Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

Sinaxar 5 Ianuarie- Post negru

Sa aveti stire, fratilor, ca astazi este postul cel dinaintea Botezului Domnului, sa va adunati, drept aceea, in Biserica, pentru slavoslovia ceasurilor imparatesti, ca o intrare in lumina praznicului. Cunoscut va este, fratilor, ca la varsta de 30 de ani de viata tainuita, sfintita prin munca mainilor sale si prin ascultare, Domnul Iisus vine si se descopere lumii la Iordan, primind Botezul Sfantului Ioan Proorocul. Si sunt doua darurile pe care ni le face Domnul, oamenilor si lumii, la botezul Sau: pe de o parte, un dar de curatire, de spalare, de ispasire, de pocainta pentru toate pacatele lumii; iar, pe de alta parte, un dar de impartasire din lumina si din sfintenia Duhului Sfant. In scurt, un dar de smerenie si de ispasire, pe de o parte, si un dar de preamarire si de ridicare a firii noastre la lumina si la sfintenie, pe de alta parte.

Si, intr-adevar, pe de o parte, Hristos Domnul se smereste la Iordan, ca ia asupra Lui pacatele lumii intregi si ale fiecaruia din noi in parte, si le ispaseste prin insusi faptul ca se smereste si primeste botezul pacatosilor, El Care este fara de pacate. Dar, pe de alta parte, Hristos Domnul e preamarit la Iordan, pentru ca, atunci cand se deschid cerurile, descoperim ca Domnul Hristos e Dumnezeu-Fiul, Cel venit in trup omenesc, plin de har si de adevar, ca El necontenit imparte har si adevar celor ce cred intr-Insul, si ca, astfel, El innoieste, preamareste si ridica necontenit firea noastra la lumina si la sfintenia ei cea dintai.

Cu adevarat, praznic al mantuirii noastre este praznicul de astazi. E ca o chemare a Duhului Sfant, sa ne curatim de pacate si, totodata, o chemare sa ne ridicam si sa slujim pe Dumnezeu si pe oameni, in credinta si pe urmele Domnului nostru Hristos. Inlauntrul nostru s-a nascut, ca o lumina, dorinta si cautarea de a crede si de a urma pe Domnul.

Drept aceea, si noi, fratilor, avand un Stapan milostiv ca Acesta, sa nu ne lenevim, ci in toate zilele sa ne rugam Lui, pentru toate pacatele cele ce le-am facut, unele cu betii si cu minciuni, altele cu lacomii si cu hotii, ca pentru toate acestea avem a raspunde inaintea lui Dumnezeu, la infricosata Judecata a lui Hristos; si robul si cel slobod, si bogatul si saracul, ca acolo nu este judecata dupa mita, nici dupa fata. Nimeni nu poate sa ajute altuia, nici tatal pe fiu, nici maica pe fiica, nici frate pe frate, nici sluga pe stapan. Ci, pe fiecare faptele sale ori il vor indrepta, ori il vor osandi. Drept aceea, fratilor, sa nu tainuim pacatele noastre, ci, marturisindu-ne duhovnicestilor parinti, sa ne pocaim de ele prin curata marturisire. Ce de le vom tainui pe ele aici, apoi bucurie mare facem vrajmasului, iar de le vom marturisi, apoi plans facem vrajmasului, iar lui Dumnezeu, bucurie. Ca mai multa bucurie se face in ceruri, zice Domnul, pentru un pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta. De ce, dar, fratilor, nu voim noi sa ne pocaim cand vreodata cadem in vreun pacat, ci si pana la moarte petrecem intr-insul, ba si alte pacate inca mai adaugam? Dar noi, dimpotriva, sa lepadam pacatele si sa ne curatim de ele, marturisindu-le, strigand lui Dumnezeu si zicand: “Stapane, gresit-am la cer si inaintea Ta si nu suntem vrednici a ne numi fii ai Tai, ci sa ne faci pe noi, ca pe unul din argatii Tai, si ne iarta noua pacatele noastre, precum si noi iertam pe cei ce ne-au gresit noua.”

Si sa nu se indoiasca nimeni din noi de adevarul ca ne vom scula din morti si vom raspunde pentru faptele noastre. De vreme ce, ne vom scula toti, fratilor, si    Sa aveti stire, fratilor, ca astazi este postul cel dinaintea Botezului Domnului, sa va adunati, drept aceea, in Biserica, pentru slavoslovia ceasurilor imparatesti, ca o intrare in lumina praznicului.        Cunoscut va este, fratilor, ca la varsta de 30 de ani de viata tainuita, sfintita prin munca mainilor sale si prin ascultare, Domnul Iisus vine si se descopere lumii la Iordan, primind Botezul Sfantului Ioan Proorocul. Si sunt doua darurile pe care ni le face Domnul, oamenilor si lumii, la botezul Sau: pe de o parte, un dar de curatire, de spalare, de ispasire, de pocainta pentru toate pacatele lumii; iar, pe de alta parte, un dar de impartasire din lumina si din sfintenia Duhului Sfant. In scurt, un dar de smerenie si de ispasire, pe de o parte, si un dar de preamarire si de ridicare a firii noastre la lumina si la sfintenie, pe de alta parte.

Si, intr-adevar, pe de o parte, Hristos Domnul se smereste la Iordan, ca ia asupra Lui pacatele lumii intregi si ale fiecaruia din noi in parte, si le ispaseste prin insusi faptul ca se smereste si primeste botezul pacatosilor, El Care este fara de pacate. Dar, pe de alta parte, Hristos Domnul e preamarit la Iordan, pentru ca, atunci cand se deschid cerurile, descoperim ca Domnul Hristos e Dumnezeu-Fiul, Cel venit in trup omenesc, plin de har si de adevar, ca El necontenit imparte har si adevar celor ce cred intr-Insul, si ca, astfel, El innoieste, preamareste si ridica necontenit firea noastra la lumina si la sfintenia ei cea dintai.

Cu adevarat, praznic al mantuirii noastre este praznicul de astazi. E ca o chemare a Duhului Sfant, sa ne curatim de pacate si, totodata, o chemare sa ne ridicam si sa slujim pe Dumnezeu si pe oameni, in credinta si pe urmele Domnului nostru Hristos. Inlauntrul nostru s-a nascut, ca o lumina, dorinta si cautarea de a crede si de a urma pe Domnul.

Drept aceea, si noi, fratilor, avand un Stapan milostiv ca Acesta, sa nu ne lenevim, ci in toate zilele sa ne rugam Lui, pentru toate pacatele cele ce le-am facut, unele cu betii si cu minciuni, altele cu lacomii si cu hotii, ca pentru toate acestea avem a raspunde inaintea lui Dumnezeu, la infricosata Judecata a lui Hristos; si robul si cel slobod, si bogatul si saracul, ca acolo nu este judecata dupa mita, nici dupa fata. Nimeni nu poate sa ajute altuia, nici tatal pe fiu, nici maica pe fiica, nici frate pe frate, nici sluga pe stapan. Ci, pe fiecare faptele sale ori il vor indrepta, ori il vor osandi. Drept aceea, fratilor, sa nu tainuim pacatele noastre, ci, marturisindu-ne duhovnicestilor parinti, sa ne pocaim de ele prin curata marturisire. Ce de le vom tainui pe ele aici, apoi bucurie mare facem vrajmasului, iar de le vom marturisi, apoi plans facem vrajmasului, iar lui Dumnezeu, bucurie. Ca mai multa bucurie se face in ceruri, zice Domnul, pentru un pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta. De ce, dar, fratilor, nu voim noi sa ne pocaim cand vreodata cadem in vreun pacat, ci si pana la moarte petrecem intr-insul, ba si alte pacate inca mai adaugam? Dar noi, dimpotriva, sa lepadam pacatele si sa ne curatim de ele, marturisindu-le, strigand lui Dumnezeu si zicand: “Stapane, gresit-am la cer si inaintea Ta si nu suntem vrednici a ne numi fii ai Tai, ci sa ne faci pe noi, ca pe unul din argatii Tai, si ne iarta noua pacatele noastre, precum si noi iertam pe cei ce ne-au gresit noua.”

        Si sa nu se indoiasca nimeni din noi de adevarul ca ne vom scula din morti si vom raspunde pentru faptele noastre. De vreme ce, ne vom scula toti, fratilor, si vom raspunde pentru fapte, pentru ganduri si cuvinte. Ca pentru aceasta a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, ca sa strice lucrurile neprietenului si ne-a aratat noua calea mantuirii, prin pocainta, si a stricat moartea cu a Sa moarte si pururea ne cheama pe noi, prin Sfintele Scripturi, intru Imparatia Sa. Sa nu ne lepadam, dar de El pentru putina pofta, pentru ca va veni iarasi din cer, intru slava Sa, ca sa judece viii si mortii si sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele sale. Sa credem, dar, ca nu tarziu va veni. Ca despre ziua aceea Domnul Dumnezeu a hotarat, zicand: “Nimeni nu-L stie pe El cand va veni, nici ingerii din cer, ci numai Tatal singur.” Drept aceea a zis: “Totdeauna lucrand binele, gata sa fiti spre raspunsul si intampinarea Lui, ca sa puteti scapa in ziua cea rea si sa stati inaintea Fiului lui Dumnezeu, nerusinati, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, acum si pururea. vom raspunde pentru fapte, pentru ganduri si cuvinte. Ca pentru aceasta a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, ca sa strice lucrurile neprietenului si ne-a aratat noua calea mantuirii, prin pocainta, si a stricat moartea cu a Sa moarte si pururea ne cheama pe noi, prin Sfintele Scripturi, intru Imparatia Sa. Sa nu ne lepadam, dar de El pentru putina pofta, pentru ca va veni iarasi din cer, intru slava Sa, ca sa judece viii si mortii si sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele sale. Sa credem, dar, ca nu tarziu va veni. Ca despre ziua aceea Domnul Dumnezeu a hotarat, zicand: “Nimeni nu-L stie pe El cand va veni, nici ingerii din cer, ci numai Tatal singur.” Drept aceea a zis: “Totdeauna lucrand binele, gata sa fiti spre raspunsul si intampinarea Lui, ca sa puteti scapa in ziua cea rea si sa stati inaintea Fiului lui Dumnezeu, nerusinati, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, acum si pururea.

Sfântul Prooroc Miheia (IX î. Hr.)
7cd09c39-e4c4-464b-a17c-f285072ab40b

Sfântul Prooroc Miheia, cel dintâi cu acest nume, era cu neamul din seminţia lui Efrem şi era fiul lui Iemvlaan. El a fost în Israel întru aceleaşi zile, în care a fost şi Sfântul Prooroc Ilie, împărăţind atunci peste Israel, în Samaria, Ahab şi cu Izabela; iar peste iudei, în Ierusalim, fiind împărat Iosafat. In vremea aceea, seminţiile celor doisprezece fii ai lui Iacov erau despărţite în două împărăţii. Deosebită era împărăţia celor două seminţii: a lui Iuda şi a lui Veniamin – aceasta se numea împărăţia lui Iuda, iar scaunul ei era Ierusalimul; şi deosebită era împărăţia celor zece seminţii care se numea a lui Israel, iar scaunul aceleia era Samaria, şi în stăpânirea împărăţiei acelui Israel era seminţia lui Efrem, neamul şi patria Proorocului Miheia.

Deci Sfântul Miheia îl mustra mult pe Ahab, împăratul lui Israel, pentru aceleaşi greşeli pentru care îl mustra şi Sfântul Ilie: pe de o parte, pentru depărtarea lui de la Dumnezeu spre închinarea la idoli, iar pe de alta, pentru nedreptăţile ce le făcea. Iar împăratul ura pe proorocul care-l mustra, dar nu îndrăznea să-l ucidă, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu şi ruşinându-se de cinstea şi de sfinţenia îmbunătăţitului bărbat; încă şi înfricoşându-se de împlinirea cuvintelor lui cele prooroceşti. Insă proorocul, dând loc mâniei celei nedrepte a împăratului, ieşea aiurea şi petrecea prin munţi, ca nu cumva arătându-se adeseori împăratului şi mustrându-l pe el, să-l pornească spre mânie ucigaşă.

Într-acele zile, casa lui Ahab, împăratul lui Israel şi casa lui Iosafat, împăratul Iudeii, erau unite, căci Iosafat luase de la Ahab, după Ioram, cel dintâi fiu născut al său, pe Atalia, fiica lui, şi împăratul Iosafat venise din Ierusalim în Samaria, spre cercetare la împăratul Ahab; deci, între dânşii era legătură de dragoste. Şi când ei se veseleau, Ahab a rugat pe Iosafat să-i ajute la război împotriva împăratului Asiriei, ca să ia de la dânsul cetatea Ramot din Galaad, care era de demult a lui Israel, iar împăratul Asiriei pusese stăpânire pe ea cu sila. Şi a făgăduit Iosafat lui Ahab că va merge el însuşi împreună cu dânsul la războiul acela şi i-a zis: „Precum voieşti tu, aşa şi eu, şi precum poporul tău, aşa şi poporul meu vom merge împreună la război; dar mai întâi să întrebăm pe Dumnezeu, oare acel război ne va fi nouă cu câştig?” Şi îndată Ahab a adunat pe proorocii săi cei necuraţi şi mincinoşi, în număr de patru sute, între care unul era mai-mare prooroc mincinos, anume Sedechie, fiul lui Hanaan.

Şi toţi acei prooroci dădeau bună nădejde lui Ahab, zicându-i: „Mergi şi Dumnezeu îţi va da ţie în mâini nu numai cetatea Ramot, ci şi pe însuşi împăratul Asiriei!” Dar Iosafat, împăratul Iudeei, fiind bine cinstitor şi credincios lui Dumnezeu, văzând şi înţelegând că între proorocii aceia nici unul nu era adevărat prooroc, ci toţi erau înşelători şi momitori, a zis către Ahab, împăratul lui Israel: „Oare nu este aici cineva, măcar unul ca acela, prooroc al Domnului, prin care să întrebăm pe Domnul şi să ne spună nouă adevărul?” Ahab a zis: „Este un bărbat care poate să întrebe pe Domnul şi să ştie adevărul de la El; acela este Miheia, fiul lui Iemvlaan; dar eu îl urăsc pe el, că nu-mi prooroceşte mie bune, ci totdeauna cele rele”. Iosafat a zis lui Ahab: „Nu grăi aşa! Cheamă-l şi ascultă-l pe el şi nu te mânia când eşti certat de dânsul”.

Şi îndată Ahab a trimis să-l cheme pe Proorocul Miheia, pentru că într-acea vreme venise în Israel din munţii cei pustii. Şi au şezut împăraţii amândoi pe scaunele lor, în podoaba şi slava lor, lângă porţile Samariei şi toţi proorocii mincinoşi au proorocit înaintea lor. Atunci mai-marele prooroc mincinos, Sedechia, a făcut nişte coarne de fier şi, trâmbiţând, a zis către împăratul Ahab: „Domnul zice aşa: Cu aceste coarne vei sfârşi şi vei prăpădi Siria şi o vei pierde pe ea”. Asemenea şi toţi ceilalţi ziceau împăratului: „Să te sui la Ramot în Galaad că vei birui pe împăratul Siriei şi Domnul ţi-l va da în mâinile tale”. Dar trimisul care mersese să cheme pe Proorocul Miheia, a zis către el: „Iată, toţi proorocii bine proorocesc împăratului; deci te rog pe tine, ca şi tu cu dânşii să-i prooroceşti bine, ca să nu fie cuvintele tale potrivnice”. Sfântul Miheia a răspuns: „Viu este Domnul, că orice-mi va zice Domnul Dumnezeul meu, aceea voi grăi împăratului”. Deci, venind Sfântul Miheia, a stat înaintea lui Ahab, împăratul lui Israel, care l-a întrebat, zicând: „Ascultă, Miheia, să merg oare la Ramot al Galaadului cu război, sau să mă opresc?” Iar proorocul, nedepărtând îndată întrebarea împăratului, ci trăgându-l mai ales pe el spre întrebarea cea mai cu dinadinsul, i-a zis ca şi cum nu ar fi vrut: „Să te sui, că Domnul te va povăţui pe tine şi-l va da în mâinile tale pe împăratul Asiriei!”

Atunci împăratul Ahab, văzându-l pe el că nu grăieşte cu îndrăzneală, a zis către dânsul: „Juru-te pe tine de multe ori, ca să-mi spui mie adevărul înaintea Domnului!” Atunci Sfântul Miheia a zis cu îndrăzneală: „Am văzut pe tot Israelul risipit prin munţi, ca oile fără păstor”. Cu aceste cuvinte proorocul a arătat că oastea lui Israel avea să se lipsească în război de păstorul său, adică de împărat, pentru că avea să fie ucis, şi toţi aveau să fie izgoniţi prin munţi şi pustietăţi de ostaşii asirienilor, ca oile de lupi. Atunci Ahab, împăratul lui Israel, a zis către Iosafat, împăratul Iudeei: „Oare nu ţi-am spus eu ţie că acesta nu-mi prooroceşte mie cele bune, ci numai cele rele?”

Iar Sfântul Miheia a zis: „Nu aşa, că şi eu aud cuvântul Domnului! Nu aşa! Am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel şe-zând pe scaunul Său şi toată oastea cerească stătea înaintea Lui, de-a dreapta şi de-a stânga. Şi a zis Domnul: «Cine va înşela pe Ahab, împăratul lui Israel, ca să se suie şi să cadă în Ramot al Galaadului?» Iar cei ce stăteau înaintea lui, unii au zis într-un fel, alţii, într-altul. Dar venind un duh viclean, a stat înaintea Domnului şi a zis: «Eu îl voi înşela pe el!» Atunci Domnul a zis: «Cum îl vei înşela pe el?» Duhul cel viclean a zis: «Voi merge şi voi grăi minciuni prin gurile tuturor proorocilor lui». Iar Domnul a zis: «Mergi şi fă aşa!» Deci, să ştii, împărate, că duh mincinos este în gurile tuturor proorocilor tăi, iar Domnul a grăit rele de tine!”

Aceasta zicând-o proorocul, a venit Sedechia, proorocul mincinos, şi a lovit pe Sfântul Miheia peste obraz, zicând: „Care Duh al Domnului ţi-a grăit ţie acestea?” Sfântul Miheia a răspuns: „Tu vei vedea împlinirea cuvintelor acestea în ziua aceea când vei fugi din odaie în odaie şi din casă în casă, vrând să te ascunzi în casa ta de frica asirienilor!” Atunci împăratul Ahab, umplându-se de mânie, a poruncit să prindă pe Proorocul Miheia şi să-l arunce în temniţă, să-l hrănească pe el cu pâine şi cu apă de mâhnire, adică să-i dea lui foarte puţină pâine şi apă, numai să nu moară de foame şi de sete; ca astfel să poată să fie viu până la întoarcerea împăratului, spre a fi muncit de dânsul; pentru că aşa zisese împăratul: „Ţineţi-l pe el, până ce mă voi întoarce cu pace!” Iar Sfântul Miheia a zis către împărat: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să ştii că Domnul n-a grăit prin mine”. Aceasta zicând-o proorocul, a strigat către popor, zicând: „Aceasta să o auziţi tot poporul”. Şi au pus pe Sfântul Miheia în temniţă în Samaria, cetatea de scaun a împărăţiei lui Israel. Iar împăratul Ahab, ducându-se la război, a fost ucis, după proorocia Sfântului Miheia, precum se spune despre aceasta în cartea a III-a Impăraţi, capitolul 22 şi în cartea a Ii-a Paralipomena, în capitolul 18, unde se scrie pe larg.

Iar după moartea lui Ahab, a împărăţit în Israel, Ohozia, fiul lui. Despre sfârşitul Sfântului Prooroc Miheia nu se află nimic în dumnezeiasca Scriptură, decât numai în Prolog se spune cum că ar fi fost ucis de Ioram, fiul lui Ahab; dar Ioram, precum s-a zis mai înainte, era ginere, iar nu fiu al lui Ahab. Insă este de crezut că proorocul lui Dumnezeu s-a sfârşit cu moarte mucenicească, ori de care chinuitor ar fi fost ucis, pentru că şi Izabela, femeia lui Ahab, rămânând văduvă după bărbatul său, şi Ohozia, fiul ei, primind împărăţia după tatăl său, şi ginerele lor, Ioram, împăratul Ierusalimului, toţi aceştia nu aveau să cruţe pe acela care a proorocit adevărul despre pierzarea lui Ahab.

Iar pomenirea acestui Sfânt Prooroc Miheia se pune în cinci zile ale lunii ianuarie, în Mineiul cel mare şi în Sinaxarele lunilor sfinţilor de la Kiev. Insă se mai pomeneşte despre dânsul şi aceasta, că el a fost ucis pentru că mustra fărădelegile, şi a fost aruncat într-o prăpastie; iar cei de aproape ai lui l-au scos şi l-au îngropat în pământul său, aproape de mormântul unui prooroc străin.

După acest dintâi Prooroc Miheia, trecând 150 de ani şi mai mult, a fost un alt Sfânt Prooroc Miheia tot cu acelaşi nume, care se cinsteşte în ziua de acum – 14 august. Acesta a fost din seminţia lui Iuda, din satul cel aproape de Elevteropolis, care se numea Marisi; de aceea s-a numit şi morastitean. Acesta a proorocit în Ierusalim, pe vremea împăraţilor iudei Iotam, Ahaz şi Iezechia. In acea vreme trăia şi Sfântul Prooroc Isaia. Sfântul Miheia mustra pe oamenii care părăsiseră pe adevăratul Dumnezeu şi care se abătuseră la închinarea de idoli, deprinzându-se la fapte păgâneşti spurcate. El le zicea cu umilinţă, din partea lui Dumnezeu: „Poporul Meu, ce v-am făcut vouă? Cu ce v-am întristat pe voi sau cu ce v-am supărat? Răspundeţi-Mi Mie! Fiindcă v-am scos pe voi din pământul Egiptului şi v-am izbăvit pe voi din casa robiei, oare pentru aceasta M-aţi părăsit pe Mine şi v-aţi ales vouă pe idolii păgânilor ca şi zei?”

Şi iarăşi mustra răutăţile, nedreptăţile, jefuirile şi asuprelile care erau făcute de boieri, de judecători şi de cei mai-mari, asupra oamenilor săraci şi scăpătaţi. El zicea: „Ascultaţi, stăpânitorii casei lui Iacov, care urâţi binele şi căutaţi răul: Oare nu este lucrul vostru ca să înţelegeţi şi să faceţi judecată dreaptă în popor? Iar voi nu numai cu nedreptate chinuiţi pe cei săraci şi pe popoarele cele scăpătate şi nevinovate, dar aţi jupuit şi pielea de pe dânşii, oasele lor le-aţi pisat şi trupurile lor le-aţi zdrobit, ca şi cum aţi vrea să-i puneţi în căldare spre facerea de bucate. Ascultaţi acestea, cei mai mari ai casei lui Iacov, care urâţi judecata şi răzvrătiţi toate cele drepte, care zidiţi Sionul din sângiuiri şi Ierusalimul din nedreptăţi”.

Astfel proorocul mustrand pe cei păcătoşi şi văzând neîndrep-tarea celor mustraţi, se tânguia pentru pierderea lor, suspinând şi strigând: „O, vai mie, de vreme ce m-am făcut ca acela care adună paie la seceriş şi ca o aguridă la culegerea viilor, neavând struguri -nu sunt aşa cei ce plac lui Dumnezeu! O, vai mie, suflete! A pierit binecredinciosul de pe pământ şi nu mai este cel ce îndreptează pe oameni. Toţi întru sângiuri se ceartă, fiecare chinuieşte pe aproapele său cu răutate şi îşi pregătesc spre rău mâinile lor. Boierul cere daruri şi judecătorul grăieşte cuvinte de pace, asta este pofta sufletului său”.

Astfel sfântul prooroc, mustrand pe cei răi şi tânguindu-se pentru nepocăinţa lor, le proorocea mânia lui Dumnezeu care venea asupra lor şi care avea să pedepsească mai întâi Samaria, cetatea cea cu întâiul scaun al împărăţiei lui Israel; căci într-aceea se începuse mai întâi păgânătatea idolească şi stricarea legii lui Dumnezeu şi faptele cele necurate ale păgânilor. Apoi acea pedeapsă avea să ajungă şi Ierusalimul, căci Samaria de asirieni, iar Ierusalimul de caldei aveau să fie stricate desăvârşit, după cum a judecat dreapta răzbunare a lui Dumnezeu. Şi iarăşi se tânguia proorocul, zicând: „O, vai! O, vai, căci răzbunările au sosit!” Insă între toate aceste lucruri de mâhnire, le-a vestit înainte şi lucruri de bucurie, că avea să se nască Domnul nostru Hristos, Păstorul şi Mântuitorul sufletelor noastre, în Betleem şi a zis: „Iar tu, Betleeme, pământul Iudeei, întru nimic nu vei fi mai mic între stăpânii Iudeei, pentru că din tine va ieşi Povăţuitorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel!” Iar celelalte cuvinte ale acestui sfânt prooroc sunt scrise în cartea lui proorocească.

Iar după acea proorocie îndestulată despre cele ce aveau să fie, nu se ştie cum Sfântul Miheia şi-a sfârşit viaţa; însă se pare că sfârşitul lui nu a fost mucenicesc, căci se scrie despre dânsul în viaţa şi în cartea Sfântului Prooroc Ieremia, că atunci când popii şi proorocii mincinoşi şi mulţimea poporului voiau să ucidă pe Ieremia, unii din bătrâni îl apărau pe el, zicând către sobor: „Aduceţi-vă aminte de Proorocul Miheia morastiteanul. Acela în zilele lui Iezechia, împăratul Iudeii, a zis către tot poporul: «Aşa zice Domnul Savaot: Sionul se va ara ca o ţarină şi Ierusalimul va fi ca o cale neumblată şi muntele templului va fi ca o luncă de dumbravă». Pentru aceste cuvinte au doară l-au ucis pe el Iezechia împăratul şi tot poporul iudeu? Oare nu s-au temut de Domnul?”

Din aceste cuvinte se arată că Sfântul Miheia nu a fost ucis; ci, după petrecerea vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu, el s-a sfârşit în pace şi a fost îngropat în satul Marisi, cel de moştenire. Iar cinstitele lui moaşte s-au aflat după mulţi ani, împreună cu moaştele sfântului Prooroc Avacum, pe vremea împărăţiei marelui Teodosie, prin descoperirea lui Dumnezeu, fiind Zevin episcop al Elevteropoliei, pentru care fie slavă Dumnezeului nostru, acum şi pururea şi în veci. Amin.

Nota. Să se ştie că erau doi prooroci cu numele de Miheia: cel dintâi, care a proorocit lui Ahab, împăratul lui Israel, că va fi biruit şi ucis de asirieni în război; iar altul, care a trăit mulţi ani după cel dintâi, a fost acela care a proorocit despre naşterea lui Iisus Hristos în Betleem şi a scris carte de proorocie. Deci, de vreme ce în Minei s-a pus slujba celui de-al doilea, iar în Prolog sinaxarul este scris despre cel dintâi, şi cu un sinaxar viaţa amândurora este amestecată într-una, este de trebuinţă ca aici să punem viaţa fiecăruia deosebi, ca să fie arătată tuturor deosebirea între cei doi Miheia.

 

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Teopempt, episcopul Nicomidiei și Sfântul Mucenic Teona (303)
9f9f9470-6264-4550-9412-41434f799e99
42be6632-9f63-4e70-85f8-e56d23b0136f

 Împăratul Diocleţian (284-305), în anul întîi al prigonirii ce s-a făcut de dînsul asupra creştinilor, mergînd de la Roma, a intrat în cetatea Nicomidiei, unde a făcut mulţi idoli şi s-a închinat lor; după cîteva zile, a fost prins înaintea cetăţii omul lui Dumnezeu, episcopul Teopempt, care a pătimit la începutul prigonirii făcută de marele păgîn Diocleţian, şi fiind adus înaintea împăratului, a zis: “Nu sînt dumnezei acei idoli de argint, de aur, de lemn sau de piatră, cărora tu te închini, pentru că nu pot nici să sufle, nici să grăiască, nici să facă ceva bine sau rău. Dumnezeul cel ceresc, Atotputernicul, a făcut cerul, pămîntul şi marea, precum şi toate cele ce sînt într-însele”.

Acestea şi multe altele grăindu-le sfîntul despre credinţa creştinească, s-a supărat împăratul şi i-a zis: “Nu te-am chemat să vorbeşti multe cuvinte, ci ca îndată să încetezi vorba şi să aduci jertfă zeului Apolon”. Sfîntul Teopempt a răspuns: “Unor zei ca aceştia eu niciodată nu voi aduce jertfă, nici mă voi teme de chinurile tale, căci este scris: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Iar tu, avînd putere asupra trupului meu, fă ceea ce voieşti”.

Atunci împăratul a poruncit să fie ars în cuptor episcopul, de viu. Deci, ostaşii au aprins cuptorul de dimineaţa pînă la amiază, şi sfîntul episcop a zis către dînşii: “Să încetaţi puţin şi eu voi arăta puterea Domnului Dumnezeului meu, pentru al Cărui sfînt nume se încinge acel cuptor, spre a mă pierde”. Zicînd aceasta, s-a aruncat în cuptorul cel foarte aprins şi a şezut în mijlocul lui, iar aceia s-au dus, crezînd că el va arde şi va pieri îndată. Dar la miezul nopţii, ieşind sfîntul bărbat din cuptor şi intrînd în casă la împăratul, deschizîndu-se toate uşile singure, l-a deşteptat şi i-a zis: “Eu sînt Teopempt, episcopul, omul lui Iisus Hristos, pentru că n-am murit, după cum tu ai poruncit ca să mă omoare şi iată că sînt viu”. Zicînd acestea, s-a dus iarăşi în cuptor; iar împăratul, văzîndu-l pe sfîntul şi auzind cuvintele lui, s-a înspăimîntat şi a rămas ca un mut, de frica cea mare. A doua zi, chemînd pe ostaşii săi, le-a zis: “Aţi aruncat pe creştinul acela în cuptorul cel ars, unde v-am poruncit?” Ostaşii au răspuns: “Am făcut, stăpîne, precum ne-ai poruncit; l-am aruncat şi, arzînd, a murit ieri”.

Atunci Diocleţian a pornit cu ostaşii săi şi s-a oprit înaintea cuptorului, dar a auzit pe sfîntul episcop, cîntînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu în mijlocul cuptorului celui arzînd, şi s-a mirat foarte mult.

Ieşind sfîntul din cuptor nevătămat, împăratul a zis către cei de faţă: “Vedeţi ce putere are vraja creştinească; căci am auzit că în numele unui Iisus îşi săvîrşesc farmecele lor”. Deci a poruncit ca în acelaşi ceas să prindă un cîine şi să-l arunce în cuptor, vrînd să vadă dacă nu va arde cîinele, precum n-a ars episcopul cu minune; dar îndată a ars cîinele. Văzînd aceasta împăratul, a zis către omul lui Dumnezeu: “Voi pune asupra ta mai multe chinuri, ca asupra unui necurat, de vreme ce te-am cunoscut că eşti înşelător şi vrăjitor”. Şi a poruncit ca într-o temniţă să fie închis, fără a i se da nici pîine, nici apă, pînă în ziua în care avea să-l judece înaintea poporului; şi a petrecut omul lui Dumnezeu douăzeci şi două de zile în această temniţă, fără hrană şi băutură, întărindu-se de Dumnezeu.

După trecerea acestor zile, împăratul a poruncit ostaşilor săi să meargă ca să cerceteze dacă se află încă în viaţă creştinul acela. Ostaşii, mergînd la închisoare, l-au găsit viu şi cu faţa veselă, ospătat ca la o masă împărătească; apoi s-a supărat Diocleţian şi a scos din temniţă pe fericitul episcop şi, rupîndu-şi hainele de pe dînsul, a bătut din palme, zicînd: “Veniţi şi vedeţi vraja creştinească”. Iar fericitul episcop a zis: “Pînă cînd, ticălosule, ai inima închisă, şi nu cunoşti pe Dumnezeul cel adevărat, în Care eu cred? Acela mi-a dat mie putere şi tărie. Cîtă vreme te voi birui, voi socoti nimic toate chinurile”.

Împăratul, auzind de toate acestea, a poruncit să-i scoată ochiul cel drept şi să-l puie în mîna lui cea dreaptă, şi astfel să-l ducă iarăşi în temniţă. Acolo, rugîndu-se sfîntul, o lumină mare a strălucit în întuneric şi îndată ochiul său s-a deschis, fiind întreg şi sănătos ca şi celălalt. De acest lucru înştiinţîndu-se împăratul şi văzîndu-l, s-a mîniat mai mult şi a zis: “Mă jur pe împărăţia Romei şi pe marele Apolon, că nicidecum nu mă voi odihni pînă ce nu voi chema mai întîi pe cel mai puternic vrăjitor, care va putea să-ţi risipească toate meşteşugurile şi farmecele tale”. Aceasta zicînd, iarăşi a poruncit să-l ducă în temniţă. A trimis apoi scrisorile sale în toate părţile stăpînirii, că, dacă se va afla vreun vrăjitor, care să poată risipi farmecele creştineşti, să vină la dînsul degrabă şi să ia multe daruri şi mare cinste. Deci a venit un vrăjitor, anume Teona, care stînd înaintea lui Diocleţian, a zis: “După porunca voastră împărătească, am venit ca mai degrabă să dezleg creştineştile farmece, căci nu se va afla în mine nedreptate înaintea ta”.

Aceasta auzind împăratul, s-a bucurat şi a zis: “Este la mine în temniţă un boier creştin, ale cărui farmece de le vei dezlega, mare cinste vei lua”. Teona i-a zis: “Să facă creştinul acela vreo putere înaintea mea şi eu voi risipi toate lucrările lui”.

Deci, veselindu-se împăratul de nişte cuvinte ca acestea, a zis către dînsul: “Eu aş voi ca de la tine mai întîi să văd vreun semn”. Teona i-a zis: “Să se aducă aici un bou mai sălbatic”. Acela fiind adus, Teona a şoptit nişte cuvinte în urechile boului şi îndată boul a crăpat în două şi fiecare parte era deosebită.

Atunci mirîndu-se împăratul, a zis: “Cu adevărat tu eşti destoinic pentru risipirea farmecelor creştineşti”. Teona vrăjitorul a zis către împărat: “Aşteaptă puţin şi vei cunoaşte prin minune lucrul ce s-a făcut, împărate”. Aceasta zicînd, a poruncit ca să-i aducă un cîntar şi a pus în el acele părţi ale boului, umflîndu-se amîndouă deopotrivă.

Deci a poruncit Diocleţian ca să aducă înaintea sa pe Sfîntul Teopempt, episcopul, şi, punîndu-l împotriva vrăjitorului, a zis către dînsul: “Ştiindu-te că eşti înşelător şi vrăjitor, am chemat acest fermecător din părţile Egiptului, voind să cunosc cine din voi este mai puternic în fermecătorii”.

Atunci Teona a zis către episcop: “Două meşteşuguri ale farmecelor voi săvîrşi acum asupra ta şi de nu te vor vătăma, voi crede şi eu în Dumnezeul tău”. Deci, făcînd două turte din făină fermecată, i-a dat episcopului să mănînce; iar el, luînd, le-a mîncat şi s-au îndulcit în gura lui ca mierea, cu nimic vătămîndu-l.

Văzînd aceea Teona, s-a mirat şi a zis: “Încă un meşteşug de farmece minunat voi săvîrşi asupra ta şi de nu te va vătăma, voi crede în Dumnezeul tău”.

Luînd un pahar de apă, a pus într-însul o iarbă aducătoare de moarte şi a chemat numele celor mai puternici diavoli, ca mai puternică să-i fie otrava, apoi a dat-o sfîntului să bea; el bînd-o, a rămas nevătămat.

Teona, căzînd la picioarele episcopului, a zis: “Sînt creştin şi mă închin Celui răstignit”. Împăratul auzind aceasta, s-a tulburat foarte şi a strigat, zicînd: “Mari sînt facerile de minuni ale creştinilor, care se fac cu vrăji”. Deci, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde sfîntul episcop învăţînd credinţa pe Teona, l-a numit Sinesie, adică “plin de înţelegere”, de vreme ce a înţeles cu inimă curată şi a cunoscut pe Hristos Dumnezeu; apoi l-a botezat acolo.

A doua zi împăratul a poruncit ca pe sfîntul episcop să-l aducă înaintea sa şi, plecîndu-şi grumajii, a zis către dînsul: “Bucură-te, învăţătorule al vrăjitorilor”, şi-l sfătuia cu cuvinte multe spre păgînătatea elinească.

Nevrînd sfîntul să jertfească zeilor, împăratul a poruncit să-l întindă pe pămînt, cu faţa în sus şi de patru lemne să-l lege de mîini şi de picioare, apoi să aducă o bucată mare de piatră dintr-un stîlp sfărîmat, pe care abia opt oameni puteau s-o ducă şi s-o pună pe pîntecele sfîntului. Dar rugîndu-se sfîntul episcop rugîndu-se, îndată acea piatră ce era pe pîntece, singură ridicîndu-se, s-a aruncat de la dînsul departe, ca de 15 coţi.

Atunci Diocleţian a poruncit să-l spînzure de picioare, cu capul în jos şi altă piatră grea să-i spînzure de grumaji; deci a lăsat pe sfîntul spînzurat de dimineaţă pînă la al treilea ceas din zi. Apoi a poruncit să taie funia cu care sfîntul era spînzurat de picioare, ca astfel, deodată căzînd şi capul sfărîmîndu-şi de greutatea pietrei, iar grumajii rupîndu-şi, să se sfîrşească. Aceasta făcîndu-se, sfîntul episcop, cu puterea lui Dumnezeu, a stat drept pe picioarele sale.

După aceasta tiranul a dat asupra lui hotărîre de moarte, pe care sfîntul cu bucurie a primit-o şi cu glas mare a grăit: “Bine este cuvîntat Dumnezeu şi Tatăl Domnului Iisus Hristos, Care m-a învrednicit să ajung această zi, pe care în toată vremea o doream; deci mă rog, Ţie, Doamne, pomeneşte-mă şi în acest ceas”. Zicînd aceasta, şi-a plecat genunchii şi i-au tăiat capul, săvîrşindu-se în pace şi în mărturisirea Sfintei Treimi.

După aceea a poruncit împăratul ca să aducă înaintea sa pe Teona vrăjitorul, care crezuse în Hristos şi după ce n-a putut nici cu îmbunări, nici cu îngroziri să-l înduplece la jertfele idoleşti, a poruncit să-l arunce într-o groapă adîncă, să-l astupe cu ţărînă, apoi a adus cai ca să calce pe sfînt în groapă. Astfel, Sfîntul Teona astupîndu-se cu ţărînă şi de picioarele cailor mult călcîndu-se, a trecut către Domnul.

Deci Sfinţii Mucenici Teopempt episcopul şi Teona, zis Sinesie, şi-au săvîrşit nevoinţele lor cele muceniceşti de la Diocleţian împăratul, în Nicomidia; împărăţind peste toţi Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine slava, în veci. Amin.

Canon de rugăciune către Sfinţii Mucenici Teopempt şi Teonas

Troparul Sfinţilor Mucenici Teopempt şi Teonas, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Cântarea 1, glasul al 5-lea. Irmos: Să cântăm lui Dumnezeu…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Veniţi, credincioşilor, să prăznuim împreună pomenirea cea preamărită a purtătorilor de biruinţă, cu cântări duhovniceşti, slăvind pe Hristos.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Mucenicii lui Hristos şi apărătorii cei tari ai credinţei, într-armându-se cu tărie, împotriva nelegiuirii, pe vrăjmaşul au biruit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Prigonitorul cel nelegiuit şi străin de credinţa lui Hristos, iuţindu-se cu mânie împotriva mucenicilor, păgânul a fost biruit de credinţă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Turma pe care ai câştigat-o, Născătoare de Dumnezeu, păzeşte-o de toată nevoia, rugând pe Mântuitorul şi Dumnezeul nostru.
Cântarea a 3-a. Irmos: Întăritu-s-a inima mea…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Să lăudăm pe Dumnezeieştii Mucenici, pe apărătorii cuvioşiei şi ai credinţei, pe Sfinţii Teopempt şi pe Teonas, cei pururea lăudaţi.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Marii mucenici ai lui Hristos arătându-se dreptare, chip şi pildă s-au făcut povăţuitori Sfinţilor spre lupte.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Mucenicii, râvnind la viaţa cea îmbunătăţită a acestora, stând înaintea scaunului de judecată al tiranilor, într-un singur glas au strigat: creştini suntem toţi.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Născutu-Te-ai în chip de negrăit din Fecioară, arătatu-Te-ai precum ai binevoit, Iubitorule de oameni şi lumea ai înnoit, Doamne.
Cântarea a 4-a. Irmos: Auzit-am auzul…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Toată lumea au adăpat-o, cu cuvinte Dumnezeieşti marii mucenici ai lui Hristos şi a încetat înşelăciunea.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Avuţie ce nu se poate răpi au aflat cu adevărat mucenicii, defăimând avuţia, mărirea şi strălucirea celor pământeşti.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Împlătoşindu-se mucenicii cu pavăza lui Hristos, cu aceea au surpat toată cruzimea tiranului.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Maică fără prihană, Binecu­vântată, Curată Fecioară, păzeşte de toată primejdia pe cei ce te laudă.
Cântarea a 5-a. Irmos: Mânecă duhul meu…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Înţelepţii mucenici, ostaşi ai credinţei, biruind împreună, vitejeşte, chinurile vrăjmaşilor celor fărădelege, au primit cununi.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Nici linguşirea, nici amăgirea, nici mărirea celor pământeşti n-au putut să oprească mersul credinţei voastre, luptătorilor; pentru aceea vă şi veseliţi.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Stând înaintea Scaunului Slavei Domnului, împreună cu îngerii, rugaţi-L neîncetat să dea iertare de greşeli celor ce vă laudă pe voi cu credinţă tare.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preasfântă Fecioară, cea Plină de har, care ai născut în timp pe Cuvântul Cel mai presus de cuvânt roagă-L pe Dânsul să mântuiască sufletele noastre.
Cântarea a 6-a. Irmos: Iona din pântecele…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Mucenicii au făcut să înceteze înşelăciunea idolilor, luptându-se înaintea tuturor şi toată nelegiuirea au pierdut de pe pământ cu luptele lor.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Vrăjmaşul şi prigonitorul credinţei a pus slugile sale să vă omoare pe voi cu săbiile, ca pe nişte miei, mucenicilor prealăudaţi.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Cum aţi văzut pe tirani într-armaţi cu săbii, voi, ceata sfinţilor, aţi strigat fără frică: ostaşi ai lui Hristos suntem, judecătorule.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Nu înceta, Născătoare de Dumnezeu, a te ruga Dumnezeului nostru, pe Care L-ai născut în chip de netâlcuit, să mântuiască de primejdii pe cei ce te laudă pe tine, Preacurată, pururea Fecioară.
Cântarea a 7-a. Irmos: Cuptorul cel cu foc…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfârşit mucenicesc aţi primit, fiind omorâţi de sabie, împreună cu femeile şi cu copiii, lui Hristos strigând: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Se bucurau sfinţii, văzându-se ucişi cu sabia şi cu credinţă strigau: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Trufia păgânilor a pierit de pe pământ şi idolii lor au căzut la pământ şi s-au sfărâmat cu mărturisirea mucenicilor, care au primit cununi.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Păzeşte-ţi turma, Preacurată Fecioară, de toată primejdia, că tu eşti Singura Apărătoare a noastră, Binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Prealăudată.
Cântarea a 8-a. Irmos: Pe Împăratul Slavei…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Cel Unul Milostiv, Împăratul Slavei, mărturisindu-L înţelepţii mucenici au primit răsplătirile biruinţei, cu îndrăzneală strigând: popor preaînalţă pe Hristos în veci.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Mucenicii lui Hristos tari au stat împotriva tiranilor, luptându-se vitejeşte şi biruind înşelăciunea idolilor şi cu îndrăzneală strigau: popor preaînalţă pe Hristos în veci.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Ca nişte diamante, vitejii ostaşi biruind ameninţările tiranului şi chinurile, cu bucurie strigau: preoţi cântaţi, popor preaînalţă pe Hristos în veci.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Unul Cel Milostiv, pe Cuvântul Cel mai înainte de veci, Care S-a născut din Fecioara, în vremurile cele mai de pe urmă şi a mântuit neamul omenesc, preoţi cântaţi-L, popor preaînalţă-L întru toţi vecii.
Cântarea a 9-a. Irmos: Pe Maica cea mai presus…

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Călcând în picioare cu credinţă pe toţi închinătorii idolilor, purtătorii de biruinţă ai lui Hristos au săvârşit călătorie Dumnezeiască cu dreaptă cinstire de Dumnezeu şi credinţa au întărit.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Toate cele pământeşti defăimându-le, mucenicii lui Hristos, cu credinţă şi cu osârdie împreună luptând, au luat de la Dumnezeu dar de tămăduiri.

Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Purtătorii de biruinţă cu bărbăţie împlătoşându-se, prin credinţă ausurpat cu Crucea Domnului taberele vrăjmaşului şi au primit cununile biruinţei.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce ai zămislit în pântece pe Cuvântul Cel Necuprins şi L-ai născut nouă fără sămânţă, roagă-L neîncetat să mântuiască sufletele noastre.
SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Teopempt arătându-se ierarh al celor de jos, s-a vădit prin chinuri ierarh şi al celor de sus. Că fiind chinuit de împotrivirea tiranilor, bucurându-se a strigat numai pe Cel Ce a curăţit în apele Iordanului greşelile oamenilor, Îl cinstesc.

Tot în această zi, pomenirea Sfântei Cuvioasei Sinclitichia din Alexandria (apr. 350)
88b1f54f-2b12-4d36-a9ce-179305b9ed57

  Cea numită cu numele Sinclitichia a fost din Macedonia. Auzind strămoşii ei despre iubirea de Dumnezeu şi credinţa în Hristos, ce se răspîndise în cetatea alexandrinilor, s-au dus acolo. Ajungînd în acea cetate şi aflînd faptele mai mari decît vestea, au fost primiţi cu prietenească dragoste. Ei nu se bucurau de mulţimea poporului, nici de mărimea caselor, ci mai mult de credinţa şi dragostea cea adevărată, care erau mai prejos în patria lor.

Fericita Sinclitichia era nu numai cu neamul vestită; dar era împodobită şi cu celelalte calităţi care în viaţă se socotesc veselitoare. Ea avea o soră şi doi fraţi de un cuget cu dînsa, avînd şi ei viaţă cinstită, dintre care unul, fiind în vîrstă copilărească, a răposat; iar celălalt, ajungînd la 25 de ani, era îndemnat de părinţi la căsătorie. Însă pregătindu-se toate cele de veselie şi săvîrşindu-se lucrurile cele după obicei, tînărul a zburat ca o pasăre din laţuri, făcînd schimb, în locul miresei pămînteşti, cu soborul cel fără prihană al sfinţilor.

Sora lui, fiind încă în braţele părinteşti, îşi împodobea sufletul cu iubirea de Dumnezeu, iar purtările de grijă ale trupului le avea numai cît se cuvenea firii; ea era curată şi la chip prea frumoasă, încît mulţi logodnici s-au apropiat de dînsa; pe de o parte bucurîndu-se de zestre, iar pe de alta gîndindu-se la neamul părinţilor şi, pe lîngă acestea, aprinzîndu-se şi de frumuseţea fecioarei.

Deci, părinţii îndemnau pe tînără spre nuntă, silind-o spre aceasta, ca prin ea să nu li se stingă neamul. Înţeleapta fecioară nicidecum nu se învoia cu asemenea sfaturi ale părinţilor, ci mai vîrtos, cu cît auzea de nuntă lumească, cu atît privea la cea dumnezeiască. Pe mulţi logodnici trecînd cu vederea, ea îşi îndrepta ochiul la Mirele ceresc.

Ea era o adevărată ucenică a fericitei Tecla, urmînd aceleia întru învăţături; pentru că amîndurora Hristos le era logodnic şi acelaşi Pavel era aducător de Mire al amîndurora. Nici o altă cale din oraş nu cunoştea, decît pe a bisericii. Însuşi David spune despre amîndouă în cîntările cele cinstite şi dumnezeieşti; pentru că în chimvale bine răsunătoare se veseleau sufletele lor cele încredinţate lui Dumnezeu, în timpane şi psaltiri cu zece strune trimiteau ele în sus cîntarea cea desăvîrşită. Chiar Mariam, pentru aceste fecioare, aducînd înainte cuvintele, zice: “Să cîntăm Domnului, căci cu mărire S-a preamărit”. Iar mîncările dumnezeieştii nunţi sînt de obşte celor ce se ospătează, căci zice: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul. Ţesătura îmbrăcămintelor de mireasă le era totuna, deoarece: Cîţi în Hristos s-au botezat, în Hristos s-au şi îmbrăcat.

Deci, la fel le era lor dragostea către Domnul, pentru că de aceleaşi dăruiri se învredniceau. Încă şi cu nevoinţele se întreceau, pentru că mucenicia fericitei Tecla o ştiau toţi, cum s-a nevoit prin foc şi fiare sălbatice. Apoi nici ostenelile acestei îmbunătăţite nu trebuie a se tăinui; pentru că, dacă Unul era Mîntuitorul lor Cel dorit, apoi tot un vrăjmaş li se rînduia lor, adică diavolul.

Tecla socotea chinurile mai uşoare, pentru că ea surpase toată răutatea vrăjmaşului; iar către Sinclitichia se arată mai uşor răutatea lui, pornindu-se prin uneltirile sale cele pierzătoare. Ţesătura cea aleasă a hainei nu a înşelat ochiul ei, nici strălucirile cele de multe feluri ale pietrelor de mult preţ. Chimvalul nu a amăgit auzul ei, nici fluierul n-a putut întoarce tăria sufletului ei. N-au înduplecat-o lacrimile părinţilor, nici vreo altă dojenire a rudeniilor, ci, avînd gîndul ca un diamant, şi-a abătut în lături mintea sa.

Ca pe nişte ferestre toate simţirile sale închizîndu-le, vorbea cu Mirele său, zicînd cuvîntul acela: “Precum sînt eu, aşa şi nepotul meu”. Dacă-i veneau vorbe frumoase, fugea de acestea în cămările cele mai dinlăuntru ale sufletului, aducîndu-se pe sine Domnului; iar cînd i se dădeau sfaturi folositoare, toată mintea sa o avea în primirea celor zise.

Postirea o avea aşa de iubită, încît nimic nu-i era mai drag; pentru că o socotea păzitoare şi temelia celorlalte. Dacă avea nevoie cîndva să mănînce, afară de vremea cea obişnuită, ea făcea împotriva celor ce mănîncă. Se îngălbenea de nemîncare şi trupul ei era subţire, din pricina hranei puţine. Deci, fericita aceasta cugeta cele zise de Apostol: Cu cît omul nostru din afară se strică, cu atît cel dinlăuntru se înnoieşte.

Astfel se străduia, tăinuindu-se de mulţi. Cînd părinţii s-au dus din viaţa aceasta, învăţîndu-se mai mult cu înţelepciunea, a luat şi pe sora sa cu sine, pentru că era lipsită de vedere; apoi s-au depărtat de casele părinteşti şi s-au dus la o curte a unei rudenii a sa, ce era mutată din cetate. După aceea, vînzînd toată avuţia rămasă şi împărţind-o săracilor, a rugat pe unii din preoţi a-i tăia părul; de atunci toată împodobirea a lepădat-o, pentru că este obiceiul la femei a socoti părul ca podoabă. Acesta era semn de a face sufletul ei curat.

De atunci s-a învrednicit de întîia numire feciorească, adică de călugărie; iar toată averea sa împărţind-o săracilor, zicea: “De mare cinste m-am învrednicit, încît nu sînt vrednică a mulţumi Celui ce mi-a dăruit acestea. Dacă pentru toate lucrurile din afară oamenii risipesc toată avuţia lor, cu atît mai vîrtos, eu învrednicindu-mă de acest dar, nu se cădea oare ca odată cu averea a da şi trupul? Toate sînt ale Domnului; pentru că al Domnului e pămîntul şi plinirea lui”. Prin aceste cuvinte, adică prin smerita cugetare, se liniştea, pentru care cu mult mai înainte în ogrăzile părinteşti se arăta foarte vrednică şi iscusită, căci într-însa se înmulţea floarea nevoinţei şi a faptelor bune.

Cei care fără iscusinţă şi fără socotire s-au apropiat de această taină dumnezeiască (călugăria) au pierdut ceea ce căutau, neprivind mai departe la faptele lor. Precum cei ce călătoresc se îngrijesc mai întîi de merinde, tot asemenea şi aceasta, îngrijindu-se mai înainte de oarecare merinde, fără temere mergea spre cele de sus; pentru că, strîngînd mai înainte cele trebuincioase pentru săvîrşirea casei, punea temelia bună. Dar facerea caselor se urmează după plan, din materiile cele din afară; iar Sinclitichia a făcut împotrivă, pentru că nu aduna materiile cele din afară, ci mai vîrtos pe cele dinlăuntru. Banii săi dîndu-i săracilor, părăsind mînia şi pomenirea de rău, şi izgonind zavistia şi mărirea deşartă, şi-a zidit casa pe piatra al cărei turn este vestit, iar casa neînviforată.

Ca să nu zic multe, ea covîrşea prin începuturi bune şi pe cele ce aveau deprinderea vieţii monahiceşti. Precum copiii cei isteţi, fiind încă la începutul cărţii, se întrec cu cei în vîrstă, care sînt de mai mult timp pe lîngă dascăli, aşa şi aceasta, arzînd cu duhul, întrecea pe celelalte.

Deci, viaţa ei cea pustnicească nu o putem spune, de vreme ce nimănui nu da voie a se face privitor, dar nici nu voia a fi cineva propovăduitor al vitejiilor ei. Cînd voia să facă bine, se îngrijea de ascunderea acestuia; iar aceasta nu o făcea pentru laudă, ci fiind întărită de darul ceresc; pentru că avea în minte acel grai dumnezeiesc, care zice: Să nu ştie stînga ce face dreapta.

Astfel tăinuindu-se, săvîrşea cele cuviincioase făgăduinţei. Iar din vîrsta cea dintîi şi pînă la cea desăvîrşită, se ferea nu numai de întîlnirea cu vreun bărbat, dar fugea de multe ori şi de cele de un neam cu dînsa. Aceasta o făcea pentru două lucruri: ori ca să nu se laude pentru covîrşirea pustniciei, ori ca să nu se sustragă de la fapta bună pentru trebuinţa trupească. Aşa gonea bîntuielile cele dintîi ale sufletului, neiertîndu-l a se da înapoi pentru faptele cele trupeşti, ci, ca pe un copac stufos, curăţa împrejur crengile sale neroditoare. Odraslele cele spinoase ale patimilor le dezrădăcina prin postire şi rugăciune. Apoi tot trupul său îl supunea la multe osteneli şi se îndestula cu puţină pîine şi apă.

Cînd războiul vrăjmaşului se ridica, mai întîi pe Stăpînul său Îl chema la rugăciune, spre a lupta împreună. Apoi îndată cu rugămintea, Domnul era de faţă şi fugea războiul. Cînd de multe ori vrăjmaşul zăbovea la luptă şi Domnul nu chinuia pe războinic, creştea prin aceasta iscusinţa sufletului celui îmbunătăţit, fiind ca o adăugire a darurilor, şi mai mult se întărea de biruinţă asupra vrăjmaşului.

Sinclitichia nu numai că se îndestula cu puţină trebuinţă a hainelor, ci şi de ospătările cele de dezmierdare se lepăda; căci pîine de tărîţe mînca, iar apă de multe ori nici nu lua şi se culca jos pînă la o vreme oarecare. Deci, pînă înceta războiul, avea nişte arme ca acestea, cu rugăciunea era îmbrăcată, iar coiful ei era din credinţă, pornită din nădejde şi dragoste. Credinţa mergea mai înainte, strîngînd toate încheieturile sufletului ei; după aceea venea şi milostenia.

Prin această biruinţă îndepărta vrăjmaşul şi ea se uşura în pustnicia cea aspră. Aceasta o făcea ca nu deodată să se dezlege de mădularele trupului, pentru că acesta ar fi fost ceasul biruinţei; căci armele căzînd, care mai este nădejdea ostaşului în război? Unii fără măsură şi fără cercetare, înfrînîndu-se cu ajunare, şi-au adus rănire de moarte; şi, lăsînd împotrivirea contra luptătorului, pe dînşii s-au nenorocit.

Sinclitichia însă nu făcea astfel, ci toate cu desluşire le făcea şi cu vrăjmaşul se lupta prin rugăciuni şi pustnicie, iar în conducerea corăbiei sale purta grija de trup; pentru că şi cei ce plutesc, ajungîndu-i iarna şi viforul, rămîn nemîncaţi, punînd tot meşteşugul lor împotriva primejdiei; iar cînd şi-ar dobîndi viaţa, atunci pentru a doua scăpare se îngrijesc.

Apoi, avînd odihnă puţină, nu sînt fără griji, spre alinarea furtunii, nici de somn adînc nu se ţin, gîndind asupra celor trecute, precum şi asupra celor ce vor să fie, căci, deşi iarna şi furtuna au încetat, marea nu s-a împuţinat, şi dacă a trecut a doua primejdie, a treia poate să vină. Şi dacă cele întîmplate s-au dus, cele ce pot veni sînt ca de faţă. Deci aşa se petrecea cu Sinclitichia. Deşi duhul poftei l-a izgonit, dar ceea ce-l stăpîneşte pe acesta nu era departe. Drept aceea se cade necontenit a ne ruga, pentru nestatornicia mării şi pentru sărătura răutăţii vrăjmaşului.

Fericita, ştiind cu dinadinsul viforul de faţă al vieţii şi văzînd furtunile valurilor, cu osîrdie ocîrmuia corabia sa, prin dreapta credinţă în Dumnezeu; pentru că aceasta o scotea neînviforată la limanul cel de mîntuire, avînd ca ancoră întemeiată credinţa în Hristos. Viaţa ei apostolească o petrecea în credinţă şi sărăcie.

Strălucind prin credinţă şi smerită cugetare, a săvîrşit această faptă de mîntuire; căci a călcat pe aspidă şi pe vasilisc şi peste toată puterea vrăjmaşului, cum zice Scriptura. Ea ştia că cine a fost slugă bună şi credincioasă, deşi peste puţin a fost credincios, peste multe avea să fie pus. A ţinut piept războiului celui materialnic împotriva celui nematerialnic şi s-a făcut steag de biruinţă. Cunoască dar toţi mărimea credinţei sale, a zis Pavel, adică începătorii şi stăpînitorii. Pentru că, biruind puterile cele potrivnice, a cîştigat pe cele bune. Deci, astfel deosebindu-se, era săvîrşitoare a faptelor celor bune.

Vremea mergînd înainte şi faptele ei bune înflorind, mireasma ostenelilor ei cele preamărite se ducea la mulţi. Pentru că nu este, cum zice Sfînta Evanghelie, lucru ascuns care să nu fie arătat; căci ştie Dumnezeu pe cei ce-L iubesc pe El, şi a-i vesti spre îndreptarea celor ce aud. Deci, atunci, prin voia lui Dumnezeu, au început unele a veni la dînsa, spre a le vorbi. Pentru că prin cuvinte se cunoşteau faptele vieţii ei şi mai mult se apropiau, vrînd a se folosi.

Acelea o întrebau pe dînsa, zicînd: “Cum putem a ne mîntui?” Iar ea, oftînd greu şi multe lacrimi vărsînd, nu le răspundea. Apoi cele ce se adunaseră o sileau pe dînsa a spune măririle lui Dumnezeu. Fiind rugată mult, fericita Sinclitichia, după multă vreme, cu glas smerit, a spus graiul acela al Scripturii: Nu sili pe sărac, pentru că este scăpătat.

Cele de faţă, primind graiul, mai mult o întrebau, apoi prin graiurile Scripturii ziceau către dînsa: În dar ai luat, în dar dă; şi vezi să nu plăteşti pedeapsa celui ce a ascuns talantul. Ea a zis către dînsele: “Ce vorbiţi astfel pentru mine, păcătoasa, ca şi cum eu fac ceva? De obşte avem învăţător pe Domnul şi din aceleaşi izvoare scoatem apele cele duhovniceşti. Apoi ne hrănim din acelaşi lapte al Aşezămîntului celui vechi şi al celui nou”. Iar ele către dînsa ziceau: “Ştim şi noi că una este învăţătura noastră, Scriptura şi acelaşi este Dascălul; dar tu prin sîrguinţă ai sporit în faptele cele bune şi cele ce s-au făcut de tine prin deprinderea bunătăţilor trebuie a sluji ca rînduială celor tinere, pentru că şi Dascălul nostru Cel de obşte aceasta porunceşte”.

Fericita, auzind aceasta, plîngea ca pruncii, însă cele adunate o rugau a înceta de plîns. După ce s-a liniştit, au început iarăşi a o ruga, iar ea, milostivindu-se şi cunoscînd că cele zise nu-i aduc ei laudă, ci celor de faţă le aduc folos, a început a zice către dînsele astfel: “Fiicelor, toţi şi toate ştim a ne mîntui, dar pentru a noastră nepăsare, ne lipsim de mîntuire. Se cade mai întîi a păzi cele cunoscute prin darul Domnului, adică acestea: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată virtutea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Aici este începutul legii şi împlinirea darului. Scurtă este glăsuirea cuvîntului, dar multă şi nemărginită este puterea ce iese din acestea; căci toate cele de suflet folositoare, de acestea atîrnă. Chiar şi Pavel mărturiseşte, zicînd: Dragostea este sfîrşitul legii. Deci oamenii de treabă care vor spune că, după darul duhului, sînt din dragoste şi cu dînsa sfîrşesc; atunci mîntuirea aceasta este, adică dragostea cea curată.

Se cade a adăuga şi aceasta ca urmare a dragostei, adică: “Fiecare din noi cunoscînd ceea ce este, să dorească cele mai mari”. Dar ele nu se dumireau la cele zise şi iarăşi o întrebau. Iar ea le-a zis: “Ştiţi pilda din Evanghelie despre sămînţa care a dat una o sută, alta şaizeci, şi alta treizeci. Deci suta este cinul nostru călugăresc, şasezecimea este ceata celor înfrînaţi, iar treizecimea a celor ce vieţuiesc cumpătat. Adică bine este a trece de la cele treizeci spre cele şaizeci şi de la cele de şaizeci spre cele de o sută. Pentru că de la cele mai mici la cele mai mari este bine a spori; iar a merge de la cele mai mari spre cele mai mici nu este fără primejdie; pentru că cel ce o dată s-a plecat spre cele rele, nici întru cele mai puţine nu poate sta, ci ca într-un fund de pieire se coboară. Deci, făgăduind cineva feciorie, pricinuieşte păcate de nu se va păzi. Iar dacă vom vieţui cumpătat, măcar de cele treizeci ne vom învrednici.

Deci, cunoscut să vă fie că tot gîndul rău vine de la vrăjmaş; căci cel ce merge de la cele mai mari spre cele mai mici, se răneşte de cel potrivnic. Pentru că cel care face aceasta, se judecă ca un ostaş fugar şi nu se învredniceşte de iertare. Căci, dacă a fugit de făgăduială, ia pedeapsă. Deci se cade, precum mai înainte am zis, a păşi înainte de la cele mai mici spre cele mai mari. Aceasta o învaţă şi apostolul, zicînd: Cele din urmă uitînd, la cele dinainte priviţi. Astfel se cade, ca cei ce au suta, pe aceasta a o păstra şi a nu o da înapoi. Pentru că se zice: Cînd veţi împlini toate, ziceţi atunci în sine că sîntem robi netrebnici. Deci se cade ca noi cele ce am ales cinul acesta, să păzim cumpătarea mai mult decît cele din lume; pentru că acelea se uită cu necuviinţă şi rîd fără rînduială. Iar noi şi de acestea lăsîndu-ne, să ne suim mai sus spre faptele cele bune. Din ochi să scoatem nălucirea cea deşartă; căci Scriptura zice: Ochii tăi să vadă cele drepte. Iar limba să o oprim de la nişte păcătuiri ca acestea. Pentru că este necuvios a rosti graiuri urîte; şi nu numai de a spune cele deşarte, se cade a ne lăsa, ci şi de a le auzi.

Acestea sînt cu putinţă a le păzi, dacă nu vom ieşi des în lume. Pentru că prin simţurile noastre, deşi nu voim, intră furii. Cum poate casa a nu se înnegri, venind fum din afară şi ferestrele fiind deschise? Deci se cuvine a părăsi mergerile la tîrg, pentru că grea vătămare va fi nouă a privi pe uliţe. Iar cînd ne vom închide, nici acolo nu trebuie să fim fără grijă, ci a priveghea; pentru că s-a scris: Privegheaţi.

Cu cît ne întemeiem că avem întreaga înţelepciune, pe atît ne adunăm gînduri deşarte. Căci cel ce zice cunoştinţă, zice durere; pentru că pe cît sporesc sîrguinţele, pe atît avem necazuri. Dacă biruieşti desfrînarea, atunci vrăjmaşul îţi pune în minte alte gînduri. Deci, se cade a nu ne învoi cu nălucirile, căci s-a scris: “Dacă duhul celui ce stăpîneşte se va sui peste tine, locul tău de luptă să nu-l laşi; pentru că învoirea cu gîndurile este deopotrivă cu desfrînarea lumească. Cei puternici cu putere vor fi certaţi. Deci, mare este nevoinţa contra duhului desfrînării; pentru că acesta este capul vrăjmaşului răutăţii şi al pieirii, despre care fericitul Iov zicea către diavol: “Cel ce ai putere peste plăcerea pîntecelui”.

Deci, prin multe măiestrii, diavolul se porneşte asupra oamenilor iubitori de Hristos. A rănit pînă şi monahi care fugeau de tot felul de chipuri, dar i-a amăgit prin vorbă cucernică; pentru că acesta este lucrul vrăjmaşului: îmbrăcîndu-se în cele străine, pe furiş vrea să înşele. Arată grăunţe de grîu şi pune sub dînsul cursă. Ni se pare că şi Domnul pentru aceasta zice: Ei vin la voi în îmbrăcăminte de oi, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori.

Deci, ce vom face? Să ne facem înţelepţi ca şerpii şi blînzi ca porumbeii, avînd gînd bun împotriva cursei lui, spre a nu ne birui pornirile diavolului; căci blîndeţea porumbelului arată curăţirea faptei. Orice lucru bun se săvîrşeşte cu fuga de cel rău. Dar cum vom fugi de ceea ce nu ştim? Deci se cade a ne păzi de reaua măiestrie a acestuia: Care împrejur umblă, căutînd pe cine să înghită. Trebuie totdeauna a priveghea, căci şi vrăjmaşul prin lucrurile cele din afară priveghează, iar prin gîndurile cele dinăuntru împilează; dar mai mult pe cele dinăuntru, pentru că noaptea şi în fiecare zi şi cu meşteşug se apropie. De ce lucru avem trebuinţă la războiul cel de faţă? Este învederat că de pustnicie dureroasă şi de rugăciune curată; şi acestea sînt, în scurt, doctoria vindecătoare de tot gîndul. Se cade încă a întrebuinţa şi lucruri osebite, spre a goni această vătămare a sufletului. Iar dacă se face vreo nălucire prin cuvînt deşert, se cade a o pedepsi. Deci, prin nişte gînduri ca acestea, cu cuviinţă este a izgoni necurata răutate şi cum un cui scoate pe alt cui, aşa şi pe diavolul. Dar mai mult decît toate este a stăpîni pîntecele, pentru că numai astfel va fi cu putinţă a înfrîna şi dezmierdările de tot felul.

Deci, fericita Sinclitichia era ca la un ospăţ dumnezeiesc al celor de faţă; pentru că din paharul înţelepciunii se înveseleau, dîndu-le dumnezeiască băutură şi fiecare dintr-însa primea ceea ce voia. Iar una din cele ce se adunaseră o întreba, zicînd: “Este o bunătate lipsa?” Iar ea a zis: “Este foarte desăvîrşită bunătate celor ce pot, pentru că cele ce rabdă acestea au necaz adesea cu trupul, iar cu sufletul au odihnă”.

Căci precum hainele se spală întorcîndu-se şi călcîndu-se, aşa şi sufletul cel tare, prin sărăcia cea de bună voie, mai mult se întăreşte; iar cele ce au gîndul mai neputincios, prea puţin necăjindu-se, pier ca hainele cele rupte, nesuferind spălătura cea bună. Sfîrşitul hainelor este de multe feluri; căci unele se rup şi pier, iar altele se înălbesc şi se înnoiesc. Bun odor este lipsa, la bărbatul înţelept; căci este frîul păcatelor celor cu fapta.

Se cade dar, negreşit, a se iscusi mai întîi în postire, în culcarea pe jos şi în celelalte fapte şi astfel, a cîştiga această faptă bună; pentru că cei ce nu au făcut astfel, ci deodată au gîndit la lepădarea banilor, desăvîrşit s-au robit de regrete. Pentru că banii sînt unelte îndulcitoare ale vieţii. Deci, ucide întîi meşteşugul tău, adică lăcomia pîntecelui şi viaţa cea cu desfătări, şi astfel lesne vei putea tăia puterea banilor; că cel ce n-a lepădat pe cea dintîi, cum va putea da afară pe cea de a doua?

Pentru aceasta şi Mîntuitorul vorbind către bogat, nu deodată îi porunceşte lepădarea banilor, ci mai întîi îl întreaba dacă a împlinit poruncile legii. La urmă îi zice: Du-te, vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor, apoi vino şi urmează-Mi. Deci, bună este sărăcia pentru deprinderea bunătăţilor. Pentru că, făcînd lepădarea tuturor celor de prisos, se îndreptează către Domnul, cum zice acel dumnezeiesc cuvînt: Ochii noştri către Tine nădăjduiesc şi Tu dai hrană la bună vreme celor ce Te iubesc pe Tine. Cei săraci mare folos au, că neavînd mintea spre vistieria cea de pe pămînt, privesc la împărăţia cerurilor. Săracii socotesc întrebuinţarea argintului ca un nimic şi-l au numai la hrana de peste zi. Aceştia au temeiul credinţei, pentru că Domnul a zis către dînşii a nu se îngriji pentru ziua de mîine: că păsările cerului nu seamănă, nu seceră şi Tatăl cel ceresc le hrăneşte.

Vrăjmaşul se biruieşte mai mult de cei necîştigători, pentru că nu are cu ce să-i vatăme. Ce să facă duhul cel potrivnic? A arde satele? Dar nu sînt. A pierde dobitoacele? Nici pe astea nu le au. A se lipsi de copii? Dar nu au. Deci mare pedeapsă asupra vrăjmaşului şi visterie de mult preţ sufletului este lipsa; dar cu cît aceasta este minunată şi prea înaltă către fapta bună, pe atît de rea şi lesnicioasă la răutate este iubirea de argint. Dumnezeiescul Pavel pentru aceasta a zis că a tuturor relelor este pricina. Pofta bogăţiei aduce jurămîntul strîmb, furtişagul, răpirea, lăcomia, desfrînarea, zavistia, uciderea, urîciunea de fraţi, războiul, slujirea de idoli, apoi odraslele acestora: făţărnicia, momirea, luarea în rîs; deci pricină a tuturor acestora se mărturiseşte iubirea de argint; pentru aceea Apostolul a numit-o mamă a tuturor relelor.

Dumnezeu pedepseşte pe iubitorii de argint. Drept aceea le este nevindecată rana. Cel ce nu are nimic, puţine pofteşte, iar dobîndind ceva, mai multe nu pofteşte; cel ce are o sută de arginţi şi pofteşte o mie, iar aceştia agonisindu-i, merge către nemărginire. Astfel, neputînd să cîştige atît, de-a pururea se plîng de sărăcie.

Iubirea de argint are cu sine de-a pururea zavistia şi aşa strică întîi pe cel ce o are. Căci precum viperele născîndu-se, întîi pe mamele lor omoară, mai înainte de a muşca pe alţii; aşa şi zavistia pe cel ce o are, pe el îl veştejeşte mai înainte de a se duce la alţii. Mare lucru este dacă am putea răbda atîtea dureri, căutînd argintul cel lămurit; căci în multe patimi nevindecate cad vînătorii lumii deşarte. Spargeri de corăbii pătimesc, prădătorii îi întîlnesc, pe pămînt cad între tîlhari, sufăr furtună şi vînturi silnice şi, de multe ori cîştigînd, singuri se socotesc săraci, faţă de cei ce îi zavistuiesc; iar noi nicidecum nu ne gîndim la primejdii ca acestea, pentru cîştigul cel adevărat.

Dacă vom agonisi cît de puţin bine, ne mărim pe noi înşine, fiind pildă oamenilor. De multe ori nici fapta n-o scoatem în povestire. Trebuie să punem toată sîrguinţa ca să ascundem cîştigul faptelor, iar cele ce povestesc isprăvile lor, să caute a spune şi neajunsurile. Iar dacă acestea se ascund, ca să nu se prihănească de cei ce le aud, cu mult mai vîrtos se cade a le păzi de a le spune pe cele bune, căci, spunîndu-le pe acestea, se înstrăinează de Dumnezeu. Precum o comoară arătîndu-se, se împuţinează, aşa şi fapta cea bună, făcîndu-se cunoscută şi vădită, se pierde. Şi precum ceara se topeşte de faţa focului, aşa şi sufletul se slăbeşte de laude. Dacă lauda lipseşte de tărie sufletul, negreşit ocara aduce la mărime fapta lui bună: bucuraţi-vă şi vă veseliţi cînd vor spune oamenii toată minciuna asupra voastră. Şi se zice: În necaz m-ai întărit pe mine. Şi iarăşi: Ocară a aşteptat sufletul meu. De asemenea, altele zeci de mii ca acestea se pot auzi în Sfînta Scriptură.

Este întristare folositoare şi întristare aducătoare de stricăciune; deci, una este a suspina pentru ale sale păcate şi alta pentru necunoştinţa aproapelui; una spre a nu cădea din scop, iar alta să se atingă de bunătatea cea desăvîrşită. Deci acestea sînt chipurile întristării celei adevărate. Iar duhul trîndăviei se cade a-l izgoni prin rugăciune mai ales, şi prin cîntare de psalmi.

ŢŢinîndu-vă de grijile cele bune, nu se cuvine a socoti că este vreun folos în viaţă; căci Scriptura zice: Tot capul este în durere şi toată inima în întristare; pentru că astfel Duhul Sfînt a spus de viaţa monahicească şi cea lumească. Prin durerea capului se înţelege tainic chipul monahicesc; pentru că cel ce domneşte este capul. Iar despre durere a zis că toată fapta cea bună prin dureri se isprăveşte. Apoi, prin întristarea inimii, a arătat chipul cel nestatornic şi înrăutăţit al celor lumeşti. Inima s-a numit locuinţă de mînie şi întristare. Deci, să nu fim tîrîţi pe furiş de cuget, lăudîndu-ne, că vom avea negrijă de lume.

Cele din lume nasc cu greu şi cu primejdii şi pătimesc multe la hrănirea de lapte şi cu copiii care bolesc; iar toate acestea le rabdă neavînd sfîrşit al durerii. Pentru că cei născuţi ori se vatămă la trup, ori fiind crescuţi rău, cu vicleşug ucid pe cele ce i-au născut.

Deci, acestea ştiindu-le, să nu ne amăgim de vrăjmaşul, ca şi cele ce în lume au viaţă slobodă şi fără grijă. Pentru că cele ce nasc prin dureri, se sfîrşesc, iar nenăscînd, ca nişte sterpe şi neroditoare se dispreţuiesc. Dar acestea le zic vouă, ca să vă întemeiaţi contra celui potrivnic. Nu tuturor sînt potrivite cele zise, ci numai celor ce voiesc viaţa cea monahicească. Căci, precum la oricare fiinţe nu le prieşte aceeaşi hrană, astfel nici tuturor oamenilor nu foloseşte acelaşi cuvînt.

Nu se cade a pune vin nou în oale vechi. Pentru că într-alt fel se ospătează cei plini de cunoştinţă şi într-alt chip cei ce gustă din pustnicie, precum şi cei ce sînt norociţi în lume. Căci precum fiinţele, unele sînt de uscat, altele de apă, iar altele zburătoare, la fel şi oamenii. Unii jumătate de viaţă sînt ca cele de uscat, iar alţii caută către cele înalte, ca cele zburătoare, iar alţii cu apele păcatelor sînt acoperiţi ca peştii. Căci am venit, zice Scriptura, în adîncurile mării şi viforul m-a copleşit. Aceasta este firea fiinţelor. Iar noi ca nişte vulturi avînd aripi, să zburăm peste cele mai înalte şi să călcăm peste leu şi peste balaur; iar pe cel ce altă dată stăpînea, acum să-l stăpînim. Aceasta o vom face dacă toată socoteala minţii noastre o vom aduce Mîntuitorului. Însă cu cît noi ne suim către înălţimi, vrăjmaşul ne ispiteşte cu cursele sale.

Deci, dacă şi către nălucirea cea pămîntească ne pune multe împotrivă, cu atît mai vîrtos către Împărăţia cerurilor ne va zavistui. Se cade dar în tot chipul a ne într-arma. Precum o corabie uneori se cufundă de multele învăluiri din afară, iar alteori prin strîngerea apei se îneacă; aşa şi noi uneori ne pierdem prin păcate, alteori prin gîndurile cele dinlăuntru ne prăpădim.

Deci, se cade a ne feri de lovirile cele din afară ale duhurilor, precum şi de necurăţiile cele dinlăuntru ale gîndurilor. Apoi totdeauna se cuvine a priveghea cu gîndul. Pentru că vrăjmaşul ca pe o casă vrînd a ne surpa, ori de la temelii aduce căderea, ori de la acoperămînt începînd, o strică toată, ori prin ferestre intrînd, întîi pe stăpînul casei îl leagă şi astfel robeşte toate. Deci ca o temelie sînt faptele cele bune, iar acoperămînt este credinţa, ferestrele sînt simţurile, prin care ne dă război vrăjmaşul.

Drept aceea, se cade a fi cu mulţi ochi acela ce voieşte a se mîntui. Pentru că nu este loc aici de neîngrijire; căci Sfînta Scriptură zice: Să se păzească cel ce stă, să nu cadă. Viaţa noastră s-a numit “mare” de către sfinţitul cîntător David. Căci părţile mării, unele sînt pietroase şi pline de fiare, iar altele alinate. Deci, noi în partea cea alinată a mării părem a înota, iar cei din lume în cea primejdioasă. Adică noi înotăm ziua, povăţuindu-ne de soarele dreptăţii, iar aceia noaptea, duşi de necunoştinţă.

De multe ori omul este în furtună şi în întuneric, dar priveghind, poate a-şi mîntui caiacul său; iar noi întru alinare prin nepăsare ne cufundăm, lăsînd cîrma dreptăţii. Deci, vadă cel ce stă ca să nu cadă, căci cel ce a căzut, o grijă are, ca să se scoale; iar cel ce stă, păzească-se ca să nu cadă.

De multe feluri sînt căderile. Căci cei ce au căzut, s-au lipsit de şedere; iar căzînd, nu s-au vătămat. Cel ce stă bine, să nu defaime pe cel căzut, ci să se înfricoşeze, ca nu, căzînd, să se pogoare în prăpastia cea mai de jos. Căci nu se poate cere ajutor din adîncul puţului, fiindcă strigarea nu se aude. Pentru că zice dreptul: Să nu mă înghită pe mine adîncul, nici să-şi închidă peste mine puţul gura sa.

Vezi ca şi tu, căzînd jos, să nu te faci mîncarea fiarelor. Cel ce a căzut, nu mai închide uşa, iar tu nicidecum să nu adormi, ci de-a pururi să zici cîntarea: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu: m-am întărit spre el. Priveghează necurmat din cauza leului care răcneşte. Aceste graiuri folosesc nu spre a se înălţa cineva, ci a se întoarce şi a suspina, spre a se mîntui.

Vezi-te pe tine, care stai bine, pentru că îndoită frică este asupra ta; ori ca să nu te întorci spre cele de demult, căzînd asupra ta vrăjmaşul, ori ca să nu te împiedici, alergînd. Pentru că vrăjmaşul nostru, diavolul, de multe ori ne trage înapoi, cînd va vedea pe suflet zăbovind şi fiind pregetător. Ori părîndu-i-se sîrguitor şi ostenitor către pustnicie, intră pe furiş, adică prin mîndrie şi astfel pierde sufletul.

Această armă de pe urmă, adică mîndria, este mai presus decît toate relele. Prin ea diavolul a căzut şi tot prin ea, pe cei mai puternici dintre oameni se ispiteşte a-i surpa. Precum cei iscusiţi dintre războinici, după ce cheltuiesc săgeţile cele mai mărunţele, fiind puternici şi viteji, pun înainte sabia cea mai tare decît toate; astfel şi diavolul, după ce cheltuieşte undiţele cele dintîi ale sale, atunci unelteşte paloşul cel mai de pe urmă, adică mîndria. Care au fost, dar, cursele lui cele dintîi? Arătat este că lăcomia pîntecelui, iubirea de dezmierdare şi desfrînarea. Pentru că aceste duhuri vin la vîrstele cele tinere; pe care le face să urmeze: iubirea de argint, lăcomia şi cele asemenea acestora.

Deci, cînd ticălosul suflet va trece deasupra acestora, cînd şi peste dezmierdările cele rele va sări, cînd argintul îl va defăima, atunci de pretutindeni, răucugetătorul, nedumerindu-se, îi supune lui pornire fără rînduială, pentru că îl face pe dînsul cu necuviinţă a se ridica asupra fraţilor. Este pierzătoare această otravă a vrăjmaşului. Pe mulţi deodată întunecîndu-i, i-a coborît, dînd sufletului înţelegerea cea rea şi purtătoare de moarte; căci înşală pe om că a ajuns cele neştiute celor mulţi şi că în posturi întrece pe mulţi, fălindu-se cu mulţimea de vitejii.

Apoi uită toate cele ce a păcătuit, pentru a se înălţa asupra celor ce sînt împreună cu el; căci ca pe furiş sînt scoase din mintea lui greşelile, şi aceasta n-o face spre folosul lui, ci ca să nu poată zice acel glas doctoricesc: Ţie, unuia, am păcătuit, miluieşte-mă; nici nu-i dă voie a zice: Mă voi mărturisi Ţie, Doamne, cu toată inima mea. Cînd după socoteala minţii sale, a zis: Mă voi sui şi voi pune acolo scaunul meu, atunci pare că se şi vede în acel loc, ascuns, de sus, pe scaun de învăţător sau de doctor. Deci sufletul cel ce astfel s-a amăgit, se strică şi piere, fiind atins de o rană ce are nevoie de vindecare.

Deci, cînd nişte gînduri ca acestea stau în mintea noastră, se cade necontenit a cugeta la aceste cuvinte dumnezeieşti: Eu sînt vierme, şi nu om şi la alt loc, unde se zice: Eu sînt pămînt şi cenuşă. Apoi graiul proorocului Isaia, care zice: Toată dreptatea omului este ca o cîrpă lepădată. Dacă vreunele vor rămîne în acele gînduri, mai bine să intre în viaţă de obşte; apoi să se certe şi să se dojenească de cele de o vîrstă şi să se aducă lor spre citire vieţile sfinţilor. După aceea neascultarea este boala mai rea. Drept aceea, numai prin fapta care e împotriva neascultării, este cu putinţă a curăţa sufletul. Pentru că ascultarea, zice Scriptura, este mai presus de jertfă.

Deci se cade a înlătura gîndul de mărire, căci de se va afla sufletul nebăgător de seamă şi pregetător, ba uneori şi amorţit spre sporirea binelui, neascultarea este pricina. Diavolul voieşte a răzvrăti toate; adică pe cei sîrguitori şi pustniceşti se sileşte a-i face să uite nelegiuirile cele făcute, căci voieşte să se înalţe prin mîndrie.

Sufletelor de curînd venite le pune înaintea ochilor toate păcătuirile, ca printr-însele să aducă deznădăjduire, căci zice uneia: “Tu, fiind desfrînată, nu poţi fi iertată”; iar alteia îi zice: “Tu, fiind lacomă, îţi este cu neputinţă a dobîndi mîntuire”. Deci, pe sufletele care se îndoiesc astfel, se cade a le mîngîia şi a zice: “Raab era desfrînată şi prin credinţă s-a mîntuit;

Pavel era persecutor şi s-a făcut vas de alegere. Matei era vameş, dar nimeni nu ştia darul acestuia; tîlharul prăda şi ucidea, dar întîi lui i s-a deschis uşa Raiului.” Deci, la acestea gîndind, să nu-ţi deznădăjduieşti sufletul tău, iar pe acelea care s-au robit din mîndrie şi din cele care se cred mai mari, se cade a le vindeca şi a le zice: “Ce te-ai umflat ca una ce nu mănînci carne? Alţii nici peşte nu văd. Dacă vin nu bei, ia seama că alţii nici untdelemn nu mănîncă. Pînă seara posteşti? Dar alţii două şi trei zile ajunează. Dacă nu te speli, cugeţi mari lucruri?

Dar mulţi pentru patimă trupească nicidecum baie n-au făcut. Te minunezi că dormi chinuit şi în aşternut de păr? Dar alţii se culcă pe jos neîncetat, ci, dacă ai făcut-o, nimic bun n-ai făcut, pentru că unii chiar pietrele le pun sub ei, ca să nu se gîndească la dezmierdare, iar alţii au privegheat toată noaptea. Chiar făcînd toate acestea şi făcînd desăvîrşită pustnicie, să nu cugeţi a fi măreţ; pentru că diavolii mai mult decît ale tale au făcut şi fac, nici nu mănîncă, nici nu beau şi în pustie petrec. Dacă chiar în peşteră locuieşti, ţi se pare că faci lucru mare?”

Deci, prin nişte gînduri ca acestea, va fi cu putinţă a vindeca patimile cele potrivnice; căci precum un foc care arde cumplit, piere, dacă se împrăştie şi nu are vînt, tot aşa şi fapta cea bună zboară prin trecerea cu vederea, dacă se împrăştie repede lauda ei; tot aşa piere binele prin lenevire, cînd nu vom avea răcoreala Sfîntului Duh. Sabia cea ascuţită se strică lesne de piatră; aşa şi pustnicia piere prin mîndrie. Drept aceea, se cuvine, de pretutindeni a îngrădi sufletul, iar pentru pustnicia cea arsă desăvîrşit de arşiţa mîndriei, trebuie a ne pleca spre locurile cele umbroase, apoi chiar a tăia uneori ramurile cele de prisos, ca să fie rădăcina mai întărită.

Pe cel cuprins de deznădăjduire se cuvine a-l sili să caute în sus, prin gîndurile cele mai înainte zise, pentru că sufletul acestuia zboară tot pe jos. Căci chiar cei mai buni din lucrătorii de pămînt, cînd vor vedea un răsad slab şi neputincios, îl udă cu îndestulare, şi de multă purtare de grijă îl învrednicesc, ca să crească; iar cînd vor vedea în răsad vreo odraslă înainte de vreme, obişnuiesc a tăia împrejur cele de prisos. Doctorii pe unii bolnavi îi hrănesc destul şi îi îndeamnă la plimbare, iar pe alţii îi feresc de mîncare. Deci, arătat este cît de mare-i mîndria, între răutăţi.

Aceasta o arată fapta cea potrivnică ei, smerita cugetare. A o cîştiga pe aceasta este foarte greu; căci dacă cineva nu va lepăda slava, nu va putea dobîndi această visterie. Aşa de mare este smerita cugetare, încît toate faptele bune poate să le urmeze diavolul, iar pe aceasta nici nu voieşte a o şti. Apostolul Petru, ştiind temeiul ei, ne porunceşte a ne împodobi pe dinăuntru cu smerită cugetare şi toţi, făcînd cele de folos, cu aceasta a se încununa.

De posteşti, de miluieşti, de înveţi, de eşti cumpătat şi priceput, pe aceasta ca zid nesurpat pune-o în faţă; toate faptele cele bune ale tale să le cuprindă smerita cugetare. Căci precum este cu neputinţă a se face corabie fără cuie, tot astfel este cu neputinţă a se mîntui omul fără smerita cugetare. Iar că este bună şi mîntuitoare, să ştim că Domnul, împlinind rînduiala către oameni, cu aceasta S-a îmbrăcat, cînd zice: Învăţaţi-vă de la Mine că sînt smerit şi blînd cu inima. Vezi cine este Cel ce zice aşa, ca desăvîrşit să I te faci ucenic. Deci, să ţi se facă început şi sfîrşit al bunătăţilor smerita cugetare. Cugetul smerit formează nu numai pe omul cel dinăuntru, în chip tainic, ci şi pe cel din afară. Ai păzit toate poruncile? Ştie Domnul. Chiar cînd toate astea le veţi face, ziceţi: Sîntem nişte robi netrebnici.

Deci, smerita cugetare se capătă prin ocări, prin dosădiri, prin răniri, ca să auzi zicîndu-ţi-se nebun şi lipsit de minte, sărac şi scăpătat, neputincios şi simplu, nesporit în lucruri, necuvîntător întru grăire, urît la chip, slab în putere. Acestea sînt semnele smeritei cugetări. Acestea Domnul le-a auzit şi le-a pătimit, pentru că i-au zis că este samarinean şi că are diavol. El chip de rob a luat, a fost pălmuit şi a primit răniri. Deci, se cade a urma şi noi această smerită cugetare cu fapta. Sînt unii care se făţărnicesc şi se smeresc prin formele cele din afară, vînînd prin aceasta slavă; dar din roadele lor se cunosc. Pentru că pe deasupra fiind smeriţi, unii ca aceştia nu au suferit nimic, ci numai ca un şarpe şi-au dat veninul”.

La cuvintele acestea, fecioarele cele adunate se bucurau foarte şi iarăşi mai aşteptau sfaturi şi bunătăţi. Deci, iarăşi a zis fericita către dînsele: “Nevoinţă multă trebuie celor ce se apropie de Dumnezeu, dar osteneala aduce bucurie nepovestită. Căci precum cei ce voiesc a aprinde foc, întîi se afumă şi lăcrimează, şi astfel îl dobîndesc, tot astfel se cade a aprinde şi noi dumnezeiescul foc în noi cu lacrimi şi osteneală. Pentru că însuşi Domnul zice: Foc am venit să pun pe pămînt. Dar unii, fiind slabi, fumul l-au suferit, iar focul nu l-au aprins, pentru că, deşi în afară au avut îndelungă răbdare, însă gîndirea lor la Dumnezeu a fost neputincioasă şi întunecoasă.

Drept aceea, mare odor este dragostea; pentru aceasta adeverind Apostolul, zicea: “Dacă toate averile le voi împărţi şi trupul îmi voi robi, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă răsunătoare şi chimval răsunător”. Deci dragostea este mare între bunătăţi; dar tot pe atît de rea este mînia, pentru că tot sufletul întunecîndu-l şi sălbăticindu-l, la necuvîntare îl aduce. Domnul, îngrijindu-se de mîntuirea noastră, nicidecum n-a gîndit să fie vreo mică parte a sufletului neştiută. Porneşte vrăjmaşul înverşunare? Domnul ne-a întrarmat cu cumpătare. Naşte mîndrie? Smerita cugetare să nu fie departe. A sădit urîciune înăuntru? Dar dragostea stă de faţă.

Deci, deşi vrăjmaşul porneşte multe săgeţi împotriva noastră, dar Domnul ne-a înarmat cu mai multe arme, spre mîntuirea noastră şi căderea aceluia. Prea rea între răutăţi, cum am zis, este mînia. Pentru că Sfînta Scriptură zice: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Se cade, dar, a se ţine în frîu. La vreme trebuincioasă s-a arătat că foloseşte mînia, dar numai împotriva diavolilor, iar către om a ne porni cu mînie nu foloseşte, chiar dacă ar păcătui. Ci se cade a-l întoarce după ce va înceta patima mîniei.

A ne mînia însă este o patimă mică între răutăţi, iar vorbirea de rău este mai grea decît toate. Pentru că mînia, tulburînd sufletul, ca fumul se împrăştie repede, iar vorbirea de rău, ca una ce s-a înfipt în suflet, îl face mai cumplit decît fiarele. Un cîine se repede împotriva cuiva, însă de hrană se momeşte şi tace; aşa şi celelalte fiare, de obicei se îmblînzesc. Dar cel ce se stăpîneşte de vorbirea de rău, nu se pleacă la mîngîieri, nu se îmblînzeşte de hrană. Chiar nici vremea, care toate le preface, n-a vindecat patima vorbitorilor de rău. Aceştia sînt mai păgîni şi mai nelegiuiţi decît toţi, pentru că nu ascultă pe Mîntuitorul, zicînd: Du-te mai întîi, împacă-te cu fratele tău, şi astfel adu darul tău. Apostolul zice: Să nu apună soarele în mînia voastră.

Deci, bine este a nu ne mînia. Chiar dacă s-ar întîmpla astfel, Domnul a zis să nu treacă nici o zi cu această patimă; să nu apună soarele. Iar tu aştepţi pînă ce toată vremea ta va apune? Nu ştii oare a zice: destul este zilei răutatea ei? De ce urăşti pe omul care te-a întristat? Nu este el cel ce te-a nedreptăţit, ci diavolul. Urăşte boala, şi nu pe cel care boleşte.

De ce se făleşte în răutate cel puternic? Pentru aceasta cîntătorul de psalmi a zis: Nelegiuire şi nedreptate toată ziua a gîndit limba ta. Adică, în toată vremea vieţii tale nu asculţi pe Cel Care a zis: Să nu apună soarele întru mînia voastră. Cînd zice: Nedreptate a gîndit limba ta, înseamnă că nu încetezi hulind pe fratele tău.

De aceea, dreaptă pedeapsă rosteşte prin aceasta cîntătorul de laudă, zicînd: Pentru aceasta Dumnezeu te va surpa pînă în sfîrşit, te va smulge şi te va muta din locaşul tău, iar rădăcina ta din pămîntul viilor. Acestea sînt isprăvile vorbitorilor de rău, acestea sînt răsplătirile răutăţii.

Deci se cuvine a ne feri de vorbirea de rău, pentru că multe rele cumplite îi urmează, zavistie şi întristare. Apoi este şi purtătoare de moarte răutatea acestora, deşi pare a fi mică. De multe ori rănile cele făcute de paloşul cel cu două ascuţişuri ori de o sabie mai mare cum este desfrînarea, lăcomia şi zavistia, s-au vindecat de doctoria cea mîntuitoare a pocăinţei. Mîndria şi vorbirea de rău, ca nişte săgeţi, ce se par a veni de departe, pe furiş înfigîndu-se în părţile sufletului cele mai alese, l-au ucis; iar acestea nu ucid cu mărimea ranei, ci prin nepăsarea celor răniţi. Pentru că, socotind ca o nimica grăirea de rău şi celelalte, cîte puţin cu totul s-a abătut.

Grea este vorbirea de rău, pentru că unii o au ca hrană şi odihnă. Tu să nu primeşti vorbă deşartă, să nu te faci încăpere a relelor celor străine, ci pregăteşte-ţi cu îngrijire sufletul tău. Pentru că, primind duhul necurăţiei cuvintelor, vei aduce, prin gînduri, întinăciuni rugăciunii tale, căci fără pricină urăşti pe cei ce-i întîlneşti. Aplecîndu-se auzul tău la neomenia celor ce grăiesc de rău, cauţi la toţi posomorît. Deci, este trebuinţă a păzi limba şi auzul, spre a nu zice ceva de acest fel sau a auzi cu pătimire, pentru că este scris: Auzire deşartă să nu primiţi. În Psalmi David grăieşte: Pe cel ce vorbeşte de rău pe aproapele său, în ascuns, îl goneam afară. Şi apoi zice: Nu va grăi gura mea faptele oamenilor. Dar şi noi pe cele ce nu sînt fapte împlinite, le vorbim. Deci, se cade a nu crede toate cele ce ni se spun, ci după Dumnezeiasca Scriptură să zicem: Iar eu ca un surd nu auzeam. Nu se cade a ne bucura de primejdia omului, chiar de ar fi foarte păcătos. Unii, văzînd pe cineva primejduit, dar fiind fără învăţătură lumească, au zis acestea: “Cel ce şi-a aşternut rău, va suferi rău în somn”. Deci, tu, care crezi că ţi-ai aşternut bine lucrurile în viaţă, crezi că te odihneşti? Dar ce vom face faţă cu Cel ce zice că aceeaşi întîlnire are dreptul şi păcătosul? Vieţuirea noastră de aici una este, dar faptele ne sînt deosebite.

Nu se cade a urî pe vrăjmaşi, pentru că Domnul prin glasul Său ne-a poruncit acestea: Să nu iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, pentru că aceasta o fac păcătoşii şi vameşii. Omului bun nu-i trebuie meşteşug şi nevoinţă spre a fi iubit, pentru că atrage la sine pe cei ce-l iubesc, iar cel rău are trebuinţă de dumnezeiasca învăţătură şi de osteneală multă spre îndreptare; pentru că Împărăţia Cerurilor nu este a celor răsfăţaţi şi neîngrijitori, ci a celor silitori.

Precum nu se cade a urî pe vrăjmaşi, tot aşa nici de cei nebăgători de seamă şi leneşi nu trebuie a fugi şi a-i lăsa. Unii îşi zic vorba aceea a Scripturii: Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici. Pentru aceasta zic ei: fugim de cei păcătoşi, ca să nu ne răzvrătim cu dînşii, prin neştiinţa sufletului. Dar unii ca aceştia fac împotriva celor scrise, pentru că Duhul Sfînt porunceşte a nu ne răzvrăti cu cei răzvrătiţi, ci a-i îndrepta de răzvrătire; şi împreună vei întoarce, adică împreună îi vei atrage către sine-ţi şi din cele de-a stînga să-i chemi spre cele de-a dreapta.

Trei feluri de stări sînt în viaţa oamenilor: Una este a răutăţii desăvîrşite, a doua este o stare de mijloc, privind către amîndouă; iar a treia, care se gîndeşte la lupta cea bună. Deci, oamenii cei răi, amestecîndu-se cu alţii mai răi, sporesc mai mult în adăugirea celor nelegiuite; cei de mijloc se ispitesc a fugi de cei mai răi, temîndu-se de aceştia, ca să nu fie atraşi de dînşii, pentru că sînt încă prunci în faptele bune. Iar cei de al treilea, avînd un cuget bun, vieţuiesc împreună cu cei răi, vrînd a-i mîntui. Dar se împung de dînşii – pentru că şi diavolii îi vatămă mai mult pe cei buni, fiindcă aceştia slăbesc uneltele lor.

Cei buni se ocărăsc şi se batjocoresc de către cei ce îi văd pe dînşii petrecînd împreună cu cei leneşi, socotindu-i ca pe nişte asemenea lor; iar cei buni, primindu-le acestea de la oameni ca nişte laude, săvîrşesc fără frică dumnezeiescul lucru; pentru că Scriptura zice: Frumoasă este fapta acestora, că şi Domnul mînca cu vameşii; iar mai vîrtos este iubitoare de fraţi judecata acestora, decît iubitoare de sine; pentru că văzînd pe cei ce păcătuiesc ca nişte case aprinse, se întrec a mîntui pe cei care pier şi suferă împreună cu ei. Iar alţii, dacă ar vedea pe un frate arzînd în păcate, fug, temîndu-se ca să nu-i apuce şi pe dînşii focul. Alţii – cei de al treilea fel -, ca fiind vecinii cei răi, îi aprind mai mult pe cei ce ard, aducînd ca materie spre pieire răutatea lor. Cei buni, dimpotrivă, chiar cîştigurile lor le socotesc mai mici decît mîntuirea acelora.

Acestea sînt semnele dragostei adevărate; aceştia sînt păzitorii dragostei celei curate. Precum cele rele una de alta se ţin, pentru că iubirii de argint îi urmează zavistia, călcarea de jurămînt, mînia şi vorbirea de rău; aşa şi cele potrivnice lor se ţin de dragoste, adică: blîndeţea, îndelunga răbdare, suferirea de rău, bunătatea desăvîrşită şi sărăcia. Pentru că nu este cu putinţă a dori această faptă bună, fără numai prin sărăcie. Căci Dumnezeu a spus să avem dragoste nu către un singur om, ci către toţi. Deci, avînd noi cele de trebuinţă, nu se cade a trece cu vederea pe cei ce au lipsă; ci a-i îndestula pe toţi, pe cît este cu putinţă omului. Acesta este însă lucrul lui Dumnezeu.

Dar ce zic? Pentru milostenie te nevoieşti? Aceasta se face ţie pricinuire de a cîştiga mîntuirea? Celor lumeşti s-a poruncit aceasta, şi nu atît pentru a se hrăni scăpătaţii s-a poruncit milostenia, cît pentru dragoste: că Dumnezeu ocîrmuieşte pe cel bogat şi hrăneşte şi pe cel sărac. Dar oare de prisos s-a poruncit milostenia? Să nu fie aceasta, căci ea se face început al dragostei? Precum mai înainte tăierea împrejur a trupului era închipuire a tăierii împrejur a inimii, aşa şi milostenia este învăţătorul dragostei. Deci, celor ce s-au dat cu adevărat dragostei, de prisos le este milostenia.

Nu clevetind mila zic acestea, ci arătînd curăţenia sărăciei. Să nu se facă cea mai mică zăticnire dragostei celei mari; pentru că este purtătoare de cruce şi eşti dator a zice glasul acesta: Iată toate le-am lăsat şi am urmat Ţie. Tu te-ai învrednicit a urma povăţuirea cea aspră a apostolilor; pentru că Petru şi Ioan au zis: Argint şi aur nu am. Îndoită este învăţătura, dar de un chip este credinţa. Iar între cei lumeşti, să nu se facă fără socoteală milostenia, că zice: Untuldelemn al păcătosului să nu ungă capul meu. Deci, se cuvine, ca cel ce miluieşte să aibă cuget drept, căci cu adevărat unii ca aceştia vor avea plata milosteniei.

Domnul, zidind lumea, îndoită a făcut rînduiala locuitorilor ei. Căci celor ce vieţuiesc cinstit le-a poruncit nunta pentru facerea de copii, iar pe ceilalţi pentru curăţenie i-a făcut întocmai cu îngerii. Acelora le-a dat legi şi învăţături, iar acestora le zice: A Mea este izbînda, Eu voi răsplăti. Acolo zice: Vei lucra pămîntul; şi aici porunceşte: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine. Acelora le-a dat lege, iar pe noi ne-a făcut prin dar a cunoaşte poruncile.

Crucea nouă ne este steag al biruinţei, pentru că cinul nostru nimic altceva nu este, decît numai lepădare de sine şi cugetare la moarte. Deci precum cei morţi nu mai lucrează cu trupul, aşa şi noi. Pentru că, cîte erau de făcut printr-însul, le-am făcut cînd eram prunci. Căci, zice Apostolul: Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii. Cu sufletul trăim; printr-însul să arătăm faptele bune. După socoteala minţii noastre trebuie să miluim; căci fericiţi sînt cei milostivi cu sufletul.

Precum cel ce a poftit frumuseţe, chiar fără lucrare a săvîrşit păcat; tot astfel şi aici milostenia s-a săvîrşit în minte, deşi argintul lipseşte. Noi ne-am cinstit cu vrednicia cea mai mare; că precum stăpînii cei din lume multe feluri de slujbe dau slugilor, adică pe unii îi trimit în sate, spre a lucra pămînturile şi a păzi moştenirea neamului; iar pe cei dintr-înşii născuţi, dacă îi vor vedea buni şi frumoşi, îi ţin în casa lor, spre slujbă; tot astfel face şi Domnul.

Pe cei ce au ales nunta cea cinstită, i-a pus în lume, iar pe cei mai buni decît aceştia, cîţi mai ales au cîştigat bunăvoinţă înaintea Sa, i-a pus spre slujire. Aceştia de toate cele pămînteşti sînt străini, pentru că s-au învrednicit mesei stăpîneşti; iar ei nu se îngrijesc pentru îmbrăcăminte, căci cu Hristos s-au îmbrăcat.

Deci, al ambelor cete, unul este stăpîn, adică Hristos. Căci precum dintr-acelaşi grîu este şi paiul şi sămînţa, astfel de la Dumnezeu sînt şi cei ce după lume vieţuiesc bine şi cei ce au ales viaţa monahicească. De amîndouă este trebuinţă, adică de frunză spre paza şi hrana seminţei, iar de rod, pentru că este naştere a tot. Deci, precum nu este cu putinţă deodată şi buruiană a fi şi sămînţă, astfel ne este de prisos nouă slava cea lumească spre a face rod ceresc.

Frunzele scuturîndu-se şi paiul uscîndu-se, bun de seceriş este spicul; deci şi noi, lepădînd nălucirea cea de pe pămînt, în locul frunzelor, şi uscînd trupul nostru ca pe un pai şi înălţînd gîndul nostru, vom putea da sămînţa de mîntuire. Este în primejdie cel ce nu s-a condus în viaţă cu fapta şi vrea să înveţe pe alţii. Precum dacă cineva avînd casă putredă, şi nişte străini primind îi va vătăma prin căderea casei, astfel şi aceştia nezidindu-se mai întîi pe ei cu întemeiere, pierd şi pe cei ce s-au apropiat de ei. Pentru că cuvintele i-au chemat la mîntuire; iar cu răutatea chipului, pe cei sîrguitori mai vîrtos i-au abătut. Căci tîlcuirea cuvintelor se aseamănă cu nişte scrisori alcătuite cu vopsele, care după puţină vreme, prin vînturi şi prin picături de ploi, s-au şters. Iar învăţătura cea lucrătoare nici veacul nu o va putea desface. Deoarece cuvîntul, săpînd părţile cele întemeiate ale sufletului, îi dăruieşte chip veşnic. Deci, noi nu trebuie a face pe deasupra vindecarea sufletului, ci peste tot a-l împodobi, nelenevindu-ne mai ales de cele dinăuntru.

Am primit lepădare părului; împreună cu el să lepădăm şi boldurile cele din cap. Pentru că, rămînînd singure acestea, ne chinuiesc mai mult. Părul nostru era podoaba cea din lume; cinstirile, slavele, cîştigurile de bani, strălucitele împodobiri de haine, uneltele de băi şi îndulcirile de mîncări. Acestea ne-am hotărît să le lepădăm, dar boldurile cele stricătoare de suflet mai vîrtos trebuie să le dăm afară. Care sînt dar, acestea? Grăirea de rău, jurămîntul strîmb, iubirea de argint. Deci, capul cu părul nostru închipuieşte sufletul şi, pînă cînd era acoperit, se părea că se tăinuiesc lucrările lumeşti, iar acum, dezgolindu-se, tuturor sînt arătate.

Pentru aceasta în monahie ori în monah sînt arătate chiar şi picăturile cele mai simple, precum într-o locuinţă curată se vede cea mai mică fiinţă. Iar în cei lumeşti, ca în nişte peşteri necurate, încuibîndu-se cele mai mari păcate, din cele purtătoare de venin, se tăinuiesc, de materia cea deasă, ca de păr acoperindu-se. Este trebuinţă a curăţi casa necurmat şi a căuta ca nu vreuna din gîngăniile cele stricătoare de suflet să intre în cămările lui; apoi a tămîia locul cu dumnezeiasca tămîie, adică cu rugăciunea. Căci, precum vietăţile cele purtătoare de venin lasă în om cele mai iuţi otrăvuri, astfel şi gîndul cel întinat este izgonit de rugăciunea împreună cu postul.

Una din fiarele cele stricătoare de suflet este şi aceea care se numeşte noroc, pentru că şi aceasta este bold prea cumplit al diavolului, care pe oamenii cei mai nebăgători de seamă îi stăpîneşte. Însă nimeni din cei ce vieţuiesc după fapta bună nu crede şi nu primeşte această idee stricătoare de minte şi deşartă.

Pentru că mai întîi pe Dumnezeu Îl numim începutul tuturor bunătăţilor ce s-au făcut şi se fac; şi al doilea, socotesc că judecata lor este stăpîn al faptei bune ca şi al răutăţii. Cîţi dar, din lenevire au suferit cele nemulţumitoare, îndată se apropie de acel diavol. Căci precum nişte copii fug, nesuportînd pedepsirea părinţilor spre folos, şi ajung prin locuri pustii şi se împreună cu diavolii cei sălbatici, astfel şi aceştia fac. Uneori zic că de la Dumnezeu li s-au dat dezmierdări. Pentru că fiind desfrînaţi, furînd, de iubire de argint bolind şi cuget viclean avînd, faptele lor singuri le-au abătut de la adevăr. Sfîrşitul scopului lor este deznădăjduirea cea purtătoare de pierzare. Unii ca aceştia merg pînă acolo că înlocuiesc pe Dumnezeu cu norocul sau soarta. Deci, dacă vor zice că Dumnezeu este întîi, va urma ca toate prin Dînsul să se fi făcut, pentru că El este în toate, El este Domn al norocului.

Dacă cineva este lacom şi desfrînat prin naştere, ar urma după ei că Dumnezeu este pricină a răutăţii, care lucru este necuvios. Deci, din aceste gînduri se vede deşertul lor cuget. Pentru aceştia a zis Scriptura: Zis-a cel fără de minte în inima sa, nu este Dumnezeu. Aceştia au grăit nedreptate şi pricinuiesc păcate, pentru că ciuntesc Scripturile. Şi fiind orbi, voiesc a adeveri cugetul cel rău al lor. Apoi iau şi pe Isaia spre mărturie a nebuniei lor; pentru că spun, că el a zis: Domnul a făcut pace şi a zidit răutăţi. Pacea aici trebuie s-o înţelegem că este lucrul lui Dumnezeu, iar răutatea a sufletului; căci Dumnezeu toate le-a făcut bune, dar omul abătîndu-se, se face rău. Însă şi răul slujeşte spre mîntuirea sufletului şi pedepsirea trupului. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?

După aceea, mai zic cei fără de rînduială la minte că totul se cîrmuieşte de soartă în lume. Astfel schimbă libertatea în robie. Precum o corabie fără cîrmă de-a pururea se înviforează, aşa şi pentru aceştia pretutindeni suflă primejdia asupra lor, căci nu se pot bucura de lumina cea mîntuitoare, părăsind pe Domnul, cîrmaciul lor. Mai rătăceşte diavolul pe unii, încît zic că întîmplările bune şi rele vin de la mersul stelelor.

Diavolul fiind viclean între răutăţi, întinde cursele sale ca pe unii prin deznădăjduire să-i sape, pe alţii prin iubire de bani, şi ca un doctor purtător de moarte aduce oamenilor otravă; adică, pe unul, prin ficaţi îl ucide, aducîndu-i doctoria cea rea a poftei, pe altul îl răneşte la inimă, aprinzînd mînia lui spre iuţime; apoi unora, tîmpind puterea cea domnitoare, ori prin neştiinţă, ori prin iscodire răzvrătindu-i, i-a abătut la rău. Căci despre Dumnezeu şi despre fiinţa Lui vrînd a vorbi, ca o corabie s-au înecat; fiindcă n-au priceput cum trebuie s-o cîrmuiască.

Cel ce învaţă literele, întîi trebuie să vadă formele lor şi apoi învaţă numele, deci, dacă pentru litere este trebuinţă de atîta obişnuinţă şi meşteşug, cu atît mai vîrtos înaintea Ziditorului trebuie osteneală şi vreme, pentru a merge spre privirea Celui căutat, a măririi celei negrăite. Să nu se îngîmfe cineva că are descoperirea celor dumnezeieşti, prin învăţăturile cele din afară; că unul ca acesta se amăgeşte cu mintea de diavolul. Căci zice cîntătorul de laude: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvîrşit laudă. Iar Domnul cu al Său glas în Evanghelie a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine. Şi iar zice: Dacă nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu. Ai învăţat despre lume? Fă-te nebun pentru Domnul! Taie pe cele vechi, ca pe cele noi să le sădeşti! Temeliile cele putrede surpă-le, ca să pui temeiul cel de diamant al Domnului, ca astfel şi tu ca Apostolul să te zideşti pe piatra cea vîrtoasă!

Deci, nu se cade a fi iubitor de cuvinte. Să nu te îndeletniceşti mult cu acestea, pentru că diavolul prin bîrfirea cea fără de vreme te poate vătăma. Multe curse are el, căci cumplit vînător este; apoi păsărilor celor mici, curse mici le întinde, iar păsărilor celor mari, le găteşte laţuri. Laţ greu şi purtător de moarte este a crede că cineva e procopsit. Vrednic de alungat este gîndul acesta.

Precum ţăranilor şi corăbierilor este oarecum neluminată cunoştinţa vînturilor şi a ploilor, din mersul norilor, tot asemenea şi acestora le este întunecată de diavol mai înainte cunoştinţa. Dacă s-au alcătuit de la diavoli aceste cuvîntări de minciună, este primejdios meşteşugul celor ce le rostesc.

Diavolul nu se îndestulează cu răutatea cea dintîi, căci pune omului în minte că dezlegîndu-se trupul, împreună cu dînsul se pierde şi sufletul; iar acestea toate ne sfătuieşte ca să ne strice sufletul prin nepăsare. Făcîndu-se aceste năluciri, să nu ne învoim cu dînsele, ca şi cu nişte lucruri adevărate, pentru că acestea îşi arată răutatea lor.

Altă dată se apropie în alt fel şi într-o clipeală de ochi zboară. Eu ştiu pe un oarecare rob al lui Dumnezeu, cu fapte bune şi care îşi număra bunătăţile, silindu-se necontenit spre a le face; şi aşa cu dinadinsul cunoştea darul lui Dumnezeu, dar se lupta contra vrăjmaşului. Deci, este de trebuinţă, ca şi noi, primind aceste canoane, a le păzi, căci dacă cei ce fac negustoriile vremelnice, în fiecare zi cumpănesc cîştigurile şi cu bucurie primesc pe cele mari iar pentru pagubă se necăjesc, cu atît mai mult se cuvine a priveghea cei ce negustoresc vistieria cea adevărată şi doresc bunătăţile cele mai mari. Dacă se face de la vrăjmaş o hoţie cît de mică, cu greu vom fi judecaţi; nu trebuie pe toate a le lepăda pentru greşeala fără voie. Ai nouăzeci şi nouă de oi, caută pe cea pierdută; să nu te sperii pentru una, să nu fugi de stăpîn, ca nu cumva diavolul cel mîncător de sînge să piardă toată turma faptelor tale, robind-o. Deci, să nu lipseşti din rînduială pentru una; bun este Stăpînul, căci zice cîntătorul de psalmi: Cînd va cădea, nu se va sfărîma, că Domnul sprijineşte mîna lui.

Cîte vom face, ori vom cîştiga aici, să le socotim mult mai mici decît bogăţia ce are să fie; pentru că sîntem pe acest pămînt ca într-un al doilea pîntece de maică. Precum în cele dinăuntru ale maicii nu avem o viaţă ca aceasta, nici de nişte mîncăruri ca acestea nu ne îndulceam în pîntece, ca acum, şi nici a lucra aşa ca aici nu puteam, că eram afară de lumina soarelui şi de toată strălucirea; deci, precum într-acele cămări fiind, eram lipsiţi de multe din cele de aici, aşa şi în lumea aceasta de acum sîntem lipsiţi de multe care sînt în împărăţia cerurilor.

Am încercat mîncărurile de aici? Să poftim pe cele dumnezeieşti. Ne-am îndulcit de lumea de aici, să dorim Soarele dreptăţii, Ierusalimul de sus să-l socotim ca maică şi Mitropolie; iar pe Dumnezeu să-L numim Tată al nostru; să trăim aici cu întreagă înţelepciune, ca să dobîndim viaţa veşnică; pentru că, precum pruncii care în pîntece s-au săvîrşit din prea puţină hrană şi viaţă şi apoi vin la lumina cea mare, aşa şi drepţii din petrecerea de jos se duc spre călătoria cea de sus, după cum se scrie: Merge-vor din putere în putere. Iar păcătoşii ca nişte stîrpituri ce se sfîrşesc în pîntece, din întuneric, întunericului se dau; căci mor pe pămînt, fiind acoperiţi de mulţimea păcatelor.

Aceştia, ducîndu-se din viaţă, coboară în locurile cele mai întunecate ale Tartarului. De trei ori în viaţă ne naştem: o naştere este ieşirea afară din sînurile de maică, cînd adică din pămînt la pămînt ne aducem; iar celelalte două ne suie de la pămînt la cer, din care una este mulţumitoare, adică aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie, iar alta este din pocăinţă şi din ostenelile cele bune. Într-aceasta sîntem noi acum. Deci, sîntem datoare ca, apropiindu-ne de Mirele cel adevărat, a ne împodobi cu mai bună cuviinţă.

Facă-se nouă, dar, pildă privirea nunţii lumeşti: căci dacă cele cu bărbat atîta sîrguinţă pun pe băi, pe ungeri mirositoare şi pe podoabă împestriţată, pentru că prin acestea par a se face drăgălaşe şi mai mult; – şi dacă s-a pus atîta nălucire în cele ce petrec după trup, – cu mult mai vîrtos este trebuinţă a le covîrşi pe acelea, noi care ne-am logodit cu Mirele ceresc; şi astfel a spăla întinăciunea păcatelor cu pustnicia ostenitoare; apoi a îmbrăca în locul îmbrăcămintelor trupeşti pe cele duhovniceşti.

Acelea împodobesc trupul cu flori pămînteşti, noi să luminăm sufletul cu fapte bune, şi în loc de pietre de mare preţ, să punem împrejurul capului cununa cu trei împletituri: credinţa, nădejdea şi dragostea. Împrejurul grumazului să punem cinstita împodobire, adică smerita cugetare; în loc de brîu să ne încingem cu întreaga înţelepciune; iar strălucită ghirlandă să ni se facă necîştigarea şi să ni se aducă la masă mîncărurile care nu se strică, adică rugăciuni şi cîntări de psalmi. Precum zice Apostolul: Nu numai limba s-o pornim, ci şi duhul; să înţelegem cele zise: Că de multe ori gura grăieşte, iar inima împrejurul gîndurilor se îndeletniceşte. Se cade să luăm aminte ca nu, apropiindu-ne de dumnezeieştile nunţi, să bolim cu sărăcie de fapte bune, că ne va urî Logodnicul şi nu ne va primi nicidecum, dacă nu va vedea făgăduinţele noastre. Care sînt acestea? A ne îngriji de trup mai puţin, iar sufletul a-l hrăni mai mult.

Precum nu putem două găleţi pline de apă a le sui deodată, că pe osia care se învîrteşte una se pogoară deşartă, iar cealaltă se suie -, aşa este şi cu noi. Cînd toată purtarea de grijă o avem în suflet, el se suie umplîndu-se de bunătăţi şi dorind cele înalte. Iar trupul nostru, făcîndu-se uşor prin pustnicie, nu îngreunează puterea care stăpîneşte. Pentru acest lucru Apostolul este martor, căci zice: Pe cît omul nostru din afară se strică, pe atît cel dinlăuntru se înnoieşte.

În mănăstire eşti de obşte? Deci să nu-ţi schimbi locul, că te vei vătăma mult. Precum o pasăre zburînd de pe ouă le face răsuflate şi fără prăsilă, aşa şi o fecioară, ori un monah degeră şi moare cu credinţa, mutîndu-se din loc în loc. Să nu te amăgească desfătarea bogaţilor din lume, ca şi cum ai avea ceva folos din dezmierdare. Dacă aceia iubesc meşteşugul bucătăriei, tu cu postire şi cu mîncărurile cele simple covîrşeşte îndestularea acelora. Căci se zice: sufletul în saţiu fiind, îşi bate joc de faguri, iar celui care este în lipsă şi cele amare i se par dulci. Să nu te saturi de pîine, că nu vei pofti vin.

Trei sînt capetele cele dintîi ale vrăjmaşului, din care toată răutatea se coboară: pofta, dezmierdarea şi întristarea. Acestea atîrnă una de alta şi urmează una alteia. Pe dezmierdare a o ţine în frîu este cu putinţă, iar pofta este cu neputinţă; pentru că dezmierdarea pleacă de la trup, iar pofta de la suflet; iar întristarea vine din amîndouă. Deci, nelăsînd pofta să lucreze, şi pe celelalte le-ai risipit. Iar de o vei lăsa să sporească, nicidecum nu va lăsa sufletul să se însănătoşeze, căci scris este: nu da ieşire apei. Deci, nu folosesc tuturor toate. Fiecare în a sa minte deplin să se cerceteze.

Multora le foloseşte a fi în viaţă de obşte, dar şi multora a trăi retras de folos le este. Precum unele răsaduri cresc în locurile cele umede, iar altora le priesc locurile cele uscate; astfel şi oamenii, unora le fac bine locurile cele mai înalte, iar alţii în cele mai smerite se mîntuiesc. Deci mulţi din cetate, cugetînd la cele ale pustiei, s-au mîntuit, iar mulţi fiind în munte, dar făcînd cele ale poporului de obşte, au pierit. Pentru că este cu putinţă ca, fiind împreună cu mulţi să cugete cele ale singurătăţii, şi iarăşi fiind singur, cu gîndul petrece la alţii. Multe şi felurite sînt boldurile diavolului. N-a putut el să slăbească un suflet prin sărăcie? Îi dă bogăţie prin amăgire. N-a putut prin ocări? Îi pune înainte laude şi slave. S-a biruit el prin sănătate? Face trupul bolnav.

Pentru că neputînd cu dezmierdările a amăgi, prin durerile cele fără de voie ispiteşte şi face abateri în lături ale sufletului. Căci aduce boli grele, prin cererea lui, ca să-i tulbure pe oameni, împuţinînd dragostea lor către Dumnezeu. De te-ai arde de fierbinţeli groaznice şi de sete, dar păcătos fiind, acestea să le suferi aducîndu-ţi aminte de munca ce va să fie, de focul cel veşnic şi de pedepsele acelea, şi nu te vei împuţina, mai vîrtos bucură-te că te-a cercetat Domnul.

Apoi zicerea aceea de laudă s-o ai pe limbă: Chinuindu-mă, m-a pedepsit pe mine Domnul, dar morţii nu m-a dat. Eşti fier? Dar prin foc lepezi rugina. Dacă boleşti, fiind drept, de la cele mari spre cele mici sporeşti. Eşti aur? Prin foc te faci mai lămurit. S-a dat ţie îngerul satanei? Înveseleşte-te. Vezi cui te-ai făcut asemenea. Pentru că te-ai învrednicit de darul Sfîntului Apostol Pavel. Prin friguri te ispiteşte? Prin răceli te pedepseşte? Dar Scriptura zice: Am trecut prin foc şi prin apă. Deci, acum repaos s-a gătit. Ai dobîndit pe cea dintîi? Aşteaptă şi pe cea de-a doua, lucrînd. Căci se zice: Scăpătat şi în durere sînt eu.

Cînd vedem înaintea ochilor pe împotrivă luptătorul să nu ne întristăm, ci să stăm la rugăciune şi să cîntăm cu glas. Toate acestea s-au dat nouă spre surparea poftelor. Iar postirea şi culcarea pe jos s-au legiuit pentru a depărta dezmierdările cele de ruşine. Deci, dacă boala le-a slăbit pe acestea, de prisos este osteneala. Dar cea mai bună doctorie la boală este pustnicia cea mare; apoi a suferi şi a trimite lui Dumnezeu laude de mulţumire. Ne lipsim de ochi? Să suferim aceasta, pentru că uneltele nesaţiului le-am lepădat, iar cu ochii cei dinăuntru privim slava Domnului. Am asurzit? Să mulţumim, lepădînd auzul cel deşert. Pătimim de mîini? Dar pe cele dinăuntru le avem pregătite către războiul împotriva vrăjmaşului. Stăpîneşte boala tot trupul? Atunci sănătatea după omul cel dinăuntru mai mult va creşte.

Dacă sîntem în viaţă de obşte să alegem ascultarea mai vîrtos decît pustnicia. Pentru că aceasta ne învaţă trecerea cu vederea, iar aceea făgăduieşte smerita cugetare. Dar cum vom deosebi pustnicia cea dumnezeiască şi împărătească de cea tiranică şi diavolească? Să ai un îndreptar de postire. Nu patru sau cinci zile să posteşti, iar în cealaltă zi să te îndestulezi cu mulţime de bucate, pentru că totdeauna nemăsurarea este aducătoare de stricăciune. Nu deodată să cheltuieşti lucrurile tale, căci gol te vei afla în război şi lesne vei fi robit. Arma noastră este trupul, iar sufletul este ostaşul. Deci, de amîndouă îngrijeşte-te. Eşti tînără şi sănătoasă? Posteşte, că va veni bătrîneţea plină de neputinţă.

Cît poţi învistiereşte hrană sufletească, ca îmbolnăvindu-te, să o afli; posteşte cu socoteală şi în toate zilele. Vezi să nu intre pe furiş vrăjmaşul sub chipul postirii tale. Pentru aceasta Mîntuitorul a zis: Făceţi-vă iscusiţi schimbători de bani. Adică pecetea cea împărătească s-o cunoaşteţi cu dinadinsul, pentru că sînt şi peceţi mincinoase. Felul aurului acelaşi este, dar se deosebeşte prin pecete. Deci, aurul este postirea, înfrînarea şi milostenia. Dar şi urmaşii elinilor pun pe aur chipul lor cel tiranic; şi ereticii toţi prin el se laudă.

Se cade dar a-i vedea pe aceştia şi a fugi de dînşii, ca de nişte făcători de peceţi mincinoase. Caută ca nu cumva, prin neiscusinţă căzînd între dînşii, să te păgubeşti. Deci, primeşte cu întemeiere crucea Domnului, închipuită în faptele bune, adică credinţă dreaptă, împreună cu fapte bune.

Se cade deci, a cîrmui bine sufletul; iar fiind în viaţă de obşte, să nu căutăm ale noastre, ci maicii celei după credinţă, adică Bisericii a ne supune. Dacă ne-am surghiunit pe noi înşine din hotarele cele lumeşti, pe cele ce le-am lepădat, să nu le mai căutăm. Acolo avem slavă, iar aici ocară. Acolo îndestulare de hrană, aici chiar lipsă de pîine. În lume cei ce greşesc, chiar fără voia lor, sînt puşi la închisoare, iar noi pentru păcatele noastre ne închidem pe noi înşine, ca să scăpăm de munca ce va să fie. Posteşti? Să nu pui ca pricină boala. Că şi cei ce nu postesc în aceeaşi boală au căzut. Ai început binele? Să nu dai înapoi, căci vrăjmaşul te surpă pentru nerăbdarea ta.

Cei ce încep a pluti, dacă au vînt bun, întind pînzele. Însă corăbierii pregătesc corabia pentru orice fel de vînt şi luptîndu-se cu furtuna, plutesc înainte; aşa şi noi, întîmpinînd vînt potrivnic, vom întinde crucea în loc de pînze şi fără frică vom săvîrşi înotarea”.

Acestea sînt învăţăturile preaîmbunătăţitei Sinclitichia, dar mai vîrtos prin fapte decît prin vorbe învăţa. Însă şi multe alte fapte mari s-au făcut cunoscute despre dînsa, spre folosul celor ce o ascultau şi o vedeau; şi atîta mulţime de bunătăţi au odrăslit într-însa, încît limba omenească nu poate a le spune. Dar diavolul, urîtorul de bine, se topea, nesuferind atîta îmbelşugare de bunătăţi şi întru sine plănuia cum ar putea să tulbure răsăritul faptelor ei bune. De aceea cerea de la Dumnezeu spre nevoinţa cea desăvîrşită pe viteaza fecioară; şi atît de mult i-a uneltit el cu vrăjmăşia, căci boala i s-a început nu de la mădularele cele din afară, ci atingîndu-se de plămîni, îi producea adîncă durere, încît era nemîngîiată de ajutorul de la oameni; apoi îi aprindea boala într-atît, încît peste puţină vreme avea să-i aducă sfîrşitul ei.

Deci, cîte puţin topindu-i plămînii, avînd şi friguri necontenite, îi rodea trupul ca o pilă; iar fericita era de optzeci de ani, cînd diavolul i-a trimis suferinţele lui Iov. Pentru că, precum şi atunci la Iov, aceleaşi pătimiri le-a uneltit; însă acum făcea mai împovărătoare usturimile; căci fericitul Iov a suferit 35 de ani, iar acum vrăjmaşul îi dădea Sinclitichiei, vreme de trei ani şi jumătate, mai cumplite dureri.

Pe Iov l-a rănit în părţile cele din afară, iar la aceasta de la cele dinăuntru mergea înainte cu durerile. Căci, atingîndu-se de mădularele ei cele dinăuntru, mai mari şi mai grele dureri îi producea. Nu tot astfel mi se pare că s-au nevoit cei mai viteji mucenici, ca de-a pururea pomenita Sinclitichia; pentru că la aceia ucigătorul se apropia la cele din afară. Chiar sabie ori foc de le aducea, mai uşor era decît ispitirile cele de faţă; căci ca printr-un cuptor înfocat ardeau măruntaiele ei, aprinzînd focul cîte puţin, ca o pilă prin vreme îndelungată, precum s-a zis, îi rodea trupul. Este adevărat că grea şi fără omenie era această durere, iar pedeapsa era mare, ca a judecătorilor nedrepţi.

Fericita, suferind cu vitejie, nu slăbea cu cugetul, ci se înarma tot mai mult împotriva vrăjmaşului, căci prin bunele sale învăţături, pe cei răniţi de dînsul îi vindeca, şi ca de la un leu le smulgea sufletele, fără răni. Apoi vindeca pe cei răniţi cu doctoriile lui Hristos cele mîntuitoare, iar pe cei nerăniţi îi ferea; pentru că, arătîndu-le cursele diavolului, îi izbăvea de pedeapsă. Le spunea minunat să nu fie fără grijă de sufletele ce s-au afierosit lui Dumnezeu, căci acestora mai ales se împotriveşte vrăjmaşul. Cînd ele se liniştesc, el scrîşneşte cu dinţii, apoi, biruindu-se, se dezgustează; şi ducîndu-se pe furiş, pîndeşte necontenit să vadă de vor adormi, ca aşa să intre; iar pe cele ce nu au grijă, le împiedică de la bine. Precum este cu neputinţă ca cel rău să nu aibă scînteie de bine, aşa dimpotrivă cei credincioşi, care se luptă, mi se pare, că au uneori parte în locurile cele potrivnice.

Deci, de multe ori un om pare cu totul prea urît, dar este milostiv. Iar cei sîrguitori de multe ori au întreagă înţelepciune, postire şi pustnicie dureroasă, dar sînt avari şi grăitori de rău. Deci, se cade a nu ne lenevi spre cele mici, ca unele ce nu pot vătăma, pentru că picătura mică găureşte piatra. Cele mari ale bunătăţilor vin oamenilor de la dumnezeiescul dar, iar relele ce ni se par a fi mici, prin noi înşine să le alungăm. Cel ce s-a luptat pentru cele mari, iar pe cele mici a defăimat, mult se va vătăma; căci Domnul nostru Iisus Hristos, ca un Tată adevărat, întinde mîna copiilor Lui, care de curînd au început a umbla, şi izbăvindu-i de orice fel de primejdii, către cele mici ne îndeamnă a ne porni. Cel ce face pe cele mici, este lesne pornit spre cele mari.

Deci, duşmanul binelui, iarăşi văzînd pe Sinclitichia întărindu-se împotriva lui, se necăjea, şi, înţelegînd că tirania sa va fi surpată, începu un alt fel de răutate: i-a rănit organele glăsuitoare, ca să taie cuvîntul ei, părîndu-i-se că prin aceasta va lăsa flămînde de dumnezeiescul cuvînt pe cele ce se apropiau de dînsa; dar, deşi n-o mai puteau asculta, ele priveau la chinurile ei şi se întăreau cu duhul, căci rănile cele trupeşti vindecă sufletele cele rănite, văzînd răbdarea şi mărimea de suflet a fericitei.

Atunci altă ispită i-a dat vrăjmaşul: o durere de măsea, care în 40 de zile i-a pricinuit stricăciune groaznică a gurii, încît nimeni nu putea să se apropie de ea. Cînd era trebuinţă să fie îngrijită, o mulţime de tămîie se ardea, pentru a intra la dînsa, şi iarăşi se depărta, din pricina mirosului celui greu şi nesuferit. Fericita vedea pe împotrivă luptătorul şi nicidecum nu cerea ajutor omenesc, arătînd prin aceasta bărbăţia sa. Apoi, fiindcă cele adunate o rugau ca să ungă cu leacuri locul cel dureros, ea nu se îndupleca; căci socotea că prin aceasta se surpă preaslăvita sa nevoinţă.

De aceea cele adunate au trimis să cheme pe un oarecare doctor, ca doar ar putea s-o înduplece să dobîndească vindecarea. Iar ea nu voia, zicînd: “De ce mă atrageţi pe mine de la această luptă? De ce căutaţi cele ascunse? De ce iscodiţi ceea ce se face, nevăzînd pe cel ce o face?” Doctorul care era de faţă, zicea către dînsa: “Nu pentru vindecare ori mîngîiere întrebuinţăm doctoria, ci pentru ca partea cea moartă, după obicei s-o îngropăm, ca să nu strice împreună şi pe cele sănătoase; căci ceea ce se aduce celor morţi, aceasta facem şi noi, pentru că dăm aloe, smirnă şi mirsină amestecată cu vin”.

Ea a primit sfatul, mai vîrtos fiindu-i milă de cele adunate, care doreau ca ea să se vindece. Căci cine nu s-ar fi înspăimîntat văzînd nevindecarea rănii? Cine nu s-a folosit, înţelegînd răbdarea fericitei? Cine nu s-a întărit, văzînd căderea vrăjmaşului? Pentru că acolo el pusese rana, de unde ieşea izvorul cel de mîntuire şi prea dulce al cuvintelor şi ca o fiară mîncătoare de sînge izgonea toată sîrguinţa celor ce veneau la ea ca să audă cuvîntul. Vrăjmaşul ca pe o femeie o defăima, căci nu ştia cugetul ei cel cu bărbăţie. Dar ea s-a nevoit trei luni şi mai mult în acest fel şi prin putere dumnezeiască îşi ţinea tot trupul; deci nu primea cele folositoare spre întărirea lui, căci nu lua nici hrană. Şi cum putea primi hrana, avînd atîta durere în trup? Apoi se depărtase de dînsa şi somnul, tăindu-se de chinuri. Cînd era aproape de marginea biruinţei şi încununării ei, a văzut mulţime de îngeri, în strălucirea unei lumini negrăite, aproape de uşile raiului.

După vederea acestora a spus celorlalte ceea ce i se arătase, şi le sfătuia a suferi cu vitejie şi fără împuţinare toate durerile; dar le-a mai spus că după trei zile se va despărţi de trup. Dar nu numai atît, ci şi ceasul ducerii ei le-a arătat. Deci, sfîrşindu-se vremea, fericita Sinclitichia s-a dus către Domnul, primind răsplata nevoinţelor de la El, adică împărăţia cerurilor, pe care facă-se a o dobîndi noi toţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin.

Unii spun că Sfîntul Atanasie cel Mare, scriitorul acestei vieţi, ar fi fost ascuns într-o groapă, lîngă această fecioară, timp de şapte ani, cînd ereticii căutau să-l omoare.

Canon de rugăciune către Sfânta Cuvioasă Sinclitichia

Tropar Sfintei Cuvioase Sinclitichia, glasul al 8-lea:

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioasă Maică Sinclitichia, duhul tău.

Cântarea 1, glasul al 2-lea. Irmos: Veniţi popoarelor să cântăm…

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dorind a încununa cu cântări pomenirea ta, ţie mă supun, eu cel lipsit de glas şi cu totul necurat; ci, dă-mi cuvânt de înţelepciune şi de curăţie, prin rugăciunile tale.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ridicându-ţi gândul către Dumnezeiasca Înălţime şi către noianul bunătăţilor şi cunoscând ce lucru sunt desfătările cele de sus, te-ai îndepărtat de toate cele ale tale.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Înălţându-ţi gândul către Dumnezeul Cel Preaînalt, trupul tău, care era ţintuit de cele pământeşti, prin postiri şi prin osteneli l-ai uşurat, dorind cununa cea strălucită.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Rămânând Ceea ce era, Cel Ce S-a Întrupat din pântecele tău, Născătoare de Dumnezeu, ne-a dăruit nouă celor născuţi din ţărână ceea ce eram mai înainte, izbăvindu-ne din greşeli.
Cântarea a 3-a. Irmos: Întăreşte-ne pe noi întru Tine…

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nicicum nu ţi-ai cruţat trupul de multele răni, silindu-l fără de încetare către durerile sihăstriei, întru care ispititorul era alungat.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Alesu-ţi-ai, cuvioasă, calea cea strâmtă, mijlocitoare a Vieţii Celei Nestricăcioase şi Dumnezeieşti, defăimând pe cea largă; căci cu nimic nu este mai rău, pentru cel ce cu adevărat are minte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Floarea cea rumenă a feţei ai lepădat-o cu topirea şi cu nevoinţele înfrânării; şi aprinderea ochilor tăi ai stins-o cu mulţimea lacrimilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Întrupându-Se Cuvântul din tine, Preacurată şi vrând să spele trupul omenesc de întinăciune, ca un Chip al Curăţirii Celei fără de întinăciune este primit de ape.

Irmosul:

Întăritu-s-a inima mea în Domnul, înălţatu-s-a fruntea mea întru Dumnezeul meu şi s-a lărgit gura mea împotriva vrăjmaşilor mei.
Cântarea a 4-a. Irmos: Venit-ai din Fecioară…

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu, cea deosebită prin frumuseţea trupului, te-ai făcut multora pricină de privelişte nefericită. Pentru aceea plecând din viaţă te-ai făcut părtaşă Frumuseţii Celei Dumnezeieşti.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca Iov ai răbdat pătimirea trupului; nu ai cunoscut mai înainte cuvânt de urmarea sfârşitului; ci, supunându-te vremii şi firii, te-ai mutat către Locaşul cel Dumnezeiesc.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Depărtându-te de rudenii, de părinţi şi de avere, te-ai alăturat numai lui Hristos, Bogăţia Cea Nefurată şi Necheltuită, cu Care împreună te-ai arătat părtaşă măririi celei de sus.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Naşterea ta a izbăvit pe Adam din stricăciunea care lucra asupra oamenilor; că şi zămislirea s-a făcut fără stricăciune şi mai presus de om; pentru aceea izbăveşte-mă, Fecioară, de stricăciunea răutăţilor.
Cântarea a 5-a. Irmos: Dătătorule de lumină…

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcutu-te-ai locaş Cuvântului, Celui Ce locuieşte în suflete curate, înţeleaptă; că tu, preamărită, ai luminat frumuseţea sufletului tău, cu multe osteneli sihăstreşti.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ucisu-ţi-ai trupul, cel rumenit de har firesc, prin multe osteneli şi ţi-ai luminat mai vârtos chipul sufletului, care străluceşte vesel, cu lumina faptelor bune.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Materia trupului arzând-o tu cu dragostea cea către Hristos, a sufletului tău, acum cu adevărat te bucuri în chip netrupesc, împreună cu îngerii cei fără de trup, privind pe Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Capul celor dreptcinstitori de Dumnezeu, Preacurată, Cel Ce S-a născut din pântecele tău cu adevărat fără de sămânţă, a zdrobit acum capetele vrăjmaşului, celui ascuns în ape.
Cântarea a 6-a. Irmos: De adâncul greşelilor…

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminându-te cu Raza Duhului, toată desfătarea poftelor trupeşti ai lepădat-o; că te-ai rănit cu dragostea de cele bune.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Astăzi ţi-a strălucit pomenirea, mai luminat decât Luceafărul luminând întunericul sufletelor, ceea ce eşti podoaba călugărilor şi a sihaştrilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cinstea curăţiei ai păzit-o, poftind Cămara de mire cea nestricăcioasă; că te-ai aprins de dragostea lui Hristos, a Mirelui tău Cel Minunat.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca să ne umplem noi de mărire a venit Domnul Slavei la omul cel fără de mărire. Că spălându-Se ca un Om, Fiul tău, Preacurată, a mărit pe oameni.

Irmosul:

Iona din pântecele iadului striga: scoate din stricăciune viaţa mea. Iar noi strigăm Ţie: Atotputernice, Mântuitorule miluieşte-ne pe noi.
Cântarea a 7-a. Irmos: Porunca cea potrivnică…

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rău socotind potrivnicul, gândea să slăbească tăria sufletului tău cu pătimiri. Dar te-a aflat ca pe un Iov răbdător şi înţelept; şi rănindu-se cu înţeleaptă răbdare a ostenelilor tale, a fost alungat.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sufletul tău cel înţelept, încărcat cu cele mai frumoase şi Dumnezeieşti poveri, a scăpat acum de întreitele valuri ale vieţii, la Limanul Cel Liniştit, unde este pregătită odihna multelor tale răbdări întru suferinţe.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Lumină ai adus în viaţa de obşte, povăţuind ca nimeni să nu-şi schimbe locul în care a ajuns. Că statornicia este solitoare de mare răsplată; şi cu adevărat nu te-ai lenevit a fi folositoare schimnicelor, cu cuvintele şi cu faptele.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Firea apelor mă spală de păcate cu semnul naşterii tale, celei mai presus de cuvânt, Mireasă a lui Dumnezeu; căci Curăţirea lui Dumnezeu, Făcătorul de lumină, spală pe cei întinaţi cu multe greşeli, Fecioară.
Cântarea a 8-a. Irmos: Pe Dumnezeu, Cel Ce…

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu, fericită, ai dorit cu adevărat să ajungi în pământul celor blânzi, unde locuiesc în veci Cetele îngerilor, ale cuvioşilor şi ale fecioarelor, care laudă cu cântări pe Hristos în veci.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu frumuseţea firii deosebindu-te de patimi, ai purtat grijă de suflet, ca să învingi prin înţelepciune patimile sufleteşti, cu chipul tău. Pentru aceasta stingând frumuseţea trupului ai aprins sufletul tău prin sihăstrie.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Dobândind gând priveghetor către Dumnezeu, cu râvna sufletului ai adormit în cele din urmă măiestriile înşelătorului, născocitor de rele; iar acum, prealăudată, fiind adormită, vieţuieşti în veci.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Vrând Fiul tău să nască din nou pe oameni, Preacurată, pentru dragostea cea desăvârşită, se grăbeşte ca un Om către Iordan, ca fără de întinăciune să Se boteze, cufundând în apă toată întinăciunea răutăţii.

Irmosul:

Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Împăratul Slavei, Cel Unul fără de început, pe Care Îl binecuvântează Puterile Cerului şi de Care se înfricoşează Cetele îngereşti, preoţi lăudaţi-L, popor preaînalţă-L întru toţi vecii.
Cântarea a 9-a. Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul…

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminându-te cu frumuseţile fecioriei, mărită, te-ai înfrumuseţat cu cununile vieţuirii sihăstreşti. Pentru aceasta, cu cunună îndoită, te încununează pe tine Mirele tău Cel Minunat, de a Cărui dragoste ai fost rănită.

Stih: Sfântă Cuvioasă Sinclitichia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu te-a ruşinat, Sfântă Preacinstită Sinclitichia, nădejdea pe care o aveai în inima ta, pentru cele viitoare; că acum ai luat răsplătirile ostenelilor de la Mântuitorul Hristos; pentru că ai săvârşit tot felul de nevoinţe.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu putere şi întărire te-ai îmbrăcat în Hristos, cinstită şi ai smerit până la pământ fruntea celui ce a grăit nedreptăţi întru înălţime. Pentru aceea te-a împodobit pe tine cu cununa biruinţei, Iisus, Dătătorul de biruinţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Prin tine, Preacurată, a luat sfârşit căderea strămoşilor nemaiavând putere să meargă mai departe; căci prin Botezul Fiului tău s-a cufundat acum toată răutatea. Deci, pe tine, Ceea ce eşti Pricinuitoarea curăţiei, te cinstim.

Irmosul:

Pe Maica cea mai presus de fire şi pe Fecioara cea după fire, pe Singura Binecuvântată între femei, cu cântări noi credincioşii, după datorie, o mărim.
SEDELNA, glasul al 5-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel împreună…

Întrecând deprinderea răbdării ostenelilor schimniceşti, te desfătezi în ceruri de locaş deosebit şi te umpli de mai bună strălucire. Pe calea cea aspră bărbăteşte umblând, ai biruit cele de aici şi îngerilor te-ai asemănat; iar acum te împărtăşeşti de mărirea lor.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Apolinaria, fecioara, care s-a nevoit în chip de bărbat (apr. 470)
5f1df911-dcb6-431a-896b-2c67a6899f58

 Murind Arcadie, împăratul grecilor (395-408), iar Teodosie, fiul lui, fiind de opt ani, şi deci nedestoinic pentru ocîrmuirea împărăţiei, Honoriu, împăratul Romei (395-423), fratele lui Arcadie, a încredinţat învăţătura tînărului împărat, precum şi ocîrmuirea a toată împărăţia grecească unui nobil dintre cei de frunte, anume Antemie, bărbat înţelept şi drept-credincios.

Acesta, pînă la venirea în vîrstă a lui Teodosie, era socotit de toţi împărat, pentru aceea şi Sfîntul Simeon Metafrast, începînd a descrie viaţa aceasta, zice: “Împărăţind drept-credinciosul împărat Antemie”. Acest Antemie avea două fiice: una din ele, mai mică, avea duh necurat încă din scutece, iar cea mai mare, din tinereţe se îndeletnicea cu rugăciuni pe la sfintele biserici; iar numele ei era Apolinaria. Venind în vîrsta cea desăvîrşită, părinţii ei voiau s-o însoţească cu bărbat, dar ea se lepăda, zicîndu-le: “Voiesc să merg la mănăstire, să ascult dumnezeieştile Scripturi şi să învăţ rînduiala monahală”. Părinţii ei îi ziceau: “Noi voim să te căsătorim”. Iar ea le răspundea: “Nu voi să am bărbat, ci nădăjduiesc că pe mine mă va păzi Dumnezeu curată întru frica Sa, precum a păzit neprihănite pe sfintele Sale fecioare”.

Deci, se părea părinţilor un lucru nou şi minunat că în anii tinereţelor ei grăia unele ca acestea, fiind cuprinsă de o asemenea dumnezeiască dorire. Apoi Apolinaria a rugat pe părinţii ei să-i aducă o monahie care s-o poată învăţa Psaltirea şi citirea sfintelor Scripturi.

Împăratul Antemie se mîhnea mult de dorirea ei, pentru că voia s-o însoţească cu bărbat. Văzînd că fecioara a rămas neschimbată în hotărîrea sa şi nu voia să primească darurile ce-i aduceau tinerii cei de neam mare, care doreau s-o ia de soţie, părinţii au zis: “Ce voieşti, fiică?” Iar ea a răspuns: “Mă rog vouă ca să mă daţi lui Dumnezeu, că veţi lua răsplată pentru a mea feciorie”. Deci, văzînd gîndul ei neschimbat, tare şi iubitor de Dumnezeu, a zis: “Voia Domnului să fie”. I-au adus, deci, o monahie iscusită, care a învăţat-o a citi dumnezeieştile cărţi.

După aceasta, a zis către părinţi: “Rogu-mă vouă, să mă lăsaţi ca să văd Sfintele Locuri de la Ierusalim, să mă rog acolo şi să mă închin cinstitei Cruci şi Sfintei Învieri a lui Hristos”. Dar ei n-au vrut s-o lase, de vreme ce pe dînsa singură o aveau mîngîiere în casa lor. Apoi o iubeau mai mult decît pe sora ei cea chinuită de duhul necurat. Însă, după ce i-a rugat multă vreme, ei s-au învoit s-o lase.

Deci, i-au dat slugi şi slujnice multe, aur şi argint destul şi i-au zis: “Primeşte, fiică, acestea şi să mergi să-ţi împlineşti făgăduinţa ta, pentru că Dumnezeu voieşte să-I slujeşti Lui ca roabă”. Apoi, suind-o într-o corabie, au sărutat-o şi i-au zis: “Pomeneşte-ne şi pe noi, fiică, la Sfintele Locuri”. Ea le-a răspuns: “Precum voi împliniţi dorinţa inimii mele, aşa să împlinească şi Dumnezeu cererea voastră, iar în ziua răutăţii să vă izbăvească”. Astfel, despărţindu-se de părinţi, a plecat cu corabia.

Ajungînd la Ascalon, a rămas cîteva zile, din pricina furtunii de pe mare şi a înconjurat toate bisericile şi mănăstirile de acolo, rugîndu-se Domnului şi dîndu-le ajutoare. Apoi, aflînd împreună călători, a mers în Sfînta Cetate a Ierusalimului şi s-a închinat Învierii Domnului şi cinstitei Cruci, făcînd rugăciune cu dinadinsul pentru părinţii săi. După aceea mergea în toate zilele la mănăstirile de fecioare, dînd acolo multă milostenie; apoi a început a libera slugile şi slujnicele cele de prisos, milostivindu-se spre dînsele şi încredinţîndu-se în rugăciunile acestora.

După cîteva zile, împlinindu-şi rugăciunile la Sfintele Locuri şi fiind la Iordan, ea a zis către cei ce erau cu dînsa: “Fraţii mei, voiesc să vă liberez şi pe voi; dar să mergem mai întîi în Alexandria, să ne închinăm Sfîntului Mina”. Ei au răspuns: “Fie precum voieşti, stăpînă”.

Deci, cînd s-a apropiat de Alexandria, antipatul s-a înştiinţat de venirea ei şi a trimis oameni cinstiţi ca s-o întîmpine şi să se închine ei ca unei fiice împărăteşti; iar ei, neplăcîndu-i cinstea ce i se făcea, a venit noaptea în cetate şi intrînd singură în casa antipatului, i s-a închinat lui şi femeii lui. Iar antipatul cu femeia sa au căzut la picioarele ei, zicîndu-i: “De ce ai făcut aşa, stăpînă? Noi am trimis la tine ca să ne închinăm ţie, iar tu, fiind stăpîna noastră, ai venit la noi plecîndu-te”. Fericita Apolinaria a zis către dînşii: “Voiţi să-mi faceţi un lucru plăcut?” Ei au răspuns: “Da, stăpînă”. Sfînta zise către dînşii: “Lăsaţi-mă, nu mă supăraţi cu cinstea, pentru că vreau să mă duc să mă închin Sfîntului Mucenic Mina”.

Deci, cinstind-o cum se cădea, au liberat-o cu daruri. Fericita a împărţit acele daruri la săraci, însă a zăbovit în Alexandria, înconjurînd bisericile şi mănăstirile. Apoi a aflat în casa în care găzduia o bătrînă, pe care miluind-o cu daruri, a rugat-o să-i cumpere în taină o mantie, paraman, camilafcă, brîu de curea, şi toată îmbrăcămintea bărbătească a rînduielii monahiceşti. Bătrîna, cumpărîndu-le şi aducîndu-le fericitei, a zis: “Dumnezeu să-ţi ajute, maica mea”.

Apolinaria, luînd acele haine, le-a ascuns, ca să nu ştie despre ele cei ce erau cu dînsa; apoi a liberat pe celelalte slugi şi slujnice, oprindu-şi numai o slugă bătrînă şi un eunuc. După aceea, suindu-se în corabie, a mers la Lemmos; iar de acolo, luînd patru dobitoace, s-a dus la mănăstirea Sfîntului Mucenic Mina, căruia închinîndu-se şi împlinindu-şi rugăciunea, a mers la schit ca să se închine sfinţilor părinţi care erau acolo.

Era seară cînd a pornit în cale şi a poruncit eunucului să stea înapoia căruţei; iar sluga cealaltă fiind înainte, cîrmuia dobitoacele; însă fericita şezînd înăuntru acoperămîntului, şi avînd cu sine îmbrăcămintea monahală, se ruga în sine, cerînd ajutor de la Dumnezeu, pentru scopul său. Căruţa a ajuns într-o vale mlăştinoasă, ce avea lîngă dînsa un izvor, care mai pe urmă s-a numit “izvorul Apolinariei”. Fericita Apolinaria, ridicînd acoperămîntul căruţei şi văzînd pe amîndouă slugile dormind, pe eunuc şi pe vizitiu, s-a dezbrăcat de hainele mireneşti şi s-a îmbrăcat cu hainele monahiceşti, cele bărbăteşti, şi a zis către Dumnezeu: “Cel ce mi-ai dat începutul acestui chip, învredniceşte-mă să-l port pînă la sfîrşit, după voia Ta cea sfîntă, Doamne”. Apoi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a pogorît încet din căruţă, pe cînd dormeau slugile amîndouă şi intrînd în luncă, s-a ascuns, pînă ce s-a dus căruţa mai departe; şi astfel s-a sălăşluit sfînta în pustiul acela, vieţuind singură cu Dumnezeu, pe care L-a iubit. Dumnezeu, văzîndu-i dragostea cea osîrdnică, o acoperea cu mîna Sa, ajutîndu-i asupra nevăzuţilor luptători şi dîndu-i trupească hrană din pomii finicului.

Cei din căruţa aceea, din care sfînta s-a pogorît în taină, adică eunucul şi bătrînul, după ce au mers mai departe, s-au deşteptat tocmai cînd se lumina de ziuă. Văzînd căruţa deşartă, s-au înspăimîntat foarte, pentru că vedeau numai hainele stăpînei, iar pe dînsa nu. Se mirau, neştiind unde s-a dat jos, unde s-a dus şi pentru ce şi încă dezbrăcîndu-se de toate hainele. Căutînd-o mult şi strigînd-o cu mare glas, după ce n-au putut s-o găsească, nu se pricepeau ce să facă, decît numai să se întoarcă înapoi. Astfel, întorcîndu-se în Alexandria, au spus toate antipatului. El, minunîndu-se de lucrul ce i s-a spus, îndată a anunţat prin scrisoare pe împăratul Antemie, tatăl Apolinariei, despre toate, cu de-amănuntul, iar hainele fiicei lui, care rămăseseră în căruţă, le-a trimis cu eunucul şi bătrînul.

Împăratul, citind scrisoarea nobilului, a plîns foarte mult; iar mai ales, privind spre hainele iubitei lor fiice, amîndoi, tatăl şi mama, se tînguiau cu nemîngîiere, şi împreună cu dînşii plîngeau toţi boierii. După aceea, Antemie mulţumind lui Dumnezeu, a zis: “Dumnezeule, Tu ai ales-o, întăreşte-o cu puterea Ta”. Plîngînd toţi iarăşi, unii boieri mîngîiau pe împăratul, zicîndu-i: “Apolinaria s-a făcut adevărata fimică a bunului Tată, ea acum este adevărata ramură a Împăratului Cel dreptcredincios”. Acestea şi mai multe grăind, s-a potolit puţin tînguirea lui amară. Toţi se rugau lui Dumnezeu pentru dînsa, ca s-o întărească la o viaţă ca aceea, căci au înţeles că la o viaţă aspră s-a dus în pustie, după cum era şi adevărat.

Deci, această sfîntă fecioară a petrecut cîţiva ani în acel loc, unde s-a coborît din căruţă, sălăşluindu-se în pustietatea din luncă, din care ieşeau mulţime de ţînţari cumpliţi, ca un nor. Acolo se lupta cu diavolul şi cu trupul său, care la început era molatec, fiind crescută în casele împărăteşti; iar mai pe urmă se slăbise de osteneli, de posturi şi de privegheri. Era dogorită de zăduful zilei şi chinuită în tot felul de neîncetatele muşcături ale ţînţarilor. Cînd a voit Domnul ca ea să fie rînduită în ceata Sfinţilor Părinţi celor din pustie şi să fie ştiută de oameni, spre folosul multora, a făcut-o să plece din locul acela; căci îngerul Domnului arătîndu-i-se în vis, i-a poruncit să meargă în schit şi Dorotei să se numească. Deci, a ieşit în astfel de chip, că nimeni nu putea să cunoască ce fel de trup este, bărbătesc sau femeiesc.

Umblînd ea prin pustie, într-o dimineaţă a întîmpinat-o Sfîntul Macarie, şi i-a zis ei: “Binecuvîntează, părinte”. Iar ea încă cerea binecuvîntare de la dînsul, şi binecuvîntîndu-se unul pe altul, au mers la schit. A întrebat sfînta pe stareţul acela: “Părinte, cine eşti tu?” El i-a răspuns: “Eu sînt Macarie”. Apoi ea a zis: “Să faci dragoste, părinte, ca să mă laşi să locuiesc între fraţii tăi”. Îndată stareţul a dus-o în schit, i-a dat chilie, neştiind că este femeie, ci socotind că este un famen. Pentru că Dumnezeu nu i-a arătat lui acea taină, pentru cel mai mare folos ce avea să fie mai pe urmă la toţi şi pentru slava Sfîntului Său nume.

Apoi a întrebat-o cum o cheamă, iar ea a răspuns: “Dorotei îmi este numele şi, auzind despre Sfinţii Părinţi care petrec aici, am venit să mă fac părtaş al vieţii lor, de mă voi afla vrednic”. Stareţul iarăşi a întrebat-o: “Ce fel de meşteşug ai, frate?” Dorotei răspunse: “Ce-mi vei porunci, părinte, aceea voi lucra”. Deci i-a arătat ei să lucreze la împletituri din rogojini. Acea sfîntă fecioară trăia acolo, avînd chilie în mijlocul bărbaţilor, ca un bărbat şi ca unul din părinţii schitului, apărînd-o Dumnezeu ca să nu i se afle firea; apoi se silea să fie neîncetat ziua şi noaptea la rugăciune şi la lucrul rogojinilor.

După o vreme a început a fi slăvită de părinţi pentru asprimea vieţii sale cu care întrecea pe alţii. Ba, ceva mai mult, i se dăduse de la Dumnezeu darul de a tămădui neputinţele, încît numele lui Dorotei era în gurile tuturor. Pentru că toţi îl iubeau pe acest părut Dorotei şi ca pe un mare părinte îl cinsteau. Trecînd vreme îndelungată, diavolul care se afla în fiica cea mai mică a împăratului Antemie, sora Apolinariei, a început mai grozav a o chinui şi a striga: “De nu mă veţi duce în pustie, nu voi ieşi dintr-însa”. Dar aceasta cu vicleşug a meşteşugit-o diavolul, ca să dea pe faţă pe Apolinaria, care locuia în mijlocul bărbaţilor şi s-o izgonească din schit. Dar Dumnezeu nu-l lăsa ca să zică ceva de Apolinaria. Deci, chinuia diavolul mereu pe fecioară ca să fie dusă în pustie.

Atunci boierii au sfătuit pe împărat ca s-o trimită la sfinţii părinţi din schit, ca să se roage pentru dînsa. Astfel a făcut tatăl ei, adică pe fiica sa cea îndrăcită a trimis-o cu mulţime de slugi la părinţii pustnici. Venind ei în schit, a ieşit întru întîmpinarea lor Sfîntul Macarie şi i-a întrebat: “Pentru ce aţi venit aici, fiilor?” Iar ei ziseră: “Dreptcredinciosul nostru împărat Antemie a trimis pe fiica sa, ca voi, rugîndu-vă lui Dumnezeu, s-o tămăduiţi de boală”.

Luînd-o stareţul de la postelnic, a dus-o la părintele Dorotei – care era Apolinaria, sora celei îndrăcite -, şi i-a zis: “Să faci dragoste, frate, de vreme ce este fiica împăratului, căci are nevoie de rugăciunile părinţilor care sînt aici, precum şi de ale sfinţiei tale, să te rogi pentru dînsa şi s-o tămăduieşti; pentru că ţie s-a pregătit de la Dumnezeu această faptă bună”. Dorotei auzind aceasta, a început a plînge şi a zice: “Cine sînt eu, păcătosul, ca să gîndiţi astfel de mine, ca şi cum eu aş avea putere să izgonesc diavolii?” Îngenunchind, ruga pe stareţul, zicînd: “Lăsaţi-mă, părinte, ca să-mi plîng păcatele mele cele multe, pentru că eu sînt neputincios, prea simplu şi neiscusit la un lucru ca acesta”.

Macarie i-a zis: “Oare nu sînt alţi părinţi făcători de semne întru Dumnezeu? Însă acest lucru, ţie ţi s-a dat”. Iar Dorotei a zis: “Fie voia Domnului”. Deci, milostivindu-se spre cea îndrăcită, a luat-o în chilia sa şi a cunoscut-o că este sora ei; apoi plîngînd pentru dînsa şi îmbrăţişînd-o, îi zicea: “Bine ai venit la noi, soro”. Dar Dumnezeu a astupat gura diavolului ca să nu vădească pe roaba lui Dumnezeu Apolinaria, ce era în chipul cel bărbătesc; căci îşi tăinuia numele firii femeieşti în mijlocul bărbaţilor şi se lupta cu diavolul prin rugăciune.

Într-una din zile, începînd diavolul a chinui mai mult pe fecioară, s-a sculat fericita Apolinaria ridicîndu-şi mîinile spre Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi pentru sora sa. Atunci, diavolul nesuferind mai mult puterea rugăciunii, a răcnit cu glas mare: “Tu izgonindu-mă, ies de aici”. Deci, aruncînd pe fecioară, a ieşit. A-tunci Sfînta Apolinaria, luînd pe sora sa sănătoasă, a dus-o în biserică şi, căzînd la picioarele sfinţilor părinţi, a zis: “Iertaţi-mă pe mine, păcătosul, cel ce am greşit mult între voi”. Iar ei chemînd pe oamenii împărăteşti, le-a dat pe fiica împăratului, tămăduită prin rugăciunea şi cu binecuvîntarea lui Dorotei.

Deci s-a făcut bucurie mare părinţilor pentru fiica cea tămăduită. Atunci toată suita se bucura cu împăratul, slăvind pe Dumnezeu de atîta milă, pentru că vedeau pe fecioară sănătoasă şi cu faţa frumoasă. Sfînta Apolinaria mai mult se smerea între părinţi şi se nevoia peste măsură, apoi s-a făcut purtătoare de semne desăvîrşită.

După aceasta, diavolul a aflat un alt meşteşug prin care să mîhnească pe împărat şi casa lui s-o necinstească şi s-o ocărască, apoi să facă rău şi părutului Dorotei. Deci, a intrat iarăşi în fiica împăratului cea tămăduită; dar tăinuindu-se, nu părea a fi îndrăcită, ci o făcea ca şi cum a zămislit, încît din zi în zi i se mărea pîntecele şi, văzînd-o părinţii, s-au tulburat foarte. Aceştia întrebau pe fecioară cu cine a greşit şi cine a îngreunat-o. Iar ea, curată fiind cu trupul şi cu sufletul, le zicea: “Nu ştiu nimic şi nu cunosc de unde îmi este aceasta”. Dar părinţii, stăruind cu asprime şi cu bătaie silind-o să spună cu cine a păcătuit, diavolul a zis prin gura ei: “Monahul acela din schit, într-a cărui chilie am găzduit, acela m-a silit şi am zămislit de la dînsul”.

Atunci împăratul s-a mîniat foarte şi a trimis să piardă schitul. Mergînd voievodul cu oastea la schit, a zis cu mînie: “Daţi-ne pe monahul care a silit şi a îngreunat pe fiica împăratului, daţi-l nouă pe acela degrabă, mai înainte de a nu vă pierde pe voi toţi”. Aceasta auzind-o toţi părinţii, s-au înfricoşat foarte. Iar fericitul Dorotei stînd în mijloc, a zis: “Eu sînt, despre care voi întrebaţi, pe mine să mă prindeţi, eu sînt singur vinovat; iar pe ceilalţi părinţi, ca pe nişte nevinovaţi să-i lăsaţi în pace”. Acestea auzindu-le părinţii, s-au mîhnit şi ziceau către Dorotei: “Să mergem şi noi cu tine”. Pentru că nu-l credeau pe dînsul a fi vinovat. Fericitul Dorotei zicea către dînşii: “Stăpînii mei, rugaţi-vă numai pentru mine; căci eu nădăjduind la Dumnezeu şi în rugăciunile voastre, degrabă mă voi întoarce sănătos la voi”.

Deci, l-au dus pe el cu tot soborul în biserică, făcînd pentru dînsul rugăciune şi, încredinţîndu-l lui Dumnezeu, l-au dat voievozilor împărăteşti, care erau trimişi, pentru că avva Macarie şi ceilalţi părinţi ştiau că Dorotei nu este părtaş la nici o răutate. Ducînd pe Dorotei la împărat, a căzut la picioarele lui, zicînd: “Rogu-mă dreptei voastre credinţe ca să-mi îngăduiţi şi în tăcere să mă ascultaţi, a grăi despre fiica voastră; să mergem numai la un loc deosebit, că eu voi spune vouă toate; căci fecioara nu este prihănită şi nici nu s-a făcut curăţiei ei vreo silă”.

Deci, împăratul şi împărăteasa luară pe Dorotei şi, fiind singuri, ea a zis către dînşii: “În numele lui Dumnezeu, mă rog vouă, să-mi făgăduiţi, că după ce veţi cunoaşte adevărul, aveţi să mă lăsaţi la locul meu”. Deci, după ce i-au făgăduit şi au întărit cuvîntul împărătesc, atunci fericita Apolinaria le-a zis: “Cel ce a tămăduit în numele lui Dumnezeu pe fiica voastră, cu rugăciunile sfinţilor părinţi, eu sînt, smeritul”. Aceasta auzind-o împăratul şi împărăteasa, s-au mirat şi au rămas ca muţi, tăcînd; apoi, luînd aminte la ea, sfînta a grăit: “Eu voi adeveri vouă lucrul acesta, iar taina cea neştiută pînă acum, o voi descoperi pentru preamărirea numelui lui Dumnezeu şi spre ruşinarea diavolului, care cleveteşte pe cei nevinovaţi”.

Aceasta zicînd-o şi-a descoperit pieptul şi s-a arătat că nu este fire bărbătească, ci femeiască. Apoi a zis: “Tată, eu sînt fiica Apolinaria”. Acestea auzindu-le părinţii, s-au făcut ca morţii, de spaimă şi de mirare. Cunoscînd că este fiica lor, s-au bucurat nespus şi multe lacrimi de bucurie au vărsat în ziua aceea. Apoi au adus la fericita Apolinaria pe sora ei, care părea îngreunată, şi i-au zis ei: “Cunoşti pe acest monah?” Ea a răspuns: “Cu adevărat acesta este părintele care m-a făcut sănătoasă în numele lui Dumnezeu”.

Căzînd la picioarele sfintei, se ruga să-i tămăduiască şi pîntecele cel umflat. Iar Apolinaria, ridicînd de la pămînt pe sora sa, şi-a pus palma pe pîntecele ei şi îndată a fugit diavolul; apoi pîntecele s-a tămăduit şi s-a aşezat în măsura sa cea mai dinainte. Aceasta văzînd-o părinţii, au preamărit pe Dumnezeu şi au zis: “Cu adevărat aceasta este fiica noastră, Apolinaria”.

Atunci s-a făcut plîngere cu bucurie în casa împăratului, despre două lucruri: întîi că Apolinaria, fiica cea mai mare, de care pînă atunci nu aveau înştiinţare, fără nădejde, s-a aflat; şi al doilea, că cealaltă fiică s-a izbăvit de ruşine. Apoi Sfînta Apolinaria a petrecut la părinţii ei cîteva zile, povestind cu amănuntul toate cele despre ea şi slăvea pe Dumnezeu pentru toată rînduiala Sa.

Apoi sfînta, voind să se ducă la locul ei, părinţii o rugau ca să rămînă la dînşii, dar n-au putut s-o înduplece, nici să-şi schimbe cuvîntul lor dat ei, căci mai înainte de descoperirea tainei, se făgăduiseră ca împăraţi s-o lase la locul ei. Deci, chiar nevrînd, au liberat pe fiica lor cea iubită, plîngînd şi tînguindu-se; apoi în urmă veselindu-se cu duhul, pentru o fiică bună ca aceea, care s-a dat spre slujba lui Dumnezeu.

Apolinaria a rugat pe părinţii ei ca să îi ajute cu rugăciunile lor. Ei au zis: “Dumnezeu, Căruia te-ai făcut mireasă, să te păzească întru dragostea Sa şi să te acopere cu mila Sa. Apoi să ne pomeneşti şi pe noi, iubită fiică, în sfintele tale rugăciuni”. Ei voiau să-i dea mulţime de aur ca să-l ducă în schit, spre trebuinţa sfinţilor părinţi, dar ea n-a voit să ia, zicînd: “Părinţii mei n-au trebuinţă de bogăţiile acestei lumi, ca să nu cadă din bunătăţile cele cereşti”. Deci, făcînd rugăciune, mult plîngînd, şi sărutînd pe fiica cea iubită, au lăsat-o să meargă la locul ei, bucurîndu-se şi veselindu-se întru Dumnezeu.

După ce a ajuns în schit, s-au bucurat de dînsa părinţii şi fraţii, că fratele lor Dorotei s-a întors la dînşii întreg şi sănătos; de aceea au făcut în ziua aceea praznic, mulţumind lui Dumnezeu. Însă în schit nu ştia nimeni ce i s-a întîmplat ei la împărat; nici despre firea ei cea femeiască n-a ştiut nimeni. Deci, vieţuia Sfînta Apolinaria, adică părutul Dorotei, în mijlocul fraţilor, ca şi mai înainte, în a sa chilie. Iar cu puţine zile mai înainte, văzînd ducerea sa către Dumnezeu, a zis către avva Macarie: “Să faci dragoste, părinte, de mi se va întîmpla a mă duce din viaţa aceasta, să nu mă spele, nici să îngrijească fraţii trupul meu”. Iar stareţul i-a zis: “Cum se poate una ca asta?”

Mutîndu-se ea către Domnul, au mers fraţii să-i spele trupul şi văzînd că este cu firea femeiască, au strigat, zicînd: “Slavă Ţie, Hristoase, că ai mulţi sfinţi ascunşi!” Apoi, minunîndu-se Sfîntul Macarie că nu i s-a descoperit lui taina aceasta, a văzut în vis pe cineva, zicîndu-i: “Să nu te mîhneşti că s-a ascuns de tine acea taină; căci se cade şi ţie ca să fii încununat cu Sfinţii Părinţi cei din veac”. Cel ce se arătase i-a spus lui numele, viaţa şi neamul fericitei Apolinaria.

Deşteptîndu-se din somn stareţul şi chemînd pe fraţi, le-a spus vedenia, şi toţi mirîndu-se, au slăvit pe Dumnezeu cel minunat între sfinţii Săi. Apoi îngrijind de trupul sfintei, l-au îngropat cu cinste în partea dinspre răsărit a bisericii, în mormîntul Sfîntului Macarie şi se făceau multe tămăduiri de la sfintele ei moaşte, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mina din Sinai (VI)

Cuviosul Părintele nostru Mina s-a nevoit într-una din mănăstirile de obște de pe muntele Sinai în secolul VI după Nașterea Domnului. Timp de 50 de ani a îndeplinit diferite ascultări monahale. În ziua a treia după trecerea sa la Domnul, toți frații s-au adunat în biserică pentru a săvârși slujba pentru cel adormit. În vremea slujirii, din locul unde stătea cel răposat a început a izvorî o bună mireasmă ce a umplut biserica. Când, după poruncă, a fost deschis mormântul cu rămășițele adormitului Cuvios Mina, toți cei adunați au văzut cum, din amândouă picioarele sale, se prelingea un mir frumos mirositor. Atunci starețul le-a spus fraților:

– Priviți, acest mir a izvorât ca o sudoare de la muncile ce le-au purtat aceste picioare în timpul vieții; el s-a umplut de bună mireasmă ca mărturie că truda sa a fost primită de Domnul. Duceți și voi ascultările ce vi s-au încredințat, cu inimă curată și cu întreagă dăruire, pentru a primi răsplată pentru truda voastră de la Domnul Dumnezeu și Mântuitorul Nostru.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Grigorie din Acrita (Creta, Grecia) (apr. 820)
8e025d92-3fc9-4d5d-8333-e189f98e65ca

Acest sfânt era de neam din vestita insulă a Cretei. Părinţii lui, care erau foarte evlavioşi, se numeau Teofan şi Iuliana. După ce s-a îndeletnicit mulţi ani cu învăţătura cărţii, părinţii au poruncit sfântului să pască oile.
În acea vreme mărturisitorii credinţei celei adevărate sufereau mari strâmtorări de la luptătorii împotriva icoanelor. Iar tânărul Grigorie dorind fierbinte să păstreze dreapta credinţă, a plecat de acasă şi s-a dus în Seleucia. Acolo a stat vreme îndelungată hrănindu-se cu puţină pâine şi apă, şi ostenindu-se în cele plăcute lui Dumnezeu.
După moartea împăratului Leon, care era luptător împotriva icoanelor, cuviosul Grigorie s-a dus la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri. Şi a stat acolo doisprezece ani, dar ce a îndurat din partea agarenilor nu este cu putinţă să se arate, dacă vrea cineva să păzească scurtimea cuvântului. De la Ierusalim, cuviosul s-a dus la Roma şi a primit tunderea şi haina călugărească, domolindu-şi trupul cu înfrânarea. După moartea împăratului Stavrachie, a venit în fruntea împărăţiei Mihail Curopalatul Rangavi. Atunci sfântul Nichifor, ajuns la conducerea Bisericii, a trimis la Leon papa Romei, pe sfântul Mihail episcopul Sinadelor, cu gramata sobornicească. În Roma sfântul Mihail s-a apropiat sufleteşte de cuviosul Grigorie şi la întoarcere l-a luat cu sine şi l-a aşezat în Mănăstirea Acrita.
Aici cuviosul a îndurat de bunăvoie nevoinţe foarte mari: umbla desculţ, avea numai o cămaşă, dormea pe o rogojină şi la două, trei zile gusta puţină pâine. Locuinţa o avea într-o groapă adâncă, unde cu amar plângea pentru tulburările ce frământau atunci Bisericile creştine. Mai pe urmă, ieşind din groapă, a petrecut într-o chilie strâmtă, fiind îmbrăcat cu o cămaşă de piele; şi umplând cu apă un vas mare ce se afla în grădină, îşi lepăda noaptea cămaşa şi intra în vas, unde citea toată Psaltirea; iar după ce o citea, ieşea afară şi intra în chilie. Şi aşa a făcut în toate zilele vieţii sale. Deci, cu asemenea lupte nevoindu-se fericitul şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Simeon de la Lavra Peșterilor din Kiev (Ucraina) (1960)
4d2f7021-b62d-41da-af00-94879fe20107
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Fostirie

Cuviosul Fostirie, strălucind din Răsărit, întocmai ca soarele, a luminat până şi Apusul. Vieţuia pe un munte înalt, în pustiu, petrecând în rugăciune neîncetată către Dumnezeu, omorându-şi trupul său cu postul, cu privegherile de noapte şi cu toate lipsurile. Prin nevoinţele sale cele mari, strălucea ca un luceafăr, potrivit numelui lui, luminând lumea. Curăţindu-şi trupul, sfinţindu-şi sufletul şi păzind, pe cât omeneşte este cu putinţă, chipul lui Dumnezeu în om, s-a făcut pe sine sălaş Duhului Sfânt. După darul ce i s-a dat de Dumnezeu, el vindeca toate neputinţele şi rănile celor ce cu credinţă alergau la dânsul.
Asemenea preamăritului prooroc Ilie, cuviosul Fostirie a primit hrană din cer. Dar nu corbii îi aduceau hrana, cum grăieşte Scriptura despre Ilie, ci îngerul Domnului. Acest trimis ceresc, în fiecare zi, punea pentru cuviosul părinte pâinea într-un loc ştiut; şi când veneau cercetători la acest sfânt bărbat, atunci la locul ştiut cuviosul afla pâini puse şi pentru dânşii. Aceasta preamărită minune a bunăvoinţei lui Dumnezeu s-a săvârşit nu numai câteva zile, ca în vremea sfântului prooroc Ilie, în muntele Carmelului, ci în toţi anii cei mulţi, în care cuviosul Fostirie a petrecut în singurătate şi în tăcere.
Mai pe urmă, când cu ajutorul lui Dumnezeu cuviosul Fostirie a întemeiat o mănăstire, în care s-a adunat număr mare de fraţi, el nu mai primea pâine din cer, ca mai înainte, ci da fraţilor hrana din osteneala mâinilor lor. Şi aceasta s-a întâmplat nu pentru că Dumnezeu nu ar mai fi putut să facă aceasta şi nici pentru că n-ar mai fi dat ascultare sfântului, mai ales ca sfântul Fostirie nu se ruga niciodată pentru hrană, ţinând minte porunca lui Hristos: “căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi, toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei, 5, 31); ci așa a binevoit Domnul, ca să se dea lor hrană din osteneala lor. Pentru aceasta a poruncit alesului Său Fostirie să nu primească de la nimeni nimic, ci toate cele de trebuinţă să le aibă din osteneala mâinilor lor. Neprimind nici el singur vreun prinos de la cineva, cuviosul învăţa pe fraţi să se ostenească întru osârdnica rugăciune, în citiri folositoare de suflet şi în lucrul mâinilor lor, şi el însuşi fiind în acestea pildă pentru toţi.
În vremea vieţii sfântului Fostirie s-au ivit în Biserica nişte eresuri. Pentru curmarea lor s-au adunat mulţi părinţi, fiind chemat şi cuviosul Fostirie. Şi venind la sobor a mărturisit dreapta credinţă cu bărbăţie şi cu bune dovezi, aşa că mulţi eretici s-au întors la unire cu Biserica; iar unii au intrat în ceata călugărilor, îndemnaţi fiind de viaţa cea sfântă a marelui nevoitor Fostirie prin ale cărui rugăciuni s-au lucrat minuni multe, atât în vremea vieţii lui pământeşti, cât şi după fericita lui săvârşire, care a avut loc în ziua a cincea a lui ianuarie, către seară.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Sais, care, fiind înecat în mare s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Teoid, care, fiind călcat cu picioarele de chinuitori, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuvioasei Domnina, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi pomenirea cuvioasei Tatiana, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noul cuvios mucenic Romano cel din Carpensia, care, în Bizanţ mărturisind la anul 1794, prin sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi ! Amin.

                                                                                *

Rugaciunea zilei

Rugaciunea de Miercuri

Doamne Atotputernice și Atotîndurate! Îmi aduc aminte că Te-ai născut Om din Sfânta Fecioară în peșteră și ai fost vândut cu treizeci de arginți de ucenicul cel viclean, ca să ne răscumperi pe noi, păcătoșii, de sub puterea diavolului. Pentru aceasta, Te rog, îndură-Te de mine, păcătosul!

Primește, Doamne, această mică a mea rugăciune, și umilita a mea voință, că mă întristez pentru că Te-am întristat, și mă amărăsc pentru ca Te-am supărat fără de număr. La Tine, Prea Bunule Mântuitor, am toată speranța, și cred că Tu, care din iubire de oameni ai primit să fii vândut pentru noi, Te vei îndura și de mine acum, ca să mă mântuiești de chinurile cele de veci, și să mă învrednicești Împărăției Tale.

Nu Te depărta de la mine Doamne, și ajută-mi, ca în toate sa fac voia Ta, și să nu Te mai răstignesc în toate zilele cu faptele mele cele păcătoase, nici sa Te batjocoresc cu cugetele mele cele rele, precum făceau iudeii cei necredincioși în timpul Sfintelor Tale Patimi, ci ca femeia cea pacătoasa să-Ti spăl picioarele, cu lacrimile ochilor mei, pentru ca să mă învrednicesc a auzi și eu din Gura Ta cea dulce: Iertate să-ți fie păcatele… Amin.

                                                                                    *

IMPORTANT DE STIUT :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/12/important-de-stiut-hotarirea-sfintului-sinod-de-la-20-noiembrie-1583-catre-toti-crestinii-adevarati-madulare-ale-sfintei-catholice-universale-si-apostolesti-biserici-de-rasarit-a-lui-hristos-di/

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/07/7-ianuarie-craciunul-pe-stil-vechi-sau-sf-ioan-pe-stil-nou-cum-e-mai-corect/

Atentie mare sa nu va pacaleasca stilistii !

Sa nu cadeti cumva in ratacirea stilistilor care umbla disperati acum dupa noi adepti ai sectei lor !!!  Mai multe amanunte mai jos :

https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2016/12/17/atentie-mare-sa-nu-cadeti-in-ratacirea-stilista/

Advertisements