au lepădat de Ortodoxie şi au îmbrățişat toate formulele şi inovațiile latine. La început s-a iscat o nouă ceartă pentru numele ce trebuie pus în capul hotărârii. Latinii, fireşte, voiau să pună la început numele Papei, dar Împăratul ceru ca să se pună numele său. Până la urmă s-a hotărât să se adauge la cuvintele Papei „cu învoirea Împăratului.” Apoi hotărârile au fost scrise în latină de Ambrogio Traversari şi traduse în greceşte de Mitropolitul Vissarion al Nikeii. Mitropoliții Isidor şi Vissarion propuseră apoi să se adauge la hotărâre o listă de anatheme împotriva tuturor potrivnicilor unirii Bisericilor. Dar Împăratul nu a îngăduit. După Împăratul, toți delegații, mulți dintre ei fără voia lor, au primit să semneze Actul de Unire, unii în nume propriu, alții în numele Patriarhiilor Răsăritene pe care au fost numiți să le reprezinte. Siropulos notează cu jale că după Marele Protosinghel şi după dregători şi ierarhi, toți ceilalți din delegația grecilor au fost puşi să semneze, între care şi el însuşi. Deşi Împăratul nu a îngăduit decât celor numiți de el să ia parte la discuții, totuşi i-a pus şi pe mireni să iscălească. Siropulos se numeşte pe sine şi pe ceilalți „laşi ticăloşi” şi „voluntari fără de voie” care erau chinuiți de foame şi se temeau de moartea apropiată. El scrie că cei mai mulți „suspinau din adâncul inimii şi au iscălit plângând”. Deşi Siropulos a fost ultimul dintre mireni care a semnat, el scria: „Semnez de nevoie, spre a împlini hotărârea şi voia Împăratului”; şi comentează: „Ştiam că unirea nu va ajuta defel Biserica.”

Recunoaşte că ştia că dacă ar fi refuzat să semneze, ar fi fost pedepsit. El spune că Dumnezeu, cel ce cunoaşte inimile şi rărunchii, ca şi lucrurile şi gândurile cele ascunse, ştie cum a semnat fiecare şi cine a luat bani. Apoi Siropulos scrie: „Dumnezeu îmi cunoaşte sufletul, că nici nu primesc această (unire), nici nu iscălesc de voie.”  ( Atentie ! Nu are indreptatire…tot tradare se numeste…)

Apoi Siropulos a închis uşa camerei Împăratului de la Palatul Peruzzi şi s-a uitat cu băgare de seamă la fiecare grec care a semnat. Deşi în inima lor mulți nu doriseră să semneze, totuşi şi-au călcat în picioare conştiința lor ortodoxă de frica morții, pentru bani, pentru hrană sau ca să-l liniştească pe Împărat. După ce delegații greci au sărutat genunchiul Papei, au fost ospătați cu dărnicie de către Papa. Episcopul Avramie al Suzdalului Când Papa a aflat că episcopul rus Avramie al Suzdalului nu iscălise, l-a trimis pe episcopul său, Hristofor Garatoni de Corona, ca să-i ia semnătura, dar nu a reuşit. Atunci episcopul rus Isidor al Kievului l-a arestat pe Avramie şi a pus să fie întemnițat vreme de o săptămână. După aceea l-a scos pe Avramie care, după multă silnicie, a primit să semneze.

Mitropolitul Antonie al Iracliei lipsea din pricina bolii, dar a fost totuşi silit să iscălească hotărârea în pat. Chiar şi cei ce nu au avut îngăduința să voteze la Sinod au fost acum puşi să iscălească. Au fost lăsați afară doar cei ce muriseră ori cei ce izbutiseră să fugă din Florența. Nimeni dintre greci nu s-a gândit să-l tulbure pe Marcu, fiind încredințați de neclintirea sa.

FUGARII

Cei ce izbutiseră să fugă la Veneția pentru a nu semna au fost Isaia al Stavropolei şi Episcopul Tverului.

Când Episcopul Isaia a aflat că latinii plănuiau să-l omoare pentru că nu voia să semneze, a părăsit pe ascuns oraşul. Episcopul georgian Grigorie a plecat şi el din Florența pe ascuns, ca să scape de semnarea hotărârii. Despotul Dimitrie plecase cu patru zile înainte de moartea Patriarhului Iosif. Împreună cu el au plecat Gheorghe Ghemistos Plethon, care nu iubea Biserica Latină, Gheorghe Sholarios, care a plecat în semn de protest, şi Ioan Evghenikos, hotărâtul frate al luptătorului pentru Credință. De asemenea au părăsit Florența diaconul şi arhifilaxul Marii Biserici. În chip curios, semnătura lui Methodie al Lakedemoniei nu se află niciunde.

NOI PRESIUNI ASUPRA SFANTULUI MARCU

Papa a vorbit apoi cu Împăratul, cerându-i să-l convingă pe Efesean să semneze unirea. Împăratul Ioan a spus: „Dacă doreşti să vorbeşti cu Marcu cu aceleaşi cuvinte nepotrivite şi necugetate care au fost rostite de theologul tău Ioan, care apoi îndată a murit, atunci, o, Papă, alege pe unul dintre ai tăi. Trimite-l din partea ta, nu a mea, dacă vrei să îi trimiți vorbă”. Auzind aceste cuvinte din gura Împăratului, Papa Eugenie s-a temut şi a trimis un reprezentant papal la Marcu, nu spre a-l mustra, ci spre a-l cinsti. Trimisul, căruia i se poruncise să ducă o tavă plină cu florini de aur şi un vas aurit, trebuia să-l roage pe Marcu să primească darul, ca şi invitația Papei care avea să-l primească cu cinste. Trebuie spus că, cu puțin înainte, Papa spusese multe lucruri rele împotriva lui Marcu şi amenințase să-l arunce în foc. Acum Papa schimbase tactica şi nădăjduia să-l cumpere pe dreptul bărbat cu aur şi cu linguşeli.

Sfântul bărbat nu numai că nu a primit darul, dar a refuzat să primească în apartamentul său pe orice reprezentant al Papei, zicând: „Oare stăpânul tău Papa nu a auzit ce spune Domnul cărturarilor şi fariseilor? ‘Fățarnicilor, că voi curățiți cea din afară a paharului şi a blidului, iar dinlăuntru sânt pline de hrăpire şi nedreptate’ (Mt 23, 25). Tot aşa şi tu, o, Papă, ai adunat un aur necurat. Deci dă-l oricui voieşti, ‘că unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta’ (Mt. 6, 21). Sinodul tău nu va fi un sinod, şi voi toți veți pieri.” 

Atunci Papa a trimis un alt reprezentant, pe Ambrogio Traversari, Superiorul Ordinului Camaldolez de la Mănăstirea St. Maria degli Angioli din Florența. Fra Ambrogio avea o splendidă colecție de manuscrise patristice greceşti pe care dorea să le traducă în latineşte. Din nefericire, pentru el era doar o ocupație erudită, nu o dorință de a afla adevărul. Venind la uşa lui Marcu, acesta i-a spus: „Dacă vei defăima şi tu cele Şapte Sinoade ale sfinților Părinți, şi tu vei muri în patruzeci de zile”. Într’adevăr, Ambrogio a murit în acel răstimp. Acta nu pomeneşte de fuga Episcopului Isaia, dar semnătura sa lipseşte din tomos, iar Siropulos, , pomeneşte explicit plecarea sa pe ascuns înainte de semnarea unirii.

SFÂNTUL MARCU ÎNFRUNTĂ PE PAPA – Pre mine au aşteptat păcătoşii să mă piarză; mărturiile Tale am cunoscut (Ps. 118, 95).

După ce episcopii greci şi-au pus iscălitura pe hotărârea sinodului, Împăratul a trimis zece episcopi să fie martori la semnarea de către Papa. Eugenie, după ce cercetă cu grijă iscăliturile episcopilor greci, în timp ce semna el însuşi hotărârea, a întrebat dacă iscălise şi Efeseanul. I s-a spus că nu. „Atunci nu am făcut nimic,” a exclamat Papa fără să vrea. Apoi s-a ridicat în picioare şi a cerut ca Marcu să fie silit să semneze unirea sau să fie predat spre a fi judecat ca potrivnic neînduplecat al hotărârii. Împăratul însă l-a apărat, spunând că, fiind Mitropolit al Bisericii Răsăritene, poate fi judecat numai de către episcopii răsăriteni. Totuşi Papa stărui ca Împăratul să-l trimită la el pe Marcu spre a primi cel puțin o mustrare aparte. Deci Împăratul l-a chemat pe Sf. Marcu al Efesului şi i-a spus:

Întrucât Papa ți-a cerut de două sau trei ori să te înfățişezi la el, trebuie să te duci. Dar nu trebuie să te sfieşti, fiindcă i-am spus multe lucruri despre tine. Îți voiu purta de grijă şi voiu căuta să nu ți se întâmple nimic rău. Du-te şi vezi ce vrea să-ți spună. Dacă este nevoie, îndrăzneşte şi fă o apărare deplină.”

Nu mai era nevoie de aceste ultime vorbe, căci viteazul Marcu se şi hotărâse la aceasta. Este vădit însă că Împăratul îl privea pe Marcu cu respect şi cu dragoste. Aşezat pe tron şi flancat de cardinali şi episcopi, Papa Eugenie l-a primit pe Marcu, podoaba Efesului, cu mustrări şi amenințări. Papa i-a adus aminte de pedepsele statornicite de Sinoadele Ecumenice pentru cei ce îndrăznesc să nu se supună hotărârilor lor. Marcu, văzând că toți ceilalți erau aşezați, i-a spus Papei că rinichii şi picioarele îi pricinuiau multă durere şi că nu poate sta în picioare. Apoi, fără să mai aştepte răspunsul Papei, Mitropolitul Marcu s-a aşezat pe un scaun. Prin aceasta el a arătat şi faptul că nu se teme de Papa Eugenie. Din nou Papa a încercat să-l înduplece pe Marcu să semneze hotărârea. Văzând însă că nu e nici o nădejde să-l înduplece pe Efesean, Papa a amenințat că-l va depune dacă nu semnează.  Dar neînfricatul apărător al Ortodoxiei dădu Papei un răspuns hotărât, zicând:

Sinoadele au osândit pe cei nu se supun Bisericii şi se alătură părerilor potrivnice învățăturii sale. Eu nu propovăduiesc slava mea, nici am spus ceva nou sau necunoscut în Biserică. Nu fac decât să păstrez în chip neclintit învățătura curată şi neprihănită pe care Biserica, primind-o de la Hristos, Mântuitorul nostru, a ținut-o întotdeauna şi încă o ține. Această învățătură a fost ținută şi de Biserica Romei dimpreună cu cea a Răsăritului până la începutul schismei. Voi înşivă ați încuviințat mereu această binecinstitoare învățătură de mai nainte, lăudând-o adeseori, chiar în timpul Sinodului de acum. Şi cine poate defăima ori osândi această învățătură binecinstitoare? Deci dacă stau neclintit în această învățătură şi nu voiesc să mă abat de la ea, cine cutează a mă judeca drept eretic? Mai întâi trebuie să judecați învățătura în care cred, şi apoi să mă judecați pe mine. Însă dacă mărturisirea mea este sfântă şi dreptslăvitoare, aşa cum şi este, cum oare sânt vrednic de judecată?

Totuşi aceste îndrăznețe cuvinte au fost rostite în duh de smerenie. Dacă răspunsul său era în dezacord cu cel al Împăratului, de ce să nu-şi ridice glasul împotriva nesimțirii Papei?

Marcu era într’adevăr un erou. Deşi trupeşte părea slab şi zdruncinat de cancer, puterea lui Dumnezeu se vădea în el. Papa, văzând neclintirea lui Marcu, a înțeles până la urmă că nu este nici o nădejde să-l facă pe singuratecul şi viteazul păzitor al adevărului ortodox să se lepede de părerile lui. El i-a cerut lui Marcu să piară din fața sa. Împăratul a avut mult de furcă ca să-l apere pe Marcu de amenințările continue ale Papei şi ale clicii sale.

 

SĂRBĂTORIREA UNIRII

Luni, 6 Iulie, 1439, la Biserica Santa Maria del Fiore din Florența, sărbătorirea unirii s-a încheiat cu slujirea unei Messe după rânduiala latină, însă nici unul dintre episcopii greci nu a luat parte şi nici nu s-au împărtăşit cu ostie. Grecii doar au schimbat între ei sărutul păcii. Crezul s-a citit în latineşte şi în greceşte, fireşte, cu adăugirea lui Filioque. Când s-a citit hotărârea de unire, Vissarion al Nikeii şi Cardinalul Cesarini s-au îmbrățişat. Împăratul bizantin a fost văzut cum se închină în fața Papei, cea ce a făcut pe mulți să plângă, zicând:Doamne, am păcătuit.”

Pacea fusese proclamată, dar mai târziu latinii au refuzat să fie de față la Liturghia grecească. Papa a mers până acolo încât a spus că dorea să vadă slujba liturgică a grecilor pe a-i da aprobarea sa. Aceasta l-a jignit adânc pe Împărat care a spus: „Noi nădăjduiam să îndreptăm rătăcirile latinilor. Acum însă văd că latinii care au făcut noi dogme, au spurcat Credința şi au păcătuit în multe privințe, voiesc să ne îndrepte pe noi, cei ce nu am schimbat cu nimic vechile rânduieli, ci am păstrat sfânta Credință neştirbită şi neschimbată.”

Din acea clipă Împăratul nu şi-a mai arătat dorința ca Liturghia să fie slujită în fața Papei. Papa, folosindu-se din plin de avantajul auto-proclamatului său drept de Cap al Bisericii, puse grecilor întrebări despre Sfânta Euharistie, Mirungere, divorț şi alegerea Patriarhului. Apoi Papa a dorit să se numească un nou Patriarh, şi chiar a oferit un cardinal din partea sa, zicând: „Este un bărbat de viță aleasă, cinstit, bogat şi foarte bătrân. Dacă-l alegeți pe el ca Patriarh, el poate fi de mare folos Bisericii voastre, fiindcă este destul de bătrân şi nu va mai trăi mult; astfel Biserica voastră va moşteni averea lui”.

Împăratul refuză să numească un Patriarh cât se aflau la Florența, căci trebuia să fie ales cu învoirea tuturor eparhiilor aflate sub jurisdicția sa şi hirotonit în Sfânta Sofia. În privința divorțului, Împăratul răspunse prin episcopii săi că ortodocşii au destule temeiuri ca să îl îngăduie.

Papa nu voia să recheme episcopii latini din eparhiile greceşti, ci să rămână amândoi episcopii, şi cel latin şi cel grec, pe acelaşi Scaun, hotărând ca urmaşul să fie ales din grupul episcopului care supraviețuieşte. Papa, deşi fusese depus la Sinodul de la Basel, a trimis epistole în tot Apusul, proclamând că grecii, Împăratul Ioan şi mitropoliții săi s-au închinat înaintea lui şi au iscălit hotărârile sinodului

Actul unirii de la Ferrera- Florenta, cu semnăturile clericilor (în stânga) și semnătura împăratului bizantin (dreapta)- .sursa : wikipedia

O UNIRE MINCINOASĂ

Hotărârea de unire a fost o „pânză de păianjen”, avea să scrie Sf. Marcu lui Sholarios. Acest sinod nu poate fi numit nici „sfânt” nici „ecumenic”, din următoarele pricini:

Documentul nu a fost roada unor discuții despre credință dintre frați veniți liber întru Hristos.

Împotriva grecilor s-au folosit mijloace silnice pentru a-i înfricoşa şi a-i face să semneze. Episcopul Avramie al Suzdalului a fost chiar întemnițat.

Alții au fost slăbiți prin foame şi prin amenințarea morții; iar alții au fost siliți de Împăratul sub pretextul nevoii de ajutor pentru patria lor. Unii s-au lăsat în chip ruşinos să fie mituiți cu bani, iar unii chiar au fost convinşi de argumentele latine.

Sf. Marcu a numit acest sinod „adunarea lui Caiafa” (Mt. 26, 3 şi 57), adică au existat întâlniri şi învoieli ascunse în chilii şi în case, nu la vedere, aşa cum se cuvine unei adunări ecumenice.

Când s-a ajuns la semnat, „mulți nu ştiau prea bine cuprinsul actului pe care-l iscăleau,” declară Siropulos. Acest lucru e întărit şi de Ioan Evghenicul, Gheorghe Amiruțis, Mihail Valsamon şi Manuil Ritorul.

Subiectele însemnate nu fuseseră discutate în şedințe deschise.

Nu a exista un vot al întregii adunări.

Mulți au semnat fără a-şi face publice părerile.

Nu a fost o unire printr-o dezbatere theologică liberă, ci una ce slujea scopuri politice. Siropulos spune că „mărimea acestei înfricoşătoare situații este nebunia şi ruşinea neamului grecesc.” Gheorghe Sholarios observă că „Nimic nu era sfânt în acest sinod, nici de la cap la picioare, nici de la început la sfârşit.

 Manuscrisele şi textele înfățişate de latini în sprijinul părerilor lor erau adeseori corupte şi măsluite. Mai era şi hotărârea Sinodului de la Basel care îl osândea pe Papa Eugenie. Când Papa Eugenie a semnat hotărârea de unire din Iulie, el fusese deja osândit, la 25 Iunie, 1439.

Aceasta e doar parte din cate a facut papa…

Sursa : VIAȚA ŞI NEVOINłELE CELUI ÎNTRE SFINłI PĂRINTELUI NOSTRU MARCU EVGHENICUL Mitropolitul Efesului – Traducere de Constantin Făgețan

Advertisements